Autori > Mihail Sebastian

Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 01

ACTUL III

Același decor, a doua zi dimineața, nimic nu e propriu-zis schimbat și totuși în lumină, parcă e altă casă. Interiorul e tot atât de modest, dar acum se vede’ prin fereastra deschisă grădinița din față, grădiniță simplă de provincie, care aseară în întunerec nu se vedea și care luminează totul.

SCENA 01

Profesorul - Mona

Scena e goală. Ușa din stânga, ce dă spre baie, deschisă. De afară din curte se aude glasul Monei, cântând. Nu trebue neapărat să cânte frumos și nu trebue mai ales să cânte o romanță întreagă cu cuvinte. O frază-două, mai mult fredonat (fie și fals), dintr’un cântec oarecare și întrerupt pe alocuri de un râs copilăresc. Profesorul intră repede din stânga, speriat, e fără haină, cămașă cu mânecile suflecate până la cot. Are în mână un prosop cu care tocmai se șterge pe față.

Profesorul

(Alergând spre fereastra): Mona! Mona!

Mona

(De afară): Daa!

Profesorul

Nu mai cânta, pentru Dumnezeu,

Mona

Du ce? Nu-ți place?

Profesorul

Ba da, dar te vede… Te aude de peste drum dela Chiroiu.

Mona

Știu. Chiroiu dela Percepție. (Râde).

Profesorul

Mona!

Mona

Și Atanasiu. Casa cu uluci. Și Lascu, trei geamuri la stradă. (Râde lung, copilăresc).

Profesorul

Mona, nu râde. Nu râde că te aude…

Mona

N’are decât.

Profesorul

Mona, fii cuminte. înțelege. Vino înăuntru.

Mona

Îndată… îndată… (Fredonează iar).

Profesorul

(Dezolat, se întoarce spre interior. Continuă să se șteargă pe obraz cu prosopul, mormăind de unul singur): Sunt pierdut. Ce mai încolo ‘ncoace. Sunt pierdut. Mă dă afară. Mă dă afară din învățământ (și ca și cum aceasta reflecție ar trezi în el o nouă alarmă, se apleacă din nou peste pervazul ferestrei și strigă): Mona!

Mona

(Intră prin dreapta. E în aceeași rochie de seară. Pe brațul stâng un buchet de flori de grădină, de toate colorile):

Nu striga că te aude.

Profesorul

(Se întoarce tresărind): Unde ai fost?

Mona

In curte, să culeg flori.

Profesorul

Dar bine, nu te gândești? In rochia asta, disdedimineață! Să te vadă toți vecinii?

Mona

(Cu elan): Toată strada, tot târgul… Tot județul.

Profesorul

(Dojenitor): Mona!

Mona
Sunt fericită dragul meu. Mă auzi? Fericită. Fericită. E atâta soare, atâta lumină. Si florile astea, uite… sunt cele mai frumoase flori din lume. Parcă toate ridică deodată capul și spun; Bună dimineața!

Profesorul

Bună? dimineața Mona!

Mona

Bună dimineața Marin!

Profesorul

Ce frumoasă ești!

Mona

Nu eu. Florile! Viața! Casa!

Profesorul

(Cu o ridicare din umeri): Casa! (Ca și cum ar spune: Să nu mai vorbim de ea).

Mona

E fermecătoare.

Profesorul

Aseară spuneai că e oribilă.

Mona

Aseară. Dar de aseară până acum a trecut o noapte. Și ce noapte!

Profesorul

(Încet): N’am s’o uit niciodată, Mona!

Mona

Totul s’a schimbat de atunci. Casa. Și eu. Și tu… Ce drăguț ești, Marin.

Profesorul

Mona, te rog…

Mona

Zău că ești drăguț. Ia vino aici. Mai aproape Ce fel de ochi ai tu?

Profesorul

(A închis repede ochii): Fără culoare.

Mona

Deschide-i.

Profesorul

Nu.

Mona

De ce?

Profesorul

Mi-e frică.

Mona

Frică?

Profesorul

Da. Că nu ești aici. Că nu e adevărat.

Mona
Nu sunt aici? Eu? (Râde. Râs tânăr, clar); Dar bine dragul meu, nu mă auzi? Nimic din viața mea n’a fost vreodată mai adevărat decât dimineața asta. Haide, nu fii prost. Deschide ochii și dă-mi repede un vas să pun florile.

Profesorul
Un vas? (Caută cu ochii prin odaie): Da de unde să-l iau? (Își aduce aminte): A! da. (Merge spre fereastră și se apleacă peste pervaz spre curte, de unde ridică un vas cu care rămâne în mână).

O voce groasa de femeie

(Din stradă): Bună dimineața, domnu Miroiu.

Profesorul

Sărut mâinile. Sărut mâinile.

Mona

Cine e?

Profesorul

(Speriat): Sssst! (Către femeea din stradă): Da ‘ncotro așa de devreme?

Vocea

La piață că mi-a spus m-me Maltopol că e niște vinete.

Mona

Vinete? Vreau și eu.

Profesorul

Sssst!

Mona

Mi-e foame.

Profesorul
(Încet, aproape disperat): Mona! Mona! (Către femeia din stradă): Sărut mâinile, sărut mâinile. Complimente acasă. (Se întoarce dela fereastră): Te-a văzut! (Pune decolat vasul pe masă).

Mona

Cine era?

Profesorul

M-me Grigorescu.

Mona

A! Mama lui m-me Chiroiu.

Profesorul

Să știi că te-a văzut.

Mona

Cu atât mai bine. Asta e o dovadă în plus, că sunt aici. (Tandră): Că e adevărat.

Profesorul

Mona, tu nu poți să rămâi așa, în rochia asta, în plină zi, într’un târg ca al nostru.

Mona
Asta așa e. Ar trebui să mă schimb. Știi ce? îmi pun din nou pijamaua ta de astă noapte. îmi venea bine.

Profesorul

Să lăsăm gluma, Mona.

Mona

Nu-mi venea bine? Vrei să spui că nu-mi venea bine?

Profesorul

Era cam ruptă.

Mona

Nu-i nimic. O cos.

Profesorul

Și n’ai să te plimbi în pijama pe stradă.

Mona
Aici ai și tu dreptate. Mi-ar trebui o rochie. Ce ar fi să împrumutăm dela o vecină? De la M-me Maltopol De la m-me Lascu. Cum e m-me Lascu? Grasă?

Profesorul
Mona, nu glumi. Nu e timp de glumit. Trebue să ii im din situația asta. Uite, eu mă reped până la Liceu, oricum, e târziu (se uită la ceas): au! Opt fără zece! Oi 21 întâia n’am clasă, dar mă duc să iau niște bani, că ii c întâiu… (își caută haina, cravata).

Mona

Întâiu?

Profesorul
Și se plătesc lefurile. De acolo mă reped până la Pascu. (Și-a găsit haina și cravata. începe să se îmbrace
zăpăcit și stângaciu)

Mona

Care Pascu?

Profesorul
Pascu, Magazinul General. Trebue să găsesc ceva acolo. O rochie, un trenchcoat. Orice. Ca să poți ieși din casă.

Mona

Da de ce să ies? Nu vreau să ies. Eu rămân aici.

Profesorul

Până când?

Mona

Toată viața.

Profesorul

Toată viața în rochia asta?

Mona
Da. Numai să-mi aduci un sandvich că mi-e foame. De altceva nu am nevoie.

Profesorul
Bine. Iți aduc, dar acum am fugit. (A terminat cu haina, cu cravata, își ia repede pălăria din cui și dă să
iasă)

Mona

Stai!

Profesorul

(S’a oprit în prag): Ce e?

Mona

Vino aici! Nu-mi place cum ți-ai făcut cravata. Nu te pricepi.

Profesorul

(Disperat): Mona!

Mona

Lasă-mă pe mine. (Ii reface cu atenție și tandrețe cravata): Stai cuminte. Așa. (Îl privește o secundă): Marin!

Profesorul

Da.

Mona

Ești drăguț, să știi. Ești foarte drăguț.

Profesorul
(Se uită cu disperare la ceas): Mona, e opt fără cinci.

Mona
Chiar dacă e opt fără cinci, ești foarte drăguț. (Îl mângâie ușor pe obraz și pe urmă se sărută lung).

Profesorul
(După ce s’a desprins de ea, puțin amețit): Nu. Asta mi se poate să fie adevărat. (lese dar n’a închis bine ușa si se întoarce): Mona, fii cu băgare de seamă. Nu ieși în curte, nu te arăta la fereastră.

Mona
(Cu tonul lui): Nu râde. Nu cânta.

Profesorul
Da, nu cânta. Mai ales nu cânta. (Iese).

Mona
(Rămâne o clipă privind lung spre ușa prin care a ieșit eh Un zâmbet de tandrețe, de emoție, îi luminează toată privirea): Ești un prost. (Se întoarce cu spatele și se rezeamâ cu capul în ușă, visătoare): Și ești așa de drăguț… (Privește de acolo încă odată toată încăperea, fereastra, cărțile, portretele din perete, ale lui Keppler și Kopernick. Pe urmă trece pe lângă ei, cu un gest de amiciție, ca și cum i-ar mângâia pe sub bărbie): Și voi… și voi sunteți drăguți. (Ia vasul, trece în baie ca să pună apă. Se întoarce. Caută florile. A uitat unde le-a lăsat adineori, undeva, pe un scaun, pe divan, le găsește și fredonând începe să le pună în vas, cu mare grijă. Se aude o bătaie slabă în ușa din dreapta, bătaie care se repetă după o secundă. întoarsă cu spatele, aplecată asupra vasului cu flori, fredonând mereu, iar nu aude. Ușa se deschide ușor și cu mare băgare de seamă, intră timidă, eleva, cu ghiozdanul de școală în mână, numărul cusut pe mânecă, ținută reglementară).