Autori > Eugen Lovinescu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Ion Minulescu
Nemultumit cu rolul sau insemnat in evolutia poeziei noastre lirice, Ion Minulescu (n. 1881) a crezut ca se poate manifesta si in genuri accesibile altor aptitudini si altui talent. Analizata in epica, lipsa de seriozitate se vadeste si mai acut in teatru, adica in genul care cere cea mai mare obiectivitate si viziunea cea mai concreta. Teatrul poetului este un teatru de fantezie exercitata cu deosebire in lumea boemei literare si artistice, fara o legatura cu realitatea vietii si cu problemele ei; el pleaca de la teme elaborate in atmosfera cafenelei si se dezvolta in constructii arbitrare, in care fantezia si verva nu pot inlocui creatia obiectiva. Pentru a da masura acestei specii de teatru si cilul preocuparilor lui, vom analiza cateva din piesele lui cele mai caracteristice.
Intors dupa 18 ani la Constanta, exoticul explorator Mihnea Dornescu intalneste o femeie, ii place, o urmareste in propria-i casa, pentru a afla ca e Irina, sotia prietenului de odinioara, Maioreanu. Amant al ei descoperind prezenta altui amant in trecut, o tortureaza cu gelozii retrospective si nu se lasa pana ce nu-i afla numele: el insusi acum 18 ani! Rezultatul e neprevazut. Cum Mihnea nu poate iubi de doua ori aceeasi femeie, ca berzele ar pleca, daca Irina nu l-ar impusca. Iata scurtulr ezumat al piesei Pleaca berzele (1921) si totodata si scena viziunii dramatice a scriitorului: brodarea pe axa unei "idei" originale a unei actiuni neverosimile si absurde. Piesa nu pleaca de la realitati si de la oameni, ci de la situatii crezute noi, in jurul carora fantezia lucreaza arbitrar cu simplul ajutor al vervei. Ceea ce nu poate izbuti in epica, n-avea cum sa izbeasca in teatru.
In Omul care trebuie sa moara (1924) Mihnea Dornescu se numeste Pierrot Salcianu, pentru a nu se numi, pur si simplu, Ion Minulescu real sau in proiectia propriei sale viziuni. Aventurier sentimental, vagabond si fantezist, dar obosit de viata dusa, isi face o injectie de morfina. In jurul presupusului sau cadavru, se dezlantuie, astfel, un act macabru intre agentii pompelor funebre, servitorul Zaharia in cautarea unui comision, amanta lui, Zuzu, furioasa ca s-a sinucis inainte de a-i fi achitat nota rochiei, prietenul Marcel, care i-o sufla si asa mai departe, scene de cel mai autentic minulescianism. Mai soseste din Belgia si verisoara lui, Damiana, calugarita din desperarea de a nu fi fost iubita de el. Inviind, omul care voia sa moara, vrea acum sa traiasca. Se indragosteste de Damiana, o seduce si, facand-o sa uite de Dumnezeu, se pregateste de logodna; Pierrot nu s-a schimbat insa si o saruta si pe servitoare, asa ca pana la urma el "trebuie" sa moara, dupa cum il indeamna chiar Damiana, hotarata sa se intoarca la manastire. Pierrot se sinucide, incat florile aduse de prieteni pentru logodna sunt puse pe patul mortului. Aceasta flecareala lugubra se numeste teatru.
In Manechinul sentimental (1926), autorului dramatic Radu Cartian (= Mircea Dornescu = Pierrot Salcianu = Ion Minulescu) ii trebuie o eroina pentru piesa sa Porumbita de portelan. Cu ajutorul cartii de telefon intra in relatii cu doamna Jeana Ionescu Potopeni, de la care vrea sa afle cum iubesc femeile din lumea mare. Pe incetul Jeana se identifica insa cu rolul piesei, traita si jucata impreuna, pana ce, in apropierea deznodamantului, ostenit si saturat de lumea mare, Radu revine la viata lui de boem, nu fara a pastra o legatura cu lumea parasita voluntar prin servitoarea Jeana ...
In Allegro ma non troppo (1927), acelasi mediu boem si acelasi fond "pirandelian" al confuziei intre teatru si viata. Doi vechi prieteni, Titu Micsoreanu si Ion Marian, colaboreaza la o piesa de teatru asupra problemei adulterului, pe care Titu vrea sa o sanctioneze prin omor, in timp ce Ion e pentru o solutie pasnica - pana ce Titu isi surprinde sotia - Cocuta - in bratele lui Ion. Ca si in cazul lui Ionescu-Potopeni din Manechinul sentimental, Titu e "convins" ca era la mijloc un simplu joc, pentru a-i dovedi ca in astfel de situatii nu impusca nimeni.
Aceste scurte indicatii ne dau masura conceptiei scriitorului asupra teatrului si a mijloacelor ce-i stau la indemana. Teatrul e proiectia unica a unui singur erou - prezent in poezie, in epica si mai ales in viata - un boem fantezist, disolut si farsor, aventurier, amator de situatii originale si paradoxale, in nici un contact cu viata si cu problemele ei; iar mijloacele sunt verva scriitorului - si ingaduinta, pana la un punct, a publicului.
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Anton Holban
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Camil Petrescu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Gib Mihaescu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Hortensia Papadat-Bengescu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Ion Marin Sadoveanu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Ion Minulescu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Liviu Rebreanu
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Lucian Blaga
Evolutia poeziei dramatice dupa razboi - Tudor Musatescu
Aceasta pagina a fost accesata de 684 ori.