Autori > Mihail Sebastian


Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 05



ACTUL II

SCENA 05


Necunoscuta - Profesorul

Profesorul

(Se apropie de ea): N’ai auzit nimic — niciun șoarece, nu-i așa?

Necunoscuta

(Recunoaște din cap)

Profesorul

Atunci, ce-i cu d-ta. Ce vrei?

Necunoscuta

Nu pleca… Nu vreau să pleci până nu-mi arăți… steaua d-tale.

Profesorul

Am vrut să ți-o arăt adineaori, dar te-ai speriat.

Necunoscuta

Mi-era frică de d-ta… Vorbeai cu atâta… cu atâta pasiune.

Profesorul

Te rog să mă ierți. Mi se întâmplă destul de rar, dar mi se întâmplă câteodată…

Necunoscuta

Și pe urmă… nu auzisem niciodată de Ursa Mare. Nu știam că există.

Profesorul

Nu știai? Cum nu știai? N’ai văzut-o niciodată? Niciodată?

Necunoscuta

Nu-mi aduc aminte.

Profesorul

D-ta, nu te uiți niciodată pe cer?

Necunoscuta

Ba da. Uneori. Ca să văd dacă-i înourat, dacă nu plouă….

Profesorul

(Cu un fel de decolare): Dacă nu plouă!

Necunoscuta

(Explicându-se, scuzându-se): Ca să știu cum să mă îmbrac… Ce pantofi să pun,

Profesorul

Ce pantofi să pui!… Dar la stele… la stele d-ta nu te uiți… nu le vezi?

Necunoscuta

Nu am timp.

Profesorul

Nu ai timp? Dar ce faci?

Necunoscuta

Sunt foarte ocupată.

Profesorul

Ocupată cu ce?

Necunoscuta

Nu mă mai întreba. Nici nu știu unde mi-e capul. Nu am o zi liberă.

Profesorul

Dar seara.

Necunoscuta

A! scara sunt și mai ocupată.

Profesorul

E îngrozitor! Bine, dar ce fel de viață duci d-ta… dacă nici Ursa Mare n’ai avut timp s’o privești.

E de mii de ani, de sute de mii de ani, pe cer, aici și d-ta n’ai văzut-o?

Necunoscuta
(Cu un fel de uimire copilărească): De sute de mii de ani! Arată-mi-o si mie.

Profesorul
(Vine din nou la fereastră): Vino aici. Lângă mine. Acum trebue s’o vezi. Ursa Mare. Carul Mare.

Necunoscuta
Carul Mare?

(In odaie, lumina albastră a nopții e destul de limpede. Pe cer stelele clipesc acum mai puternic. Se
desprinde mai ales printre alte stele mici, Ursa mare, cuprinsă toată în cadrul ferestrei).

Profesorul

E ca o ursoaică adormită pe labele dinainte. Un car răsturnat deasupra cerului… cu roțile în sus.

Necunoscuta
Cu roțile în sus! Mi se pare că văd. Da! zău că văd. Spuneai că sunt șapte stele; patru și trei.
Intr’adevăr, patru… le văd… și trei… (In extaz): Ce frumos e! (După o mai lungă tăcere): Ce mari sunt stelele! Mari si albe.

Profesorul

Nu sunt albe.

Necunoscuta

Nu?

Profesorul

Întâia e galbenă. Și a doua. A treia și a cincea sunt roșii-rubinii. A patra e albastră.

Necunoscuta

De unde știi?

Profesorul

Pentrucă le cunosc.

Necunoscuta

Le cunoști pe toate?

Profesorul

Nimeni nu le cunoaște pe toate.

Necunoscuta

(cu un gest viu, arătând pe cer): Dar steaua de-acolo o cunoști?

Profesorul

Unde? Care?

Necunoscuta

O stea mică. De-asupra Ursei Mari. Lângă a șasea stea din Ursa Mare.

Profesorul

La stânga?

Necunoscuta

Da. La stânga.

Profesorul

Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor.

Necunoscuta

Alcor?

Profesorul

Acolo e și steaua mea… Steaua pe care am găsit-o eu.

Necunoscuta

Cum o cheamă?

Profesorul

Nu știu. Nu i-am dat încă niciun nume.

Necunoscuta

De ce?

Profesorul

Pentrucă n’am găsit un nume potrivit. Trebue să fie un nume care să meargă împreună cu Alcor, Vega ar fi fost frumos. Alcor și Vega. îmi trebue un nume de două silabe. Un nume…

Necunoscuta

Dar ești sigur că e acolo.

Profesorul

Trebue să fie.

Necunoscuta

Atunci de ce nu se vede?

Profesorul

Pentrucă e prea departe?

Necunoscuta

De ce nu te uiți cu un ochean? Cu o lunetă?

Profesorul

Niciun ochean nu străbate până acolo. Eu văd mai departe. Mult mai departe.

Necunoscuta

(Mirată): Vezi.

Profesorul

Când închid ochii. Știu unde se află. Ii cunosc orbita. Ii urmăresc drumul.

Necunoscuta

Ce drum?

Profesorul

Drumul… Drumul pe care-l străbate de mii de ani în întunerec, nevăzută, Necunoscută,

nebănuită.

Necunoscuta

Și nu se va vedea niciodată? Niciodată?

Profesorul

Niciodată.

Necunoscuta

Păcat.

Profesorul

Ar trebui să se abată puțin din drumul ei.

Necunoscuta

Și-atunci?

Profesorul

Atunci ar străluci acolo (arată cu mâna): drept acolo…

Necunoscuta

Deasupra Ursei Mari?

Profesorul

Deasupra Ursei Mari… Lângă Alcor…

Necunoscuta

Și nu se poate?

Profesorul

Nu!

Necunoscuta

De ce?

Profesorul
Pentrucă stelele nu se abat niciodată din drumul lor. (Moment de tăcere. Se aude din depărtare un șuerat
de locomotivă).

Necunoscuta

Tresărind ușor. Ce este asta?

Profesorul

Știu eu? Un tren. Un tren de noapte.

Necunoscuta
Poate trenul meu… Când te gândești că dacă muream astă noapte, muream fără să văd Ursa Mare.

Profesorul

Ar fi fost păcat.

Necunoscuta

Atâția oameni trăesc fără s’o vadă.

Profesorul

Li se pare că trăesc.

(Un nou șuerat, parcă mai de departe.

Necunoscuta

II auzi ? Trece… A trecut… Dacă rămâneam acolo pe linie…

Profesorul

Ai fi fost în stare… Ai fi fost în stare să… (Nu îndrâsnește să pronunțe cuvintele).

Necunoscuta

Să mor? Poate că da.

Profesorul

De ce?

Necunoscuta

Știu eu?

Profesorul

Ești nenorocită în viată? Foarte nenorocită?

Necunoscuta

Nenorocită?… Nu cred. Nu m’am gândit niciodată.

Profesorul

Atunci?

Necunoscuta
Mă plictisesc. Mereu aceiași oameni, aceleași gesturi, aceleași cuvinte. Uneori îmi vine să urlu de
plictiseală, de disperare. Pe urmă îmi trece. Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc ușa, să plec, să fug. Pe urmă îmi trece.

Profesorul

Totuși. Astă seară ai fugit.

Necunoscuta

Am mai fugit eu de câteva ori… Dar m’am întors.

Profesorul

Te vei reîntoarce și de astă dată.

Necunoscuta

Da… poate… dar cel puțin de astădată am văzut ceva nou. (Se întoarce la fereastră): Ursa Mare.

Profesorul

Ai dreptate. Ursa Mare e totdeauna nouă.

Necunoscuta

Chiar și pentru d-ta care o cunoști așa de bine?

Profesorul
Chiar și pentru mine… Sunt seri când e rece, depărtată, indiferentă… Și atunci parcă simt toată umilința, toată disgrația de a locui pe o biată planetă mizerabilă, pe lângă care marile stele trec fără s’o vadă.

Necunoscuta

Fără s’o vadă?

Profesorul
Dar sunt alte seri, când o simt aici la fereastră, vie, protectoare, atentă, așa de atentă, încât dacă ași
striga mi se pare că m’ar auzi.

Necunoscuta

Ar trebui să încerci… Cine știe?

Profesorul
Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într’un univers absurd, în care numai noi în marea noastră singurătate, ne sbatem pe o planetă de provincie, ca într’un târg în care nu curge apă, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri când tot cerul foșnește de vieață… când pe ultima stea, dacă asculți bine, auzi cum freamătă păduri și oceane — fantastice păduri și fantastice oceane, — seri în care tot cerul e plin de semne și de chemări, ca și cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, ființe care nu s’au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă…

Necunoscuta

(Încet, cu teamă): Și se găsesc?

Profesorul

Niciodată.

Necunoscuta

De ce?

Profesorul
Pentrucă nimeni n’a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentrucă nicio stea nu se abate niciodată
din drumul ei.

Necunoscuta

E păcat. e trist.

Profesorul
E puțin trist. Dar e frumos. Cel puțin știi că nu ești singur sub bolta asta imensă, că undeva, în
altă lume, în altă constelație… în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega…

Necunoscuta
Sau pe steaua d-tale fără nume.

Profesorul
Da… Sau pe steaua mea fără nume… Aventura asta ridicolă, care se numește viața noastră, se
repetă altfel, dela început, sub acelaș cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greoiu și
apăsător, devine ușor, tot ce aici e întunecat și opac, devine luminos și transparent. Tot ce
încercăm fără să isbutim nici pe jumătate — gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute — tot
ce am fi vrut să cutezăm si n’am cutezat, să iubim si n’am iubit, tot, tot, se împlinește, se simplifică, se împarte.

Necunoscuta

Crezi… crezi că sunt si acolo oameni… Oameni ca noi.

Profesorul
Oameni, nu știu. Ca noi, nu cred. Dar poate ființe mai ușoare… mai luminoase… mai plutitoare… (cu o schimbare de ton, privind-o): Când te-am văzut astăzi seara, intrând acolo, — în gara aceea afumată, — când te-am văzut, albă, limpede, strălucitoare…, am crezut o clipă că vii din altă lume.

Necunoscuta
Poate că viu din altă lume.

Profesorul
Nu… nu…

Necunoscuta
De unde știi ?…

Profesorul

Pentru că nicio stea nu se abate, nu se oprește nicio-lată din drumul ei.

Necunoscuta
Eu sunt o stea care se oprește. (E foarte aproape de el. Îl îmbrățișează. Lung-lung sărut. Pe urmă se desprind unul de altul și se privesc în tăcere.

Profesorul
Cum te cheamă.

Necunoscuta
Mona.

Profesorul
Mona! Ce nume frumos. Parcă ar fi un nume de stea… (Străbătut de un gând revelator): Dar e un nume de stea Alcor și… Mona.


CORTINA

SFARSITUL ACTULUI AL DOILEA




Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 01
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 02
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 03
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 04
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 05
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 06
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 07
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 08
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 09
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 10
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 11
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 12
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 13
Steaua fara nume - Actul 01 - Scena 14
Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 01
Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 02
Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 03
Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 04
Steaua fara nume - Actul 02 - Scena 05
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 01
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 02
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 03
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 04
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 05
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 06
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 07
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 08
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 09
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 10
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 11
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 12
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 13
Steaua fara nume - Actul 03 - Scena 14


Aceasta pagina a fost accesata de 1208 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio