• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Corigent la limba romana - 01

A fost odata ca niciodata...
Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese inca anexata la rubrica faptelor diverse. Bunicii si nepotii pareau aproape de aceeasi varsta. Anii copilariei sunt insa ca musafirii din mahala. ii primeai cu acelasi suras pe buze, ii cinsteai cu dulceata si cafea si-i petreci pana la usa cu refrenul obisnuit: "Cand mai poftiti pe la noi?" Abia tarziu de tot incepi sa-ti dai seama ca cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecasera odata.
Pe vremea aceea imparatul era totdeauna foarte batran, iar unicul fecior al imparatului, foarte tanar. Prea marea diferenta de varsta dintre tata si fiu nu da nimanui inca nimic de banuit. Astazi, carturarii chemati sa stabileasca genealogia familiilor imperiale ar gasi-o poate suspecta. Pe vremea aceea, insa, batranii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vietii normale, si imparatul era cu atat mai mare si mai slavit cu cat putea sa aiba copii la o varsta cand muritorilor de rand nu le mai este ingaduit sa aiba decat regrete si amintiri.
Pe vremea aceea, singurul bulevard al orasului pornea din piata garii, strabatea gradina publica drept in doua si se sfarsea in fata primariei. Astazi, bulevardul a fost prelungit. Capatul lui cel nou a crescut parca din mijlocul gradinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pamant smaltuit cu verde. Privita pe planul orasului, din clopotnita cu ceasornic a bisericii Sfantul Nicolae sau din aeroplan, gradina publica iti pare azi un om tras in teapa, un pui de gaina la frigare sau o enorma maslina de Vollo infipta intr-o scobitoare.
Restul orasului nu s-a schimbat aproape deloc. Se taraste ca o vipera de-a lungul Argesului, si din an in an se intinde ca sa para mai mare. A ramas insa aceeasi reptila fara picioare, cu coada proptita in cimitirul ovreiesc si cu capul strivit intre spital si puscarie.
in schimb, vipera s-a civilizat. Strazile au fost pavate cu asfalt si luminate cu electricitate. Luna plina a fost expulzata din gradina publica tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-si mai dau intalnire cu modistele si croitoresele pe maidanele orasului. Hotelurile au inceput sa inchirieze camere cu luna, cu ziua si chiar cu ora...
Musafirii de pe vremea aceea au disparut o data cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul parintilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocatii, doctorii, inginerii, generalii, dascalii si negustorii orasului de pe vremea aceea au fost inlocuiti, ca niste inalti dregatori ai statului dupa o schimbare de regim.
Dar victoria varstei e numai relativa. Tinerii au inceput sa imbatraneasca si ei, iar batranii, dupa ce au fost binecuvantati din pridvorul bisericii Sfantul Ion, au fost trecuti pentru ultima oara prin dosul Foisorului de foc si impamanteniti pe dealul Cimitirului stefan-voda...
Din pragul locasului de veci, orasul cu locuinte de inchiriat aproape nici nu se zareste. Sta pitit ca un las intre dealuri, gata sa treaca Argesul inot, la cel mai mic semnal de alarma, si sa lase judetul fara capitala.
Este orasul in care mi-am petrecut copilaria, in care am iubit pentru prima oara si in care am ramas corigent la limba romana.
Profesorul meu de pe vremea aceea nu-si luase inca licenta in litere. Mai tarziu a murit ca director de scoala... comerciala.
*
Trei colegi de clasa - Eu, Cotan si Mihaita - ne jucam de-a "caderea Plevnei".
Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe tarul Rusiei si Mihaita pe Osman-pasa.
Eu sunt asa cum nu mai vreau sa-mi aduc aminte ca am fost.
Cotan este scurt, gras si galagios. Parca ar fi un dop de sticla de sampanie proptit pe doua bete de chibrituri cu gamaliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatal sau este avocat, mare proprietar si seful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, cand baiatul prefectului, cand al primarului, cand al deputatului, cand al senatorului. De cand ne-am pomenit pe banca unul langa altul, Cotan nu e niciodata pe lista promovatilor. Toamna insa, "cand se numara bobocii", Cotan devine iar colegul meu in clasa urmatoare, si asa mai departe...
Mihaita este slab, sfios si sarac. Mihaita este o expresie algebrica - o catime necunoscuta botezata cu litera "S" la puterea a treia. Cele doua carlige grafice ale triplei sale personalitati (fizice, sufletesti si sociale) rastoarna totdeauna notiunea locului in care s-ar gasi la un moment dat in spatiu. Capatul curbei de baza cata spre infinit, iar cel care s-ar avanta parca spre cer se incovoaie spre pamant. Mihaita este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-pasa. Dupa sfarsitul jocului, iese batut, schingiuit, scuipat si huiduit, iar dupa sfarsitul fiecarui an scolar, "premiul I cu cununa".
Mihaita este baiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Pitestilor.
Pitestii de pe vremea aceea erau o comuna urbana cu l7000 de suflete, trei scoli primare de baieti si doua de fete, un liceu, doua judecatorii de pace si un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie si un escadron de calarasi, posta si telegraf, statie de drum-de-fier, doua spiterii, trei cofetarii si treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Serban-Voda.
*
Plevna a capitulat, si Osman-pasa a fost facut prizonier.
Bravele armate romano-ruse scot chiote de bucurie, si fesul nefericitului generalisim turc este purtat in triumf ca singurul trofeu al stralucitei victorii crestine.
in clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastra se deschide cu zgomot si o voce ascutita de femeie scapa printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.
- Ce?... Ati innebunit?... Ce inseamna galagia asta, Bucule? Nu ti-e rusine?... Tocmai azi v-ati gasit sa faceti maimutarii, cand a murit conu stefan?...
Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastra "cu ziua", in grija careia ma daduse mama, dimineata, cand plecase la Slatina.
Tac si casc gura mare, ca si cum as fi vrut sa prind din vant ecoul zbieretelor noastre.
Cotan a tacut si el. Mihaita tacuse mai demult.
tarul Rusiei arunca spre fereastra o privire de mops cu dintii de lapte si ma intreaba cu vocea pe jumatate:
- Ce tot trancaneste aia? Cine spune c-a murit?
- Tata-mare.
- Tatal ma-tii sau al lui tat-tau?
- Ba al mamei...
Cotan stramba din nas si arunca cu fesul in capul lui Mihaita, care fusese ghemuit pe treptele scarii de piatra.
- Ei, si?... Trebuie sa fi fost batran!... Bine ca n-a murit tat-tau... Eu simt ochii umezindu-mi-se si cu vocea inabusita ingan ca si cum n-as fi vrut sa ma aud decat eu singur:
- Pai tata, Dumnezeu sa-l ierte, a murit de mult... Ce?...
Nu stiai?... Cotan se propteste tapan in fata mea, cu ochii holbati de voluptatea unei superioritati neglijate pana atunci.
- Asa e... ca bine zici... Capitanul e numai barbatul ma-tii... Nu e tat-tau adevarat.
si continua sa ma masoare cu ochii din crestet pana in talpi, ca si cum in locul meu s-ar fi substituit alta persoana.
Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parca aceiasi pravoslavnici crestini aliati.
Victoria noastra comuna trebuie sa ramana isprava numai a unuia dintre noi. tarul Rusiei cauta prilej de cearta cu regele Carol.
in anul acela, Cotan era baiatul prefectului. Un prefect este stapanul unui judet intreg. Or, in Romania de pe vremea aceea, judetul Arges ocupa proportional cam acelasi spatiu ca si fosta Rusie pe suprafata globului. Baiatul prefectului de Arges nu putea fi deci decat tarul Rusiei.
Al cui baiat era insa micul sau aliat?
Curiozitatea lui Cotan explodeaza ca si bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, insa, muzica asta nu-mi place.
- Dar tat-tau ce-a fost? Tot capitan?
- Nu.
- Avocat?
- Nici...
- Doctor?
- ii...
- Profesor?
si Cotan continua sa insire din ce in ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fara sa nimereasca pe cea adevarata.
Cu doi ani in urma, profesorul de matematici, exasperat ca nu pot pricepe o regula de trei simpla, ma intrebase la fel:
- Dar ce-a fost tat-tau, ma baiete, de te-a facut asa greoi de cap?...
Atunci, e adevarat, am raspuns intimidat, numaidecat:
- Negustor.
si profesorul, dupa ce a ras cu pofta, mi-a facut urmatorul rationament:
- Apoi din doua una... Sau tu nu esti feciorul lui tat-tau, fiindca ala, daca era negustor adevarat, trebuie sa se fi priceput si la socoteli; sau daca esti feciorul lui si-i sameni intru toate, saracul tat-tau trebuie sa fi dat faliment...
De atunci nu ma mai intrebase nimeni ce a fost tata. Insistenta diabolica a lui Cotan se transforma intr-un ciocanit de ghionoaie, pe care tacerea mea il prelungele parca la infinit.
- Spune ce-a fost tat-tau... Spune ce-a fost tat-tau... Spune ce-a fost tat-tau ca-ti dau cu pumnu-n falci...
Speriat, ma trag inapoi, ma impiedic si cad in bratele lui Mihaita, care se apropiase tocmai de noi sa faca pace intre aliatii invrajbiti.
- Ce-ai, ma nebunule, cu el? Ce-ti pasa tie ce-a fost tat-sau? Tat-sau a fost mai mare ca tat-tau... A fost ministru, nu prefect.
Cotan se umfla, rumenindu-si obrajii ca un cozonac in cuptor. Interventia lui Mihaita l-a exasperat. Dinamica personalitatii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneste cu zgomot din gatlejul sticlei de sampanie si pumnul lui cade ca un ciocan de cizmarie in capul lui Mihaita, care ma tine in brate.
O ia apoi la goana spre poarta si, odata ajuns in strada, ne apostrofeaza cu ura si satisfactie:
- O sa va reclam la domnul diriginte ca m-ati injurat de tata...
*
N-am dormit toata noaptea. M-am gindit la tatal lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care stiam bine ca nu fusese ministru si, in fine, la tata-mare, pe care n-aveam sa-l mai vad niciodata.
Aceeasi noapte invaluia si Pitestii, si Slatina. Aceeasi noapte pusese stapanire si pe nepot, si pe bunic. Pentru mine, insa, era prima noapte cand nu puteam inchide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele sapte palme de pamant, unde sapte ani de-a randul n-avea sa-l mai supere nimeni.
Pe tata nu-l suparasem niciodata, fiindca nu-l vazusem decat in portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, insa, il vedeam parca si atunci, cu ochii incremeniti de groaza si cu bratele ridicate spre crengile nucului din vie, in care ma urcasem fara sa ma mai pot cobori.
Primul meu "turn de fildes" avea peste o suta de ani!...
Trunchiul lui era asa de gros, ca trei oameni abia l-ar fi putut imbratisa, frunzele lui fosneau ca niste salbe de icosari la gatul fetelor prinse in hora, iar seara, cand soarele se cobora peste Gradiste in Olt, pamantul de la radacina lui avea parca reflexe de aur.
in via noastra de la Slatina mai erau si alti nuci. Unii erau tot asa de batrani, si pe trunchiul lor scorburos sirurile de furnici rosii urcau si coborau neobosit ca si ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toti nucii din via noastra, unul singur era nucul meu!... si nucul acesta era nucul meu fiindca eu eram cel din urma vlastar al celor care, pe vremea turcilor, ingropasera la radacina lui o comoara.
Tata-mare imi povestise (ce stia si el de la tatal sau) ca intr-o noapte de august doua flacari lungi si galbui inlantuisera trunchiul nucului ca doua brate de schelet ce-ar fi incercat sa se ridice din groapa. Aceasta insemna ca ploile si zapezile atator ani topisera comoara, facand-o una cu pamantul cleios si galbui.
Dar superstitiile sunt produsul realitatilor nebanuite. Comoara disparuta exista totusi acolo unde fusese ingropata. Exista in aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu il socoteam unic pe lume, si mai ales in bucuria neexplicabila cu care il revedeam in fiecare vacanta de sfarsit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia sa le mostenesc sub o alta forma. Dar pe vremea aceea, nu traisem, in intregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despartise inca apele de uscat, si averea stramoseasca nu-si lamurise inca forma definitiva sub care aveam sa fiu despagubit de comoara pe care o crezusem pierduta pentru totdeauna.
De lucrurile acestea, insa, abia astazi imi dau seama.
Pe vremea aceea stiam numai ca in varful nucului ma asteapta un patuiag de scanduri, pe care tata-mare il construise anume pentru mine, iar in podul caselor noastre de la Slatina, un maldar de carti mucegaite, pe care le citise odata o sora mai mare a mamei.
Cand le-am descoperit, am avut impresia ca am trecut doua clase intr-un an.
Tata-mare, insa, m-a mustrat cu blandetea lui de om indurerat.
- Da-le naibii de hartoage, ca asa s-a smintit si biata Lena!...
M-a mangaiat apoi pe amandoi obrajii si a dat ordin servitoarelor sa inchida podul cu lacat.
Podul insa a ramas deschis toata vara si, in patuiagul din varful nucului, mi-am urcat pe rand o saltea de paie, o perna de puf, o scoarta olteneasca, un pistol cu cremene, un iatagan si volumele:
Poezii populare ale romanilor, adunate si intocmite de Vasile Alecsandri:
Sobieski si Plaiesii de Costache Negruzzi;
Cantarea Romaniei, care pe vremea aceea era de Nicolae Balcescu;
Patimile junelui Werther, traductie din limba germana de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea si
Istoria Manonei Lesco si a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusa de St. Hr. Bajesku si tiparita cu a insasi cheltuiala in anul l857.
*
De trei zile, Margareta mananca cu mine la masa si doarme cu mine in aceeasi odaie. Capitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris ca are sa mai intarzie catva timp la Slatina.
in lipsa ei, Margareta ma ingrijeste ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toata increderea in croitoreasa noastra, care este fata cuminte si vrednica.
Nu stiu ce poate intelege mama prin cumintenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, insa, imi dau seama si eu. Toata ziua lucreaza. Transforma rochiile mamei si carpeste ciorapi intregii familii, deretica prin odai, da bucataresei bani pentru piata, se intereseaza cum stau cu lectiile pentru a doua zi, ma scoala dimineata la ora sapte si in fiecare seara imi aduce aminte ca trebuie sa ma inchin si sa-mi ung narile cu vaselina mentolata ca sa nu capat guturai.
De cand am ramas singur cu ea, parca noi am fi adevaratii stapani ai casei.
Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are parul negru si cret, ochii verzi, obrajii maslinii si gura mare... grozav de mare!... Cand am vazut-o pentru prima oara, mi-a venit sa rad. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafara e neagra si pe dinauntru rosie. Colturile buzelor ii atarna parca de sfarcurile urechilor ca doi cercei de margean impreunati pe sub barbie... Margareta este neagra si urata ca dracul...
Aseara am surprins pe Lina bucatareasa vorbind cu Nastase ordonanta.
- si ce zici ca era?... Ofiter sau sergent-major?
- Ba era un dom' sublocotenent, ca m-a oprit in poarta si m-a intrebat de ea... Zicea ca-i nepoata conitii...
- Ei, poftim!... Ai vazut cum si-a luat cioroaia nasul la purtare!... Cand oi mai prinde-o dand tarcoale prin bucatarie, am sa-i zvarl cu oala de supa in cap...
in noaptea asta, Margareta n-are deloc astampar. Se uita mereu pe fereastra, isi pune broboada in cap si iese in curte, apoi se intoarce incruntata in odaie, se apropie de patul meu sa vada daca dorm si, din cand in cand, plesneste din buze ca si cum ar fi manat patru cai inaintasi.
Eu m-am inghemuit sub plapoma si astept nerabdator sa vad sfarsitul acestei atitudini neobisnuite.
Margareta simte ca nu dorm. Oricat m-as incerca, nu ma pot preface. Margareta stie ca de obicei incep sa sforai de indata ce inchid ochii.
Se apleaca spre mine si ridica coltul plapumii.
- Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?
- Ba da... Astept sa te culci si tu...
in momentul acela, Nastase crapa usa discret si cu vocea pe jumatate intreaba:
- incui poarta, domnisoara ?
- Ce ora este?
- Batu la Sfantu Nicolae mai adineauri unspre'ce...
Margareta tace cateva clipe, apoi raspunde plictisita:
- Bine, incui-o, ca e tarziu...
Micsoreaza apoi lumina lampii si incepe sa se dezbrace.
ii aud fosnetul fustei si cele doua pocnituri inabusite ale pantofilor aruncati pe covor. Aud tot, dar nu vad nimic.
Patul meu este intre fereastra si soba. Canapeaua Margaretei, intre fereastra si usa.
Ma intorc cu fata spre perete si inchid ochii. Pana s-adoarma si ea, probabil ca Margareta sta culcata, ca de obicei, cu ochii in tavan.
in vis, o pisica mare si neagra se incruciseaza cu mine pe un drum pustiu de tara, fara case si fara copaci.
Nu-mi plac nici pisicile, nici cainii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii capitanului, mai ales cand sunt cu saua pe ei, ma enerveaza. Un valtrap ofiteresc parca ar fi o perdea de doliu, iar un harnasament de mare tinuta, un adevarat dric de clasa I. La Pitesti mai ales, inmormantarile oamenilor cu dare de mana sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militara si cu comentariile intregii populatii bastinase.
Nu-mi plac pisicile, si mai ales pisicile negre... Diavolul cand vrea sa te ispiteasca si cand moartea iti intra in casa pe nesimtite iau chipul unei pisici negre.
Dar pisica asta parca nu e pisica la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasa si prea e blanda. Se apropie de mine prietenoasa, cu coada ridicata drept in sus ca un plop desfrunzit, si isi freaca pantecele cald si catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parca tot in doua labe de pisica.
La un moment dat, chipurile noastre se confrunta ca imaginile pe o placa fotografica voalata, si din amestecul celor opt labe comune tasneste o lumina vie, care produce in mine o comotie brusca...
Tresar din vis, ca si cum as fi tinut in mana cei doi electrozi ai masinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizica ne demonstreaza existenta electricitatii.
Margareta este langa mine...
Palmele ei fierbinti se lipesc de camasa mea de borangic ca doua lampile de ceara rosie pe plicul unei scrisori de valoare.
stiam de la mama ca: "pisica de visezi, dusman inseamna". Pisica asta, dar, trebuie sa fi fost Margareta. Dar ce rau mi-ar putea face mie Margareta?...
imi rasucesc lenes capul in perna si o intreb somnoros:
- Tu esti?
Ea se lipeste si mai mult de mine. isi plimba degetele pe pulpele mele goale ca si cum ar fi vrut sa linisteasca un cal naravas si, cu vocea ei de pisica lihnita de foame, imi sopteste:
- Psss... Stai linistit, ca eu sunt... Am visat urat... Mi-e frica sa mai dorm singura... Lasa-ma sa dorm si eu cu tine. Nu vrei sa dormim asta-seara impreuna?
Eu tac, fiindca deocamdata nu stiu ce sa raspund. Simt insa un fior rece cum mi se coboara de-a lungul spinarii ca un tire-bouchon ce s-ar fi adancit intr-un dop de pluta si, fara sa stiu de ce, ma lipesc si mai mult de corpul ei moale si cald.
Pe masura ce imi vin in fire, incep sa ghicesc cam ce putuse visa Margareta in noaptea aceea.
Cotan avea o colectie de carti ilustrate, pe care nu mi le arata decat prin locuri dosnice si fara prea multi martori. Nu eram dar cu totul strain de cum s-ar fi putut petrece la fel asa ceva si in realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seara inainte si neastamparul cu care daduse tarcoale pe la fereastra si prin curte ma tenta sa raspund "prezent" si sa ies la tabla cu lectia neinvatata...
Buzele Margaretei imi gadila barbia si gatul gol. Eu ma scutur ca un caine dupa ce a iesit din apa. Ea rade si-mi precipita in urechi crampeie de fraze pe care le aud pentru prima oara. Bratele ei ma strang in serpentina de la umeri pana la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca niste scanduri de brad prinse in minghineaua unui tamplar, si pe urma...
......................................
- Sa nu care cumva sa-i spui conitii ceva, ca nu-i frumos!...
*
Ah!... Ce frumoasa e Margareta!...
Parca e icoana sfintei Filofteia de la capatul patului meu, pe care maestrul anonim a imbracat-o in argint si nu i-a lasat descoperit decat chipul ma sliniu cu ochii verzi si buzele rosii.
*
Nu stiu cine a hotarat ca patronul scolarilor silitori din Romania sa fie Sfantul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfantul Petre nu stia nici macar sa citeasca !...
Se pare insa ca simbolul cheilor cu care Sfantul Petre te intampina din pragul fiecarei biserici mai are si alta interpretare decat cea pe care mi-o daduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. in viata, ca si dupa moarte, portile raiului nu se deschid decat pentru cei "saraci cu duhul". De cele mai multe ori podoabele mintii si ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ti ingreuiaza drumul spre imparatia cerurilor. si daca stii sa citesti cartile sfinte si printre randuri, inveti ca adevarata fericire pamanteana este sa te poti lepada la timp de ai tai si de tine insuti, sau, cum s-ar zice in stilul evanghelic: sa n-astepti niciodata sa cante coconii de trei ori!...
Pregateste-ti dar cheile, Sfinte Petre. Dupa cum vezi, ingropam inca un an scolar, si-acum venim sa batem din nou la portile raiului. Nu ne mai intreba cine suntem, fiindca ne cunosti din anii trecuti. Suntem tot noi, adica: Eu, Cotan si Mihaita... Cantareste-ne bine mintea si sufletul in balanta palmelor tale apostolice si deschide portile numai aceluia din noi care va fi demn sa intre...
Si eroul predicii de pe munte raspunde: "Fericiti cei fara nici un fel de bagaj, fiindca aceia nu vor avea nimic de pierdut!"...
*
Am trecut in clasa a VI-a.
Ca de obicei, Mihaita este intaiul pe lista promovatilor, iar Cotan, intaiul pe lista corigentilor la doua obiecte. De data asta este corigent la limba greaca si la matematica. Eu am fost clasificat al saptelea.
in gradina publica a fost construita o tribuna de scanduri albe impodobita cu verdeata, covoare si drapele nationale.
De-a lungul celor trei mese impreunate si acoperite cu postav verde, stau asezati, dupa importanta rangului social, la mijloc prefectul judetului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, parintele protopop, directoarea scolii de fete nr. II si directorii scolilor nr. I si III, iar la stanga lui, primarul orasului, directorul liceului, directoarea scolii de fete nr. I, directorul scolii de baieti nr. II si politaiul.
in jurul tribunei stau in picioare profesorii si elevii premiati, parintii, muzica militara, comandantul gardistilor care pazeste ordinea si restul publicului cu "bilete de intrare".
Fiecare director citeste cu glas tare numele premiantilor din scoala sa. Ceremonia se repeta la fel, dar nu cu acelasi fast, pentru toti premiantii. Adevaratii eroi ai zilei sunt numai "premiantii intai". Numele lor produce senzatie in public si prezenta lor pe tribuna pune in miscare intreaga ierarhie oficiala. Prefectul le pune pe cap cate o coroana de brad, primarul le ofera pachetul de carti legat cu panglica tricolora, protopopul le da binecuvantarea, iar generalul, dupa fiecare "premiant intai", face un semn catre capelmaistru, care la randul lui ridica in aer o bagheta alba, si muzica militara repeta de trei ori: "Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" si o singura data: "Sol, la, si, re".
Exceptional in anul acesta, Societatea doamnelor din elita pitesteana pentru ajutorarea elevilor lipsiti de mijloace s-a hotarat sa-si manifeste activitatea in mod public. Pe langa coroana de brad, pachetul de carti, binecuvantarea protopopului si salutul muzicii militare, Mihaita capata si un costum de haine de dril... Dintre toti premiantii din anul acesta, Mihaita este cel mai jerpelit.
Dupa sfarsitul serbarii, muzica militara mai canta un "potpourri"-u national, valsul lui Ivanovici Dunarea albastri si marsul nemtesc dupa care defileaza armata la l0 mai. Apoi gradina incepe sa se goleasca.
E cald si e ora mesei.
Parintii si copiii grabesc spre casa, iar muzica militara spre cazarma. Femeile isi deschid umbrelele si isi fac vant cu evantaiul, barbatii isi trec batistele pe frunte si in jurul gatului, iar sfantul Petre isi zdrangane cheile de la cingatoare, ca pintenii unui ofiter de cavalerie, si isi sopteste cu melancolie in barba: "Multi chemati, putini alesi"...
Publicul de proasta conditie, care n-a fost lasat sa intre in gradina, asteapta afara in strada. La un semn al gardistului de la poarta, grupul compact al curiosilor anonimi se crapa ca o coaja de nuca in doua parti egale.
Sosesc autoritatile.
Prefectul, primarul si generalul trec solemn printre cele doua siruri de capete descoperite si murmure indescifrabile.
Cotan s-a bagat in grupul persoanelor oficiale, care se despart strangandu-si mainile cu urari reciproce de:
- Pofta buna...
- Merci... Asemenea...
Trei trasuri asteapta langa trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese inca inventate). E trasura prefecturii, a primariei si a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind insurat, are un loc liber in trasura.
La Pitesti, trasura constituie cel mai elocvent atribut al superioritatii sociale. De obicei, populatia de rand n-o intrebuinteaza decat in doua cazuri exceptionale: cand trece Argesul ca sa ia trenul pentru Campulung din gara Gropeni si cand conduce la cimitir vreo ruda sau vreun cunoscut. E drept ca familiile de buna conditie obisnuiesc sa faca in prima zi de Pasti cate o plimbare cu trasura la Trivalea. Dar atata tot. Pana la gara din oras toata lumea merge pe jos si cu geamantanul in mana. La Pitesti, cufere nu au decat ofiterii care sunt nevoiti sa schimbe garnizoana aproape in fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai placut. Bastinasii pretind chiar ca o strada asa dreapta, lunga, larga si curata nu exista nici la Bucuresti...
Din grupul acestor bastinasi anonimi, un om carunt se desprinde brutal ca o ghiulea scapata din gura unui tun. Emotia i-a holbat ochii si i-a inclestat dintii. in sufletul lui, emotia trosneste calda ca o paine abia scoasa din cuptor.
Mihaita l-a zarit si s-a indreptat spre el.
Eu ii fac semn mamei:
- Uite... ala e tatal lui Mihaita...
Mama insa abia isi intoarce capul. Probabil ca o intereseaza mai mult persoanele oficiale...
si totusi, intalnirea lui Mihaita cu tatal sau este singurul moment cu adevarat grandios in aceasta zi de impartire a premiilor la Pitesti. "Premiantul intai" din clasa a V-a dispare in bratele cizmarului de pe Scoroboaia ca raul Doamnei in apele raului Arges... imbratisarea lor contopeste, parca pe veci, doua elemente ale naturii...
Dupa cativa pasi, mama se razgandeste si, foarte hotarata, ma bate cu oarecare pocainta pe umar:
- Ia asculta... sa-l chemi maine dupa masa la noi... sa mergem cu el in targ... sa-i cumparam si lui, saracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...
Un fior de completa revansa sentimentala imi coloreaza obrajii in purpura pontificala si privirile-mi aluneca fara voie pe florile pantofilor mei tot galbeni si cumparati in ajun, tot de la Leon.
Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elita pentru ajutorarea elevilor lipsiti de mijloace.
*
Nastase, ordonanta, imi aseaza geamantanul in plasa de sfoara ceruita a compartimentului de clasa II-a, in care se mai gasesc inca trei pasageri, un popa batran, un domn ceva mai tanar si o doamna intre doua varste. imi recomanda apoi sa nu pierd biletul de tren si recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje si, dupa ce ma saluta militareste, pleaca urandu-mi:
- Umblati sanatos, conasule...
Popa isi mangaie cu mana stanga barba alba si cu mana dreapta centura visinie de pe burta, se uita la mine ingaduitor ca intr-o Evanghelie tiparita cu litere chirilice si ma intreaba:
- incotro, taica ?
- La Slatina, parinte.
Domnul ceva mai tarziu tresare din coltul lui de langa fereastra, inchide cartea cu scoarte rosii in care citise pana atunci si, privindu-ma pe sub ochelari cu un aer plictisit, continua interogatoriul inceput de popa:
- Dumneata esti din Slatina?
- Ba nu... Eu sunt din Pitesti.
- si ce cauti la Slatina?
- Am rude... Ma duc la vie, la mama-mare...
- Dar mama-mare a dumitale cine este?
in sfarsit!... Iata un om bine crescut. asta, cel putin, se multumeste sa stie numai cine este mama-mare. Altul, in locul lui, m-ar fi intrebat cu siguranta cine este tata. Pe mine, insa, curiozitatea necunoscutului ma enerveaza. in afara de arborele genealogic al familiilor domnitoare si pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendentilor nu prezinta nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutila si o indeletnicire sociala vulgara.
Dar domnul cu ochelari mi-asteapta raspunsul in aceeasi atitudine fixa de cumpana de fantana parasita... Ce-i pot raspunde sa scap mai usor? Daca l-as intreba, la randul meu, si eu ceva?
- Dar dumneavoastra cunoasteti lumea din Slatina?
- Cum nu? Doar eu sunt slatinean!...
De data asta, iata insa ca tresare doamna intre doua varste, care pana atunci privise pe fereastra cu gandul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discutia noastra.
- Cum? Dumneavoastra nu sunteti profesor la liceul nostru din Craiova?
- Ba da, doamna... Dar de fel, sunt din Slatina...
Interventia doamnei intre doua varste ma scapa de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesanta decat a mea. Dupa profesor, vine randul doamnei si apoi randul popii. Spovedania popii, insa, e foarte scurta si aproape nu prezinta nici un interes obstesc. Ea nu cuprinde decat evenimentele cele mai principale din viata si cariera sfintiei-sale, care se grabeste sa termine, fiindca merge la Ramnicul-Valcea si trebuie sa schimbe trenul la Piatra-Olt.
Iata-ma dar, fara sa vreau, duhovnicul celor trei tovarasi de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.43l.
ii ascult si imi vine sa rad. Personalitatea fiintei lor imi pare redusa la figurile unui joc de carti cu care as fi facut o pasenta ca sa ma distrez. Un "popa", o "dama"" si un "valet"... Probabil ca eu sunt un "as". Desi n-am insa figura omeneasca, eu sunt, totusi, cartea cea mai mare din compartiment.
Pana la Slatina aflu mai mult decat as fi citit toate rubricile de "fapte diverse" din ziarele ce apareau pe vremea aceea in Romania.
Popa regreta ca trebuie sa schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regreta ca nu poate merge si ea la Ramnicul-Valcea, fiindca popa, care este vaduv, are o pereche de case pe strada Bratianu si o vie pe rod de l2 pogoane la Dragasani. ii pare totusi bine de cunostinta profesorului, care a mai luat o gradatie de la minister si a incasat leafa si pe cele doua luni de vacanta. Bietului, in fine, ii pare bine ca nu pleaca la Govora decat peste o saptamana si ca, pana atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel "Geblescu".
Trenul s-a oprit in gara Slatina.
O sapca soioasa apare pe usa compartimentului si o voce ragusita tipa grabita:
- Aveti nevoie de hamal?
Ma ridic, ii arat geamantanul care zboara din plasa de sfoara ceruita ca un pitpalac dintr-o colivie, ma inchin apoi cu respect in fata tovarasilor mei de drum si-i salut cu formula obisnuita:
- Mi-a parut bine de cunostinta... Bun voiaj...
Popa imi raspunde:
- Sa traiesti, taica.
Profesorul mormaie:
- Multumesc... Umbla sanatos...
Iar doamna intre doua varste ma opreste cu gestul si vocea ei de sirena craioveanca:
- Dar pe la Craiova n-ai de gand sa vii, tinere?...
- Ce sa caut, doamna, daca nu cunosc pe nimeni!...
- Vai!... Cum se poate sa spui asa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei sa ne cunosti?...
in urma mea, popa si profesorul isi incruciseaza privirile ca doua lancii de cavaleri medievali, in cinstea castelanei care si-a concediat pajul...
*
In gara m-asteapta Steluta si Georgica.
Steluta este vara-mea, Georgica este barbatul Stelutei. Acum un an, Steluta era inca domnisoara. S-a maritat toamna, imediat dupa plecarea mea si abia cu doua saptamani inainte de moartea tatei-mare.
Amintirea mortului ma face sa observ ca nici Steluta, nici Georgica nu mai poarta doliu. si totusi, tata-mare o inzestrase cu l0 mii de lei si cu un loc viran de 500 m.p.
Desi vara cu mine, Steluta nu-mi seamana cu nimic. Alta figura, alt suflet, alta educatie, alta pozitie sociala. Steluta este fata de cofetar si Georgica e profesor de gimnastica la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu sapte clase ca la Pitesti.
Sarut intai pe Georgica, apoi pe Steluta. Pe vara-mea, insa, o sarut cu mai multa insufletire. Georgica ma bate cu bastonul pe umar:
- Ia sfarsiti mai repede, ca parca nu v-ati vazut de un secol!...
Eu ma desprind din bratele ei si-l privesc cu oarecare compatimire.
- Aoleu!... Pai daca esti gelos si pe varu-sau... am inteles!...
Georgica rade galben si schimba vorba.
- Dar stii ce mare te-ai facut?... Nici nu te-as mai fi cunoscut!... Bravo tie!
Steluta ma masoara cu coada ochiului. Se departeaza apoi de mine si-l ia de brat pe barbatu-sau. Nu-si vorbesc insa nici unul, nici altul. Steluta pare jenata; Georgica pare enervat.
Nu stiu cum vor fi fost in luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios sa stiu nici cum au sa sfarseasca primul an de casnicie.
Ghicesc insa ca in Danemarca e ceva putred!... Steluta e palida, blonda, cu ochii albastri si ofteaza ca Ofelia. Georgica e oaches, incovrigat ca un semn de intrebare si vorbele tot in dublu inteles ca Hamlet.
in trasura, aceeasi plictiseala. Caii merg ca dupa mort. Birjarul nu-i poate mana mai repede, fiindca imi tine bicicleta in brate.
Eu ma opresc la vie, unde ma asteapta mama-mare. Steluta si Georgica pornesc mai departe in oras...
Pacat ca la Slatina nu e nici o manastire de maici.
Iata-ma iar la vie!
Iata-mi nucul!...
Iata-mi toate amintirile trecutului cum incep sa evadeze din sufletul celui care-a devenit barbat, ca niste puscariasi printr-o spartura secreta a zidului!...
Nu stiu ce s-a intamplat... Nu stiu ce nu trebuia sa se intample ca sa ma poti regasi acelasi din anii trecuti...
Patuiagul in care citisem pe Werther si pe Manon Lescaut imi pare nacela unui balon captiv, care in loc sa ma inalte, ma coboara spre pamant.
S-a innoptat...
Pe soseaua fierbinte inca si plina de praf, un grup de fete se intorc in oras cantand:

Olteanca din Slatina.
Cu ochii cat strachina...

In urma lor, alte grupuri de femei mai batrane grabesc tacute spre casa. Barbatii probabil au ramas la carciuma din curtea garii.
Le recunosc... Sunt lucratoarele tocmite cu ziua la incarcatul cerealelor in vagoane. Cineva imi spune ca sunt aceleasi din anii trecuti. Le stiu cantecul pe dinafara... Prin intuneric, le deslusesc parca figura, si din belsugul ochilor mari si rotunzi ca o strachina rustica le sorb mandria rasei din care fac parte si eu...
Eu, insa, nu mai sunt acelasi!...
Un pocnet de pusca imi aminteste pistolul meu cu cremene. Luceafarul care rasare tot acolo, in stanga garii, ma face sa-mi intorc capul spre cimitirul orasului unde se odihneste tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevarata mea intrare in viata...
Pe sosea, o silueta alba de femeie alearga sa ajunga grupul din care s-a desprins. in urma ei, praful fierbinte se rotunjeste ca fumul aromat dintr-o cadelnita de argint. E singura, si totusi, foarte aproape de ea, strainul din via de langa sosea o urmareste cu ochii si cu sufletul, ca sa-i tie de urat pana la poarta casei...
La fel, pana in poarta casei noastre de la Pitesti, un sublocotenent sau alt strain trebuie sa fi insotit in seara asta si pe Margareta!...
De la vie pana la oras, fac zece minute cu bicicleta. Din oras pana la vie, fac cincisprezece minute. Cand ma duc, merg tot la vale. Cand ma intorc, merg tot la deal.
Bicicleta mea face admiratia clientilor cofetariei in usa careia descalec si o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un "Trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaste decat trifoiul obisnuit si cantecul:

Frunza verde de trifoi,
Azi-i miercuri, maine joi,
Vine badea iar la noi...

Joia si duminica seara canta muzica militara in gradina publica. Steluta mi-a trimis vorba, printr-un birjar care se ducea la gara, sa vin neaparat in oras, fiindca n-are cu cine merge seara la gradina publica. Georgica trebuie sa plece dupa amiaza la Bucuresti.
Biata Steluta!... Ce fata fara noroc!... S-a maritat din dragoste si are sa divorteze din plictiseala. Georgica e gelos si Steluta nu intelege sa fie banuita si terorizata. Vara-mea, insa, este o fata discreta. Mie nu mi s-a plans inca de nimic. Vorbind insa de gineri-sau, tanti Mari, mama Stelutei, mi-a destanuit mai zilele trecute un lucru de care m-am ingrozit.
- Iata, un nebun... maica... Curat nebun!... Se lauda toata ziua cu bataia. Parca daca e profesor de gimnastica, trebuie sa schingiuiasca oamenii!...
Nu cumva Georgica o fi si batut-o?...
N-am intrebat mai mult, fiindca soarta Stelutei a inceput sa ma induioseze. Nu-i dau dreptate lui Georgica fiindca Steluta e vara-mea. il inteleg insa perfect, fiindca, de cand nu mai am nici o veste de la Margareta, am inceput sa fiu si eu gelos!...
La plecarea mea din Pitesti, imi promisese cate o carte postala ilustrata la doua zile si o scrisoare mai lunga, o data la saptamana. E drept ca Margareta nu prea stie sa scrie ortografic si poate se jeneaza de mine. in doua saptamani, insa, de cand sunt la Slatina, n-am primit decat trei carti postale si nici o scrisoare. in schimb, eu ii trimit regulat, la poste-restante, carti postale ilustrate cu vederi din oras si imprejurimi. Azi i-am trimis gradina publica cea mica din fata Palatului administrativ. Slatina are doua gradini publice. Cea mare, unde canta muzica militara in fiecare joi seara, e pe deal, la marginea orasului...
Steluta m-asteapta la cofetarie.
Clientii de la mese, ca sa poata intra in gratiile fetei patronului, repeta comanda de cate doua ori si chiar de trei ori.
De obicei, vara se consuma inghetata si "corabioare". Corabioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prajiturile nu sunt bune. Se inmoaie repede si se acresc. Nu le poti tine nici doua zile. Corabioarele, insa, dureaza si cate o saptamana...
Sosirea mea produce oarecare senzatie. Pentru prima oara imi dau seama de marea, dar singura prerogativa a tineretii in viata... N-am venit cu nici un gand ascuns, si totusi, de jur imprejurul meu nu sunt decat ochi care ma privesc cu ura. in ochii lor, cel putin, de bine, de rau, pot citi si eu ceva. Ma intreb insa cu groaza ce trebuie sa fie in sufletul lor...
Steluta parca nu mai seamana cu Ofelia. in seara asta e vesela si rumena ca o inghetata de zmeura. De cand am venit la Slatina, n-am vazut-o niciodata asa de bine dispusa. Probabil din cauza plecarii lui Georgica la Bucuresti.
Gradina publica din Slatina nu seamana cu gradina publica din Pitesti. Cea din Slatina e lunga si ingusta. Trei alei paralele, ca niste terase cu balustrade de lemn cainesc, rasar timide din coasta unui deal care se sfarseste in sosea. Cum sta proptita in grilajul de fier, gradina publica cea mare din Slatina pare corabia lui Noe esuata pe muntele Ararat.
Gradina publica a unui oras de provincie este ca ograda unei locuinte de tara: gaini, rate, gaste, curcani si mai ales bibilici - adica publicul obisnuit, cunostintele de toate zilele, sau, in cel mai rau caz, cate un strain blajin, cu care poti intra in vorba foarte usor, imediat dupa indeplinirea formalitatilor de rigoare. Leii, tigrii si leoparzii lipsesc. in Romania, orasele de provincie nu prezinta avantajele padurilor africane. Animalele salbatece se trag spre capitala tarii. Din cand in cand, insa, poti intalni ratacind si prin provincie cate o girafa, o camila sau un hipopotam. Presedintele tribunalului, bunaoara, este poreclit "girafa", nevasta colonelului "camila", dar administratorul financiar "hipopotam". Cel mai popular din toti, insa, este "nenea Ghita", berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeste de capelmaistrul muzicii militare fie parada, fie nunta, fie inmormantare, fie concert in gradina publica.
Restul publicului e complet lipsit de orice alta personalitate. Luat in intregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presara colivele preparate special pentru pomenirea raposatilor.
Tineri de ambe sexe se perinda cu aceeasi monotonie exasperanta ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzina. Cei mai in varsta stau pe bancile vopsite cu verde, unde discuta sau trag cu ochii si urechile la cei care trec prin fata lor.
Cand canta muzica nu se mai aude nimic. Dupa ce tace insa, glumele se amesteca cu pasii de pe nisipul aleilor, si in gradina publica cea mare din deal parca ar curge Oltul din vale...
De sus, luna plina completeaza lipsurile de jos!...
De cand sunt la Slatina, mi-am dat seama ca pe pamant sunt o multime de lucruri pe care nu le poti observa daca stai pe acelasi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunaoara, este asa de frumoasa, ca parca ar fi o cromolitografie neinramata. Steluta, insa, pretinde ca natura e mai frumoasa ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plina, mai ales, nu poate fi imitata nici in pictura, nici in poezie. Luna plina nu este frumoasa decat in natura. Restul nu conteaza, fiindca nu mai este luna plina...
Parerile Stelutei incep sa ma puna pe ganduri. Steluta combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu exceptia celui de matematica) o socoteau ca singura podoaba a vietii. Steluta, insa, n-a invatat la liceu, ca mine. A urmat numai cativa ani de "curs liber" la un pension din Bucuresti. si totusi, pana acum un an parerile noastre se potriveau ca pantofiorul de matase alba pe piciorul Cenuseresei...
Probabil ca Steluta si-a schimbat parerile de cand s-a maritat. O femeie maritata nu mai are timp sa citeasca poezii...
Ma grabesc, dar, sa-i amintesc pe Eminescu, pe care il citisem impreuna acum un an:

Luna, tu stapana marii,
Peste-a lumei bolta luneci
si gandirilor din viata
Suferintele intuneci...

Steluta, insa, ma priveste ca si cum i-as fi vorbit chinezeste. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbra macar de sensibilitate... incerc sa-i recit alta:

Peste-a noptii feerie
Se ridica mandra luna...
Totu-i vis si armonie...
Noapte buna!...

Steluta isi arcuieste buzele spre varful nasului ca un caine ce ar vrea sa-si prinda coada cu dintii si-mi raspunde scurt:
- Mofturi!...
Daca nici Eminescu nu-i place, zau ca nu stiu ce i-as mai putea spune!...
Vara-mea incepe sa ma exaspereze. Acum un an era parca mai desteapta. E drept insa ca, acum un an, Steluta nu era maritata, nici eu nu dormisem inca alaturi de Margareta, in noaptea cand visasem urat si eu, si ea. Cine dintre noi, dar, a mers inainte si cine a dat inapoi?... Dispretul Stelutei pentru poezie ma ofenseaza in primul rand pe mine si in urma abia pe ceilalti poeti romani. Vara-mea uita probabil ca eu sunt mai cult decat ea si nu stie ca, desi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amandoi intrasem in viata aproape cam la aceeasi data.
Din cer, de sus, luna plina parca-mi face semne:
- Nu te lasa... Mai spune-i una...
in poarta casei, ma opresc si o intreb fara nici o alta introducere:
- Dar asta iti place?
si incep sa-i recit:

in lacul trist si solitar
Troneaza mandra luna plina
Ca o margea de chihlibar,
Expusa singura-n vitrina...
Pe malul lacului astept -
Astept nebun sa te arati,
Cu drag sa te mai strang la piept
Ca-n alte dati...

- Asta de cine e ?
- De mine !...
Steluta ma priveste uimita, ca si cum i-as fi spus ca eu am furat Closca cu pui de la Muzeul din Bucuresti.
- E adevarat?
- Sigur... Ce?... Nu stiai ca fac si eu poezii?
- si aia cine e?
- Care aia?
- Aia pe care spui c-o astepti... Ori e numai asa, o vorba ?...
Simt cum sangele incepe sa mi se urce in obraz... Steluta ma priveste drept in ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece si vitriol fierbinte... Simt nevoia sa ma razbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia sa ma reabilitez ca om, daca nu ca poet!
Raspunsul meu ii stropeste figura ca un vaporizator de parfum.
- Ba e foarte adevarat... tu crezi ca lucrurile astea se fac numai cand te mariti, ca tine? Ehe!... Eu stiu, draga, ceva mai mult decat madam... Georgica...
Steluta coboara ochii si tonul, ma ia usor de brat si imi sopteste la ureche:
- Spune-mi drept... E adevarat!... Cum e? Blonda ?... Bruna ?... E maritata sau nu? Cum o cheama ?
Parca ascult Victoria cum imi bate la usa...
- Draga Steluto... intelegi ca lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ti pasa tie cine este daca n-o cunosti?... tie ti-ar placea, maine, poimaine... Cine stie? sa afli ca m-am laudat cu...
Steluta tresare ca intepata de o viespe.
- Psss!... Taci din gura, sa nu ne auda cineva...
in poarta casei, insa, nu e nimeni. De-a lungul strazii, de asemenea... Nu-i nici macar gardistul, care de obicei sta sub felinarul din colt...
Temerea ei nejustificata imi da curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. imping deci poarta si intram in curte. in stanga e o gradinita cu un pavilion de scanduri.
- Hai in pavilion, ca acolo nu ne-aude nimeni.
- Nu se poate, ca mi-e frica... Sa nu vina cineva...
- Cine sa mai vina, draga ?... Nu vezi ca doarme toata lumea?
Geamul de la bucatarie insa e luminat. Steluta se ascunde dupa mine, si amandoi ne lipim de gardul gradinitei.
- Uite ca Lisaveta nu s-a culcat... M-asteapta sa incui poarta... Sa nu ne vada impreuna...
- Ei si?... Doar iti sunt var... Nu sunt strain...
Steluta ofteaza si se strecoara la bratul meu in pavilionul din gradinita. Aci chiar ca nu ne mai vede si nu ne mai aude nimeni!...
- Spune-mi drept, cu cine l-ai inselat pe Georgica ?
Steluta tresare din nou. Probabil ca inghetata de zmeura s-a schimbat in inghetata de zahar ars...
- Cine ti-a spus? El?...
- Nu... Dar banuiesc eu...
- Nu-i adevarat... iti jur ca nu l-am inselat cu nimeni pana azi... Apoi, dupa o pauza: Dar sa stii c-am sa-l insel... Poti sa i-o spui chiar...
- si de ce vrei sa-l inseli?
- Fiindca m-a batut...
Steluta isi pleaca fruntea pe umarul meu si incepe sa planga. in clipa aceea, nu stiu unde, cum si cine, dar simt ca undeva departe, cineva pe care l-as cunoaste isi implanta un cutit in inima. O mangai pe par si-i soptesc solemn:
- Daca este asa, iti jur si eu pe mormantul tatei ca dupa ce voi sfarsi liceul, am sa-i trag doua perechi de palme ca sa te razbun... Acum esti multumita ?...
Raspunsul ei se pierde intre buzele noastre mute, ce se impreuna ca doua jgheaburi pe care ar curge apa vie din acelasi izvor.
.....................................
In strada un tignal de gardist, intr-o curte vecina un latrat de caine, mai departe un oracait de broaste si departe de tot un uruit inabusit de roti... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie sa fie ora doua dupa miezul noptii.
Steluta se ridica obosita si abia ingana:
- Hai de-ti ia bicicleta si du-te acasa, ca-i tarziu...
Somnoroasa, Lisaveta se uita la noi chioras si ne intreaba sireata:
- Dar unde fuserati pana acum, diavolilor?...
Eu aprind lanterna de acetilena, potrivesc ghidonul si saua, incerc apoi cauciucurile si parca tot nu-mi vine sa plec. Steluta se preface ca-mi ajuta, ca sa nu banuiasca ceva Lisaveta, si-mi sopteste:
- Maine sa nu vii in oras, ca vin eu la vie...
- Taman bine... ca maine sunt singur... Mama-mare se duce la targul din vale si nu vine decat seara tarziu...
Lisaveta continua sa bombane. Steluta o ia cu vorba buna:
- Da-mi cheile sa incui eu poarta... Tu du-te de te culca...
Si inainte de a incuia poarta: "Sfarseste liceul mai repede, sa merg si eu cu tine la Bucuresti!..."
*
Imi place Spania. N-as putea spune pentru ce anume, imi place Spania mai mult ca alte tari, pe care nu le cunosc decat tot din cartile de istorie si atlasul geografic. imi place Spania inca mai mult ca Germania, Anglia, Franta si chiar Italia, pe care, eu cel putin, o socotesc cea mai apropiata rubedenie a noastra din Europa. imi place Spania poate fiindca este tara oamenilor cu nume sonore fara mustati, tara luptelor cu taurii si cu morile de vant si tara pandispanului, care, ca si mamaliga noastra nationala, este hrana de toate zilele a spaniolilor. imi place Spania mai ales de cand am aflat ca "Juramintele femeilor sunt scrise pe nisip" este un proverb spaniol!...
Spaniolii trebuie sa cunoasca femeile mai bine ca romanii. Noi nu prea avem proverbe in care sa fie vorba de femei. si totusi, femeile din Romania se aseamana foarte mult cu cele din Spania. Margareta mai ales trebuie sa fie neam de spaniola.
N-am simtit niciodata nevoia unui cutit catalan ca in clipa cand, abia intors acasa, Nastase, ordonanta, m-a luat deoparte si mi-a destainuit isprava Margaretei:
- Vazurati, conasule, ce rusine ne facu domnisoara Margareta?... o stersa cu domnul sublocotenent Popescu tocmai la Constanta!...
Nu stiu daca Nastase cunoaste relatiunile mele cu fosta croitoreasa cu ziua. Eu cel putin nu-i dadusem niciodata prilejul sa banuiasca ceva. E posibil insa ca Margareta sa se fi laudat in lipsa mea, ca sa-i faca sange rau Linei, bucatareasa. Lina era geloasa pe Margareta fiindca, din cand in cand, ramanea cu noi la masa, seara sta de vorba in poarta cu sublocotenentul, iar cand ramaneam singur acasa, dormea noaptea cu mine in odaie.
Ordonanta noastra, taran ferches de la Gavana (un sat de langa Pitesti), incerca s-o mangaie cu cate o vorba dulce. Cateodata, gestul lui timid ii atingea chiar sfarcul tatelor. Lina insa i-o taia scurt. Ridica lingura de supa, gata sa-l plesneasca, si-l apostrofa cu rautatea ei de sluga boiereasca:
- Jos laba, mocartane, ca tu nu esti de nasul meu!...
La fel socotea Lina ca nici Margareta nu era de nasul sublocotenentului de administrare cu care plecase la Constanta.
Lipsa Margaretei ma face sa sufar. E cea dintai suferinta a mea din cauza unei femei. si totusi Margareta fusese cea dintai femeie care ma initiase in ritul profan al acestei fericiri problematice si aproximative. Cu alte cuvinte, Margareta imi luase cu o mana tot ce-mi daduse cu alta.
Steluta imi daduse poate ceva mai mult. imi daduse voluptatea primei mele victorii sentimentale. Steluta fusese pentru mine prima entitate umana a formulei "Vae victis", si totusi vara-mea nu era nici croitoreasa, nici o pocitanie neagra si sluta ca Margareta. Dupa vara-mea oftau trei sferturi din clientii cofetariei lui unchiu-meu. Barbatii de buna conditie din Slatina o bombardau zilnic cu tot felul de propuneri: vorbe dulci, scrisori de dragoste, flori si chiar cadouri mai de pret. Steluta imi aratase un inel cu rubin, o pereche de cercei cu perle si o intreaga colectie de agrafe cu pietre verzi, albastre si rosii. Steluta insa era o femeie maritata si nevasta profesorului de gimnastica; desi primise cadourile de la altii, preferase totusi pe varu-sau, care nu era decat un simplu elev de liceu in clasa VI-a si nu-i putea da nimic.
Pe Steluta, dar, o pot vedea oricand. Steluta de altfel, n-asteapta decat sa sfarsesc liceul din Pitesti, ca sa mearga si ea cu mine la Bucuresti...
Pe Margareta, insa, n-am s-o mai vad poate niciodata!...
Gandul acesta ma cutremura ca o noua pagina din Cyropedia lui Xenofon. Pentru prima oara in viata, simt in suflet un gol rece si enorm - golul dintr-o sticla de sifon, in care n-a mai ramas decat melancolia alba a tubului vertical...
incep sa cred ca dragostea se masoara dupa distanta departarii si durata absentei... Steluta e la Slatina si Margareta tocmai la Constanta... Pe Steluta, la vara, am s-o vad din nou. Pe Margareta, insa, cine stie daca am s-o mai pot vedea? Pe Steluta o iubesc mai mult ca pe Margareta. Dar de Margareta mi-e dor mai mult ca de Steluta... Pe Steluta o vad parca mereu alaturi de mine... Pe Margareta, insa, n-o mai vad deloc...
imi simt pleoapele umede si pe buze amaraciunea unui bulin de chinina, ce mi s-ar fi spart in gura.
Sunt primele mele lacrimi pentru o femeie. Sunt lacrimile de care-mi aduc aminte si astazi - primele lacrimi adevarate, lacrimi albe si grele ca niste picaturi de ploaie ce se preling din streasina ruginita a unei case pustii.
Afara ploua...
La Pitesi, toamna sosise odata cu mine...
*
Cotan a trecut ambele corigente. Baiatul prefectului o sa fie dar, si anul acesta, colegul nostru de banca - al meu si al lui Mihaita. De data asta, insa, Cotan se intelege cu noi sa-l dam afara din banca noastra pe Dumitrescu Barbu, cu care se certase, si sa punem in locul lui pe Ionescu Spiridon, poreclit Chiostec.
Primim propunerea fiindca Ionescu Spiridon e baiat bun, stie sa cante cu flautul si are totdeauna la el tutun si foita "Job". Porecla de Chiostec i-a ramas de acum doi ani, cand l-a prins directorul fumand un muc de tigara in privata liceului.
Anul acesta, dar, topografia bancii noastre prezinta urmatorul aspect: in capul bancii, langa catedra, sta Mihaita, vine apoi Cotan, Eu si Chiostec.
Noul nostru coleg de banca este baiatul unui taran chiabur de la Merisani, care si-a pus in gand sa-l faca doctor si cu timpul sa-i cladeasca chiar un spital in sat, unde deocamdata nu exista decat o moasa comunala si un "subchirurg" care pune ventuze si scoate masele. Chiostec este mai mare ca noi cu trei ani, fiindca a facut clasele primare la tara. La tara, scolile primare au cate cinci clase, pe care elevii abia le sfarsesc in zece ani. Chiostec a fost, dar, un elev excelent. La liceu a fost inscris de proprietarul din sat, un mare avocat de la Bucuresti, care isi are conacul mosiei chiar pe soseaua judeteana, in apropierea podului de peste raul Arges. La oras a venit imbracat taraneste si n-a renuntat la camasa alba si la itarii de dimie decat acum un an, cand a trecut in cursul superior. si-a pastrat insa caciula si cizmele. Palarie nu poarta niciodata, fiindca i se pare ca-i sufla vantul prin creier, iar ghetele cu care a defilat la l0 mai le tine acasa, in lada, de frica, sa nu i se scranteasca picioarele in ele.
Dintre toti colegii mei de clasa, Chiostec este cel mai temut, dar si cel mai iubit. Este incapatanat ca un catar si mucalit ca un Pacala. Cand se cearta cu cate cineva, este in stare sa dea foc orasului intreg. Dar dupa ce se impaca, se inmoaie ca un gogoloi de paine calda. Rade ca un castan rosu inflorit si plange ca o lumanare de ceara.
Flautul, cutitul cu prasele de os si Visul Maicii Domnului sunt cele trei lucruri de care nu se desparte niciodata. in carambul cizmei din dreapta tine flautul, iar in carambul cizmei din stanga, cutitul si pachetul de tutun, cu foita si amnarul. Visul Maicii Domnului il poarta in san, ca sa-l fereasca de primejdii si sa-i poarte noroc...
in timpul recreatiilor, Chiostec ne canta din flaut. Cotan pretinde ca Doina Oltului si Intermezzo din Cavaleria rusticani le canta mai bine decat flautistul muzicii militare.
De cand stam alaturi de el in banca, ne-am imprietenit si mai bine. Chiostec este un sentimental exotic cu chip de ibis impaiat si trup de palmier veritabil, pastrat langa soba de teracota a unei sufragerii boieresti.
Pe mine ma apreciaza mai ales, fiindca fac cele mai bune teme la limba romana. Anul acesta, insa, ne-au venit patru profesori noi - de limba romana, de limba greaca, de matematica si de geologie. Cei vechi au fost scosi la pensie sau mutati in alte orase. Faptul acesta il nelinisteste si pe el, si pe mine, si pe Mihaita chiar. Singur Cotan nu duce nici o grija. Profesorii cei vechi ne stiau pe dinafara, cunosteau aptitudinile fiecarui din noi si la examen ne aranjau asa ca sa nu-i facem de ras - nici pe ei, nici liceul "Ion C. Bratianu". La Pitesti nu ramanea aproape nici un repetent. Ce avea sa fie insa de acum inainte?... Profesorii cei noi nu par deloc incantati de noi.
La drept vorbind, insa, nici noi nu prea facem haz de ei. Prea sunt tineri, prea sunt parca si ei, tot ca si noi, niste elevi abia iesiti de pe bancile scolare. Unora chiar nici nu le-a crescut bine mustata...
Profesorul de limba romana parca ar fi calfa de frizer. Cel de limba greaca are ceva din atitudinea cioclilor care trag cu coada ochiului la coliva clientului, abia coborat in groapa. Cel de matematica parca ar fi o sticla de cerneala neagra in care ai stors o lamaie intreaga si ai presarat si ceva piper. Singur profesorul de geologie, care este ceva mai in varsta, pare a-si fi castigat increderea si dragostea noastra din primele zile. Cele cateva glume noi cu care si-a deschis cursul ne-au facut sa radem cu pofta si sa ne para geologia o stiinta tot atat de frumoasa si interesanta ca si geografia sau istoria. in schimb, matematica si limba greaca ne deschid perspectivele celei mai grozave nenorociri ce-ar fi putut sa ne ameninte. De limba romana, insa, nu ducem nici o grija. Afara de trei ovrei, un francez dubios si un neamt veritabil, toti elevii din clasa VI-a suntem romani.
*
De cateva zile, Chiostec nu mai are astampar. Vrea parca sa-mi destainuiasca ceva si nu indrazneste. Secretele lui Chiostec sunt ca misterele de la Eleusis - au un nimic special. Si taranii nostri parca sunt copiii zeitei Ceres...
in cele doua recreatii de azi-dimineata, Chiostec nu ne-a mai cantat din flaut. A stat tot timpul in banca, cu ochii pironiti pe filele unui curs de stil si compozitie.
in drum spre casa, ma ia de brat si ma pironeste locului, pana ce se scurge tot sirul de elevi. Se scarpina apoi dupa ceafa, ofteaza lung, trage o injuratura rustica si scuipa de pe trotuar tocmai in mijlocul bulevardului.
- Vrei sa-mi faci un bine?... ca si eu ti-oi face la fel cand vei avea nevoie de mine...
- Spune-mi, ce vrei?
- Sa-mi faci o ciorna de scrisoare de dragoste, ca tu te pricepi mai bine ca mine.
Adevarul era ca pana atunci nu scrisesem inca nici o scrisoare de dragoste, nici pentru mine, nici pentru altul. Corespondenta mea sentimentala cu Margareta nu fusese decat un simplu schimb de salutari, si atata tot. Curiozitatea, insa, ma indemna sa incerc.
- si cui vrei s-o trimiti?
- Anisoarei.
- Care Anisoara ?
- Nu stii?... Fata aia blonda de la modista... Langa farmacia "Weinhold"...
- Bine. ti-o aduc maine.
Drept multumire, Chiostec ma bate cu palma usor pe umar si-mi recomanda sa fiu discret, mai ales fata de Cotan, care cam da tarcoale si el prin fata magazinului.
Dupa ce ma despart de el, dau fuga sa vad si eu pe Anisoara asta, pe care n-o cunosc inca. Daca e blonda, cum spune Chiostec, trebuie sa fie in genul Stelutei, si daca e modista, trebuie sa fie oarecum si in genul Margaretei, care este croitoreasa.
Ca si cum mi-ar fi ghicit gandul, Anisoara sta in usa magazinului. Anisoara insa nu seamana nici cu Steluta, nici cu Margareta. Nu e nici asa de blonda ca Steluta, nici asa de sluta ca Margareta. E mica si subtire ca un ac cu gamalie si trista ca o coperta de carte, decolorata de soare...
Iata o fata care, mie unuia, nu-mi place deloc. Ce-o fi vazut la ea Chiostec si mai ales Cotan?... Mi-e teama insa ca daca e vorba de ales, Anisoara o sa-l placa mai repede pe Cotan decat pe Chiostec.
Cotan e baiatul prefectului, se piaptana cu carare pe o parte, se imbraca elegant si-si parfumeaza batista in fiecare zi. Chiostec e murdar, cu cizmele pline de praf sau de noroi, cu parul valvoi si miroase a seu de oaie. Singura superioritate a lui Chiostec o sa fie, probabil, scrisoarea de dragoste pe care am sa i-o ticluiesc eu.
Scrisoarea asta, insa, incepe sa ma plictiseasca. Parca as fi in ajunul unui examen. Ma intreb ce i-as putea scrie eu Anisoarei, asa ca sa para scris de Chiostec. Daca Anisoara e fata desteapta si-si da seama ca frazele din scrisoare nu se potrivesc cu frazele pe care i le spune Chiostec? Dar fiindca i-am promis-o, trebuie sa i-o fac. Trebuie sa-mi dau silinta sa compun ceva frumos, ca si cum as pleda propria mea cauza.
Amorul meu propriu de cel mai bun elev la limba romana ia proportiile unui cuirasat englez care a arborat marele pavoaz!...
Pana seara scrisoarea e gata. A doua zi, Chiostec o transcrie pe hartie roza si i-o trimite prin baiatul de la frizerie de peste drum, iar dupa o saptamana, o caruta de la Merisani imi aduce acasa doua senile de branza dulce, trei kilograme de mere cretesti si un saculet cu nuci, mari cat ouale de gaina.
*
Din seara in care ne-am intalnit la madam Gutuie, in "salonul" din strada Libertatii, Cotan pare a-mi fi devenit cel mai bun prieten. Colegul meu de banca nu banuia ca frecventez si eu asemenea localuri. Destainuirile reciproce aveau sa ne apropie definitiv unul de altul.
Cotan avusese, tot ca si mine, acum un an, o aventura la fel. Margareta lui, insa, nu era nici romanca, nici croitoreasa cu ziua. Era fraulein Lori, guvernanta surorilor lui, pe care noi o poreclisem "nemtoaica prefectului". Ca si Margareta, insa, fraulein Lori plecase si ea din oras. Numai ca nemtoaica prefectului nu plecase de buna voie, ca croitoreasa, ci fusese data afara, fiindca mama lui Cotan o prinsese in patul lui dupa miezul noptii.
La madam Gutuie il dusese pentru prima oara varu-sau, care este sublocotenent la artilerie.
Aici nu-ti mai e teama ca te prinde nimeni. Cel mult te simti oarecum jenat cand te intalnesti cu persoane cunoscute. Jena, insa, este reciproca.
La madam Gutuie vin chiar persoane de buna conditie. Cotan mi-a povestit cum intr-o seara, cand uitase sa incuie odaia in care se gasea cu Olguta, era cat p-aci sa dea peste el profesorul de geologie, care venea cu Aurica. Olguta si Aurica au aceeasi odaie.
Asta-seara ne-am hotarat sa luam cu noi si pe Mihaita, care pana acum n-a cunoscut inca o aventura in felul acesta. Mihaita n-a cunoscut nici pe Margareta, nici pe fraulein Lori. Gratie noua, insa, in seara asta are sa cunoasca pe Aurica, pe Olguta, pe Vetuta si pe Didina - cele patru podoabe mai de seama ale "salonului" din strada Libertatii...
Cum trece vremea!... si oamenii ce repede se schimba cu vremea!... Copiii, mai ales, se schimba vertiginos... Acum un an ne jucam de-a "caderea Plevnei". Anul acesta, aceeasi trei colegi de banca ne jucam de-a "rapirea Sabinelor"...
Mihaita pare emotionat. Vorbeste in monosilabe si dintii ii tremura ca un aparat Morse...
La poarta cu nr. 38 ne oprim. Cele doua ferestre de la strada sunt captusite cu transparente de trestie vopsite cu verde. in jurul casei, nici un semn de viata: nici un zgomot, nici o lumina... Lampagiii primariei n-au ajuns inca pana in strada Libertatii.
Nu-i aprins nici macar felinarul rosu. Steaua celor "Trei crai de la rasarit" nu s-a aratat inca deasupra noului Betleem...
Cotan deschide totusi poarta si catesitrei intram repede in curte. Madam Gutuie si fetele sunt la masa. De obicei, clientii incep sa vina dupa ora zece. Pana atunci, nu sunt primiti in local decat "intimii" patroanei si "prietenii" fetelor. Cotan insa poate intra cand vrea. Madam Gutuie il stimeaza ca pe unul din cei mai de seama clienti ai localului, desi nu consuma niciodata nici dulceata, nici cafea.
Aparitia noastra produce o ciocnire brusca de tacamuri si farfurii - un branle-bas de combat in miniatura. Un pahar de sprit se varsa pe fata de masa si un scaun cu fundul ingaurit se rastoarna pe scanduri.
Didina, care e buna si exotica, fiindca a fost si la Rusciuc si la Constantinopol, sare de gatul lui Mihaita, pe care-l vede pentru prima oara in local.
Madam Gutuie l-a luat repede pe Cotan deoparte, in timp ce Olguta mormaie suparata si cu gura plina:
- Iar au venit mucosii astia...
Celelalte fete ne privesc cu zambetul lor invariabil: acru si deplasat. Parca ar fi chipurile mazgalite cu creioane colorate pe peretii privatilor noastre de la liceu.
Cotan ne face semn sa-l asteptam si dispare cu madam Gutuie pe coridor.
Mihaita se zbate neputincios in bratele Didinei, care-l mangaie cu formula "carlanul maichii" si alte fraze tipice.
Din capul mesei, Vetuta ii striga ragusita:
- Ia-i banii inainte, fa, sa n-o pati si tu ca mine...
Aurica fredoneaza cu ochii in farfurie:
- "Te-am asteptat sa vii... sub caisul inrourat... Te-am asteptat... te-am asteptat"...
Olguta ii raspunde, tot cu gura plina:
- Care-i ala, draga ?... N-o fi tot profesorul de la liceu?
Aurica e favorita profesorului nostru de geologie.
Un gand diabolic ma urca parca in turla cu ceasornic a bisericii Sfantul Nicolae, de unde poti vedea intregul oras, fara sa fii vazut de nimeni. Regret insa ca Aurica nu e favorita profesorului de limba greaca sau a celui de matematica. astora aveam sa le platesc o polita din saptamana trecuta. Cu profesorul de geologie, insa, n-am nimic de impartit. Fiindca-l respect si mi-e drag, renunt la Aurica si o las sa-l astepte mai departe, pana ce va veni sau el, sau... altul!
Madam Gutuie, care a aparut din nou, se apropie de mine si-mi sopteste misterios la ureche:
- I-am dat prefectului al mic un boboc de fata... stii... Pe cinste... Prefectul cel mic e Cotan.





Corigent la limba romana - 01
Corigent la limba romana - 02
Corigent la limba romana - 03
Corigent la limba romana - 04
Corigent la limba romana - 05
Corigent la limba romana - 06


Aceasta pagina a fost accesata de 1438 ori.