• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Corigent la limba romana - 06

*
La Paris, romanii intelectuali se adunau la cafeneaua Vachette. La Bucuresti, se aduna la cafeneua "Kiibler". in genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupa cu nimic. Discuta numai ce au facut altii, si atata tot. De obicei, discutiile astea tin de dimineata pana seara, se intind ca pecinginea de la o masa la alta si cateodata continua chiar zile intregi, fara nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecatii lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodata nimic din ce se face in afara de cafenea. Intelectualii romani, mai ales, sunt foarte exigenti. La Paris, ca si la Bucuresti, de indata ce se strang doi-trei in jurul unei mese, se si constituie intr-un fel de curte suprema, care condamna fara mila aproape intreaga activitate omeneasca. Noroc, insa, ca omnipotenta lor nu merge decat pana la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populatia planetei noastre ar fi diminuata in mod simtitor. N-ar mai ramane pe lume decat intelectualii de la cafenea.
Marturisesc, totusi, ca pe intelectualii din Bucuresti ii prefer intelectualilor romani de la Paris. in tara ta cel putin ai dreptul sa faci tot ce vrei, chiar cand n-ai face propriu-zis nimic de seama. La Paris, insa, cred ca este o lipsa de bun-simt sa nu faci nimic absolut, ani de-a randul, cand toata lumea se straduieste sa faca in fiecare clipa cate ceva. Poate acesta e si motivul pentru care m-am hotarat si eu sa plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama ca n-am sa pot face nici eu nimic.
in tara, insa, e altceva. in tara sunt parca alt om. Desi la Bucuresti ma simt tot asa de strain ca si la Paris, faptul, insa, ca de data asta ma gasesc in tara mea ma face sa-mi afisez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sunt un om voiajat... Cunosc doua tari complet, pe dinafara, si alte patru suficient ca sa pot face la nevoie pe profesorul de geografie. in liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintai in toate clasele... Sa nu mai vorbim, insa, de ce a fost. Deocamdata ma intereseaza cine sunt si poate chiar ceva mai mult... cine am sa fiu.
La cafeneaua "Kubler", bunaoara, am inceput sa fiu si eu cineva. Sunt aproape la fel cu ceilalti. Nu stiu inca ce anume parere au de mine intelectualii din Bucuresti. Cei mai multi, insa, par a se interesa de mine mai mult decat intelectualii de la Paris. De altfel, aceia mi-e teama ca nici nu erau intelectuali adevarati. incep sa cred ca, desi fost corigent la limba romana, dintre toti studentii romani de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenti eminenti, sau numai stalpi de cafenea...Teatre, insa, concerte, conferinte, expozitii de arta... i-a ferit Dumnezeu si pe unii, si pe altii...
Bine ca am plecat la timp. Fata de Paris, Bucurestii sunt un fel de teren virgin, pe care il poti cultiva cum iti place. N-ai decat sa arunci in vant o mana de seminte selectionate, si recolta e gata... Nu-ti trebuie nici plug, nici grebla, nici sapa... Soarele si ploaia patrund in pamant mai adanc decat orice fel de unealta manuala. Asa e pamantul tarii noastre. Cateodata il faci sa rodeasca numai cu gandul, cu vointa, cu entuziasmul... Pacat ca intelectualii de la Bucuresti nu se ocupa si cu agricultura. taranii sunt prosti - nu stiu ce sa faca cu rodul pamantului lor. Mananca mamaliga si umbla desculti. Intelectualii, insa, beau caputinere si umbla cu tocurile scalciate.
La cafeneaua "Kübler", intelectualii sunt impartiti in doua tabere: traditionalisti si modernisti. Traditionalistii sunt sinistri. Modernistii sunt caraghiosi. Fiecare tabara isi are mesele ei, unde se discuta tot asa de zgomotos si se consuma tot asa de timid. Discutiile si consumatiile lor, insa, au un punct comun. Plictisesc deopotriva - discutiile pe clientii seriosi, iar consumatiile pe chelnerii zelosi. Majoritatea intelectualilor discuta in vant si consuma pe credit. Traditionalisti, insa, sau modernisti, toti intelectualii de la "Kiibler" sunt boemi. Clientii care obisnuiesc sa-si plateasca totdeauna consumatia se feresc sa se apropie prea mult de mesele lor. in schimb, papa Kübler ii apreciaza si ii cultiva ca pe niste buruieni de leac. Pe vremuri, facuse si el pe intelectualul la Heidelberg. Astazi, insa, se ocupa cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colectie de pipe si cateva icoane vechi, iar in orele libere se duce sa pescuiasca prin lacurile din jurul Bucurestilor. stie tot felul de lucruri. stie mai mult ca toti clientii sai la un loc. stie, bunaoara, ca "penele mare cu rama mica se prinde". si ca dovada ca este asa, majoritatea clientilor cu plata nu vin la cafeneaua lui papa Kübler de dragul consumatilor, ci mai mult de dragul celor cativa chibiti intelectuali. Papa Kübler are monopolul chibitilor din Bucuresti. in cafeneaua lui, la anumite ore, te poti distra mai bine si mai ieftin decat la orice alt spectacol.
Tot de dragul lor am intrat si eu pentru prima oara in cafeneaua "Kübler". La inceput, dupa cum era natural, am vazut pe intelectualii din tabara traditionalista, care nu vorbeau decat de Creanga, Eminescu si inca alte doua mari entitati intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagra si un poet cu plete blonde. Mai tarziu, insa, tabara traditionalistilor s-a impartit in doua. Una a ramas numai cu istoricul, iar alta numai cu poetul.
in tabara modernistilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care il cunoscusem intamplator la Paris, unde nimerise probabil din greseala, dupa ce fugise din München. Fiindca n-avea bani cu ce sa se intoarca in tara, imi propusese sa-mi zugraveasca mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale - de altfel singura sa lucrare mai serioasa. De atunci si pana ce l-am intalnit din nou la Bucuresti nu mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovada ca la Bucuresti nu mai facea pictura. Facea pe intelectualul in tabara modernistilor de la "Kübler". Eu insa, desi trecusem dintr-o tabara in alta, nu-mi puteam totusi da seama daca sunt sau nu un intelectual adevarat.
intr-o zi, modernistii ma roaga sa le imprumut pe Baudelaire, pe care nu-l citisera inca, dar de care auzisera vorbindu-se foarte bine. Adevarul este ca tot pictorul ratat ii pusese si pe ei in curent cu numele autorilor din biblioteca mea din Paris. A doua zi le-am adus, odata cu Baudelaire, si pe Rimbaud, Laforgue, Corbière, Aloisius Bertrand si contele de Lautreamont. Din ziua aceea, insa, mi-am capatat beleaua cu ei. Pana atunci traisera ca niste frati buni si se manifestasera in devalmasie intelectuala, fara ca vreunul din ei sa-si fi banuit vreodata confratele ca ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, insa, intrase dihonia intre ei... Se hotarasera sa-si aleaga si ei, ca la Paris, un sef - un sef de scoala, bineinteles, care sa le indrepte versurile si sa-i proclame geniali. seful insa nu se putea alege, fiindca fiecare din ei vrea sa fie el seful celorlalti. Rezultatul a fost ca tabara modernistilor s-a impartit si ea, dar nu in doua numai, ca tabara traditionalistilor, ci in vreo douaspezece grupulete, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai.
Nu stiu cum s-a facut, dar cu ocazia asta, eu am ramas pe dinafara. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram inca intelectual. Eram un simplu agent de legatura intre intelectualii din Bucuresti si cei din apusul Europei. Dupa cateva luni, dupa ce m-am vazut iar in posesia cartilor mele, m-am jurat ca nu mai initiez in secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la "Kübler".
De cand insa am ramas iar singur, ma simt parca mai bine ca in mijlocul lor. Mie, personal, situatia aceasta imi convine de minune. Dar in cafenea nu poti sta tot timpul numai tu singur la o masa. Catva timp, fiecare din ei ma somasera sa ma pronunt categoric. Ce sunt eu? traditionalist sau modernist?... Trebuia, dar, sa ma alatur numaidecat sau de unii, sau de altii. Dar de cine?... Daca n-ar fi fost decat doua tabere, poate ca m-as fi hotarat imediat. Din douasprezece, insa, e greu de ales. in asemenea cazuri, cea mai buna solutie este sa ramai independent.
De altfel, un om independent are mai mult prestigiu decat un om inregimentat unui program fix. Dar independenta este si ea tot un lucru relativ. Un om independent nu poate trai singur la infinit. Cu timpul, simte nevoia sa-si mai arunce ochii si el prin gradina vecinului...
Vecinii mei de masa sunt un grup de gazetari, tot oameni independenti si ei. Independenta lor, insa, este cu totul altfel decat a mea. Eu nu fac deocamdata nimic. Ei, insa, scriu... Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeasi gazeta cu altul. Fiecare aproape isi are gazeta lui. Independenti adevarati sunt numai acei gazetari care nu scriu la asa-zisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual, fiindca nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dicteaza altul, sau, mai bine zis, corecteaza si pune la punct notitele pe care i le furnizeaza zilnic seful partidului, vreun ministru sau cate un parlamentar ahtiat dupa reclama. Cu alte cuvinte, este un simplu scrib...
incep sa cred ca grupul gazetarilor este cea mai buna afacere pentru mine. Desi intelectualitatea multora din ei cam lasa de dorit, nu vad de ce nu le-as da o mana de ajutor. Mie mi-e greu sa ma ajut pe mine insumi... Dar pe altii sunt gata oricand. Reporterii de fapte diverse, mai ales, ma intereseaza mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sunt asa lipsiti de duh, ca nu ma pot abtine de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hotiile, incendiile si alte fapte diverse din capitala. Dar asta nu inseamna decat ca unii au mai putin amor propriu decat altii. Atat, si nimic mai mult.
Apropierea mea de adevaratii gazetari se face aproape pe nesimtite, asa cum, bunaoara, te apropii de o soba calda cand ti-e frig sau iti pleci gura insetata spre primul sipot de apa rece.
intr-una din zile, unul din vecinii mei de masa, nu stiu de ce, dar pare foarte plictisit. Desi nu-l cunosc personal, eu il salut cu capul si putin chiar cu sira spinarii. E directorul unei gazete politice - oficiosul unei fractiuni dintr-un partid istoric intrat in putrefactie. Pana atunci nu vorbisem niciodata cu el. El, insa, care probabil aflase cine sunt, imi raspunde la salut cu oarecare uimire placuta, se asaza Langa mine si-mi intinde chiar mana:
- Ce mai faci, tinere?
- Multumesc... destul de bine.
- Bine!... Pa dracul!... Asta se cheama bine la dumneata?... Eu muncesc toata ziua, si tot nu pot spune ca fac bine... si dumneata, care stai toata ziua la cafenea... Ba nu, zau, asta-i tot ce faci?...
Nu stiu, de ce, dar ofensiva neasteptata a omului cu care vorbeam pentru prima oara, in loc sa ma intimideze, ma invioreaza deodata, ca si cum stapanul situatiei as fi fost eu. E drept ca pana atunci nu scrisesem inca aproape nimic. Dar daca toata lumea din cafeneaua lui papa Kübler nu facea decat sa scrie, de ce n-as fi scris oare si eu?...
ii raspund dar imediat, si inca zambind:
- Ma iertati; dar tot timpul cat stau la cafenea scriu...
Directorul gazetei holbeaza ochii. Parca nu-i vine ca creada.
- Mi se pare ca ai fost la Paris. stii sa scrii frantuzeste?
- Destul de bine... Nu chiar ca francezii... Dar in orice caz, mult mai bine ca altii de pe aici...
Directorul ofteaza inacrit si tamburineaza cu degetele pe masa de marmora.
- Pacat, draga... Pacat ca n-avem si noi o gazeta scrisa in limba franceza. Vreau sa zic, scrisa bine, sa o poata citi si strainii... Nu ne cunoaste nimeni... N-are cine sa vorbeasca si pentru noi. Cine dracul mai stie romaneste in Europa afara de noi?... Nimeni.
si tot asa, continua cateva minute fara sa se opreasca:
- Uite, vezi?... Eu, daca as putea sa scap de gazeta asta pe care mi-au aruncat-o altii in spinare, as scoate o gazeta in limba franceza, la care te-as angaja imediat... Nu vezi ca romaneste nu mai citeste nimeni? Nici noi, romanii, chiar... Ma-ntreb ce-o sa ne facem cu studentii italieni?... Vin peste trei zile la Bucuresti si n-are cine sa-i salute... Ce-au sa priceapa ei din gazetele noastre? Nimic... si doar suntem latini si unii si altii... Ar trebui barim sa-i salute cineva in limba franceza, ca in italieneste nu cred sa se priceapa nimeni...
Apoi, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva:
- A propos... Dar romaneste stii sa scrii bine?
- Aveti nevoie de un redactor?
- A, nu!... Slava Domnului, am destui... Dar ma gandesc ca acum, cu ocazia vizitei studentilor italieni, ar fi bine sa public un fel de salut, fie el chiar in limba romaneasca... Ce-are a face?... Sunt destui italieni la Bucuresti ca sa li-l traduca... Nu e cine stie ce mare lucru... Tragi doua-trei fraze cu latinitatea lor si a noastra, si gata... Cuvantul latinitate il pricepe toata lumea...
Eu il aprob mai intai cu capul, apoi cu vorba.
- Bineinteles. Ideea dumneavoastra este admirabila... Articolul asta trebuie sa apara numaidecat...
Directorul isi ridica disperat bratele spre tavan:
- Bine, bine... Trebuie... Asa zic si eu... Dar daca n-am timp, cine vrei sa-l scrie... Mie mi-e imposibil...N-as putea sa-l scriu nici azi, nici maine... si poimaine vin italienii... O sa fie prea tarziu.
Eram sigur ca directorul face aluzie la mine. Ma grabesc dar sa-l linistesc.
- imi dati voie sa vi-l scriu eu?
Directorul ma soarbe cu ochii pe sub gene.
- Crezi ca o sa iasa ceva frumos?
- O sa vedeti si dumneavoastra... Eu n-am nici o pretentie...
- Bine, atunci... Numai da-ti, te rog, osteneala sa-l scrii la noapte chiar, ca maine dimineata imi trebuie neaparat... si, daca nu te superi, adu-mi-l tot dumneata la redactie, ca eu nu mai pot trece pe la cafenea...
Zis si facut... A doua zi dimineata ma prezint la redactie cu articolul, pe care directorul pune imediat "Bun de imprimat", fara sa-si mai arunce ochii pe el. Ma previne insa ca articolul are sa apara ca un "editorial", fara nici un fel de semnatura, deoarece numele meu nu prezinta inca nici un fel de garantie in presa romaneasca. in schimb, ma asigura ca cu alta ocazie o sa-mi publice si un articol semnat si, bineinteles, chiar cu plata...
Pe mine, insa, deocamdata nu ma interesa nici semnatura, nici plata. Ma interesa articolul in sine. Eram foarte multumit de ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte daca era chiar asa, dar aproximativ iata cam ce le spuneam eu studentilor italieni:
"Da! Suntem latini... si suntem latini nu fiindca am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau in filele cartilor de istoria universala, ci fiindca simtim ca suntem latini ori de cate ori privirile noastre se intalnesc si mainile noastre se ating."
Iar mai departe:
"Da! Suntem latini, fiindca purtam in suflet cu toti la fel aceeasi imagine calma si maiestuoasa a marii plina de soare, care ne-a zamislit primii stramosi, fiindca iubim deopotriva Frumosul, Adevarul si Dreptatea, fiindca stim sa vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintai ne-am infratit, si fiindca tot noi cei dintai am avut darul de la zei sa domesticim cele mai salbatice fiare ale creatiunii: Ratiunea, Inteligenta si Fantezia... si mai suntem latini, fiindca stim sa cantam si sa plangem la fel, sa iubim si sa uram la fel, sa uitam si sa iertam la fel...
Da! Suntem latini, fiindca Dumnezeu a vrut sa fim asa, iar noi ne-am incapatanat sa ramanem in vecii vecilor latini"...
Iata primele mele randuri de proza care aveau sa vada lumina tiparului. Poeziile publicate pana atunci nici nu ma mai interesau. Intelectualii de la "Kübler" ma dezgustasera de poezie. Cu proza, insa, in tara romaneasca poti fi cineva, chiar fara sa fii propriu-zis un intelectual...
Asteptam dar, cu nerabdare, sa vad ce impresie are sa faca articolul meu in cercul intelectualilor care la inceput nu aveau sa stie de cine e scris. Directorul avusese dreptate. Daca articolul meu ar fi fost iscalit, probabil ca intelectualii de la "Kübler" l-ar fi gasit prost scris. Cei care nu fac decat sa vorbeasca nu admit nimic din ce se scrie, chiar cand se scrie bine...
Cateva zile, insa, ma perpelesc ca pe jaratic. Studentii italieni isi amanasera sosirea in tara cu o saptamana. Le facuse mizerii legatia austro-ungara, care nu le vizase pasapoartele la timp. Daca as fi stiut lucrul acesta de la-nceput, as fi scris poate mai pe indelete un articol mult mai bun. Dar acum e prea tarziu. Directorul imi spusese ca articolul a si fost cules si ca paginatorul nu asteapta decat ziua sosirii italienilor ca sa-i dea drumul.
Pentru mine, insa, ziua aceasta mult asteptata soseste ca o lovitura de maciuca, pe care o primeam drept in crestetul capului. Articolul meu, e drept, apare dupa cum fusese vorba, chiar in fruntea gazetei. Apare, insa, nu ca articol editorial fara semnatura, ci ca un articol personal, semnat cu numele complet al directorului, care de data asta isi adaugase, pe langa titlurile sale profesioniste, si cateva alte titluri onorifice...
si barim daca ar fi fost latin!... Directorul gazetei, insa, era un impamantenit proaspat, care venise nu se stia inca bine de unde... din Bulgaria, din Turcia sau din Grecia...
De rusine si de ciuda, cateva zile n-am mai dat pe la cafenea. Nu stiam ce sa cred. Nedreptatea asta mi se facuse din greseala sau cu buna-stiinta?... Daca asa sunt toti directorii de gazete din Romania, trebuie sa ma apuc de alta meserie. N-am sa-mi pot pune niciodata in evidenta personalitatea pe care o simteam umflandu-se ca un cozonac gata sa iasa afara din tingire.
Cand l-am intalnit insa peste cateva zile, directorul mi-a dat urmatoarea explicatie:
- Ai vazut, dragul meu, ce incurcatura mi-a facut narodul cela de paginator? I-a placut asa de mult articolul, ca a crezut ca-i scris de mine... si cum era un articol festiv, m-a iscalit fara sa ma mai intrebe. N-ai idee ce furios am fost!... Era cat p-aci sa-l dau afara...
Marturisesc ca la asa satisfactie nu m-asteptam. Eram incantat ca articolul meu placuse si ca mai tarziu, deci, aveam ocazia sa scriu si altele, articole platite insa si de data asta semnate de mine, nu de altii.
Directorul, insa, nu sfarsise tot ce avea de spus. Nu ma lasa sa ma bucur nici macar de perspectivele carierei pe care ma pregateam sa o imbratisez cu tot sufletul. Ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva, chiar in clipa aceea directorul ma intreaba deodata brusc.
- A propos, dragul meu... Nu stiu bine cine anume imi spunea mai zilele trecute ca dumneata ai fi fost corigent la limba romana... E adevarat?...
Eu ii raspund fara sa rosesc:
- E-adevarat. Dar ce-are a face? Parca mi-ati spus adineauri ca articolul meu v-a placut...
Directorul ma invaluie cu o privire sireata de vulpoi batran care o ia in goana cu gasca in gura.
- Nu zic... De placut, mi-a placut... Dar... stiu eu cine ti l-o fi scris?... Gazetar corigent la limba romana!... Asa ceva nu s-a mai vazut pana azi... La noi in presa, nu te supara... dar cine nu stie sa scrie bine romaneste se curata...
si totusi, pe vremea aceea, majoritatea gazetelor noastre erau scrise numai de oameni care abia atunci invatau sa vorbeasca romaneste.
*
Ieri m-am intalnit cu Cotan, care nu m-a mai recunoscut. Atat mai bine. Ce i-as fi putut spune?... Nimic de seama... Cotan nu frecventeaza nici intelectualii, nici gazetarii...
De data asta era singur. Mergea insa preocupat si greoi, ca si cum s-ar fi sprijinit de bratul cuiva. Bratul acela imaginar nu putea fi decat bratul Stelutei. De ca nd il stiu incurcat cu vara-mea, nu-i mai pot vedea decat pe-amandoi impreuna. Cand l-am intalnit la Viena, aproape nu-mi venea sa cred ca e singur. Asteptam parca s-o vad aparand de undeva si pe ea... pe Steluta. si, cu toate acestea, pe Steluta nu tin deloc s-o vad. Nu stiu de ce, dar amintirea Stelutei ma dezgusta. Poate fiindca imi este vara. Asa este cand ai intimitati cu rudele. Rudele trebuiesc tinute la distanta, chiar cand sunt dragute ca Steluta. De altfel, de cand mi-am luat majoratul, parca n-as mai avea nici un fel de ruda. De un an de zile aproape nimeni nu mai stie nimic de mine. Probabil ca ai mei ma cred inca si azi la Paris. Pentru ei, Parisul este sfarsitul lumii. si fiindca ma cred tot la Paris, ma considera pierdut. in tara ta, insa, vad ca-ti poti pierde urma mai repede ca in strainatate...
Nu m-am oprit nici la Slatina, nici la Pitesti. Mi-a fost teama parca sa dau ochii cu ai mei. Bucuria lor n-ar fi tinut decat o clipa - clipa revederii. in schimb, insa, explicatiunile reintoarcerii mele i-ar fi intristat pentru totdeauna. in mine ei nu se vad decat tot pe ei... Or, daca ei sunt multumiti de cum sunt, de ce sa nu-i las sa creada ca tot asa sunt si eu? N-am vrut, deci, sa-i instiintez de pe acum. Poate ca mai tarziu voi avea prilejul sa-i fac sa se bucure mai cu folos si pentru mai multa vreme.
Cineva, totusi, cred ca s-ar fi bucurat cu adevarat - Kety. Bucuriile adevarate, insa, trebuiesc traite in doi. Dar bucuriile gemene nu traiesc nici ele la infinit. Cu timpul, Kety si-ar fi dat seama singura ca n-a avut nici un motiv sa se bucure de intoarcerea mea. si eu nu vreau sa insel pe nimeni... Daca cineva se mai gandeste cumva si la mine, atat mai bine. Mie imi face placere sa stiu ca mai exist si in alta parte decat in mine insumi. Treaba lor daca le place sa ma creada altul decat cel care sunt. Deocamdata, insa, aici in tara nu sunt decat ce-am fost si la Paris. Nu sunt nimic... Nu stiu cat timp voi continua inca sa fiu asa. Dar cand voi fi cu adevarat cineva, am sa ma grabesc eu insumi sa le aduc la cunostinta acest fericit eveniment. Pana atunci, voi continua sa fac pe Johann Orth.
*
Si totusi, cineva m-a recunoscut. Cine? Nu stiu bine... N-as putea spune inca cine anume. Nu e un prieten propriu-zis. E cineva pe care nu l-am cunoscut decat intamplator la Paris. Nu l-am vazut si nu i-am vorbit decat o singura data. Se pare insa ca, pana azi, pe mine nu m-a cunoscut nimeni dintre cei cu care am vorbit mai mult. Daca stiam ca are sa fie asa, n-as mai fi vorbit poate cu nimeni, nimic...
si cand ma gandesc ca "la-nceput a fost cuvantul!"... Minciuni!... Pune, Doamne, straje gurii mele macar de azi inainte...
Aproape nu-mi vine sa cred. E poate singura intamplare din viata mea care merita sa fie povestita exact, asa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta, insa, nu insemna ca n-au fost si ele tot atat de adevarate. Povestirile, insa, sunt ca medicamentele. Nu te vindeca decat daca sunt adevarate. Numai ca pe cele prea amare le inghiti cu putina apa zaharata. Zaharul este un aliment inofensiv. Nu altereaza nici medicamentele, nici povestirile...
incepusem sa cred ca pentru boala mea nu exista nici un fel de medicamente. Ba, la un moment dat, eram sigur ca voi muri si eu tot ca Lizica, fara sa fi avut timp sa traiesc cu adevarat.
Noroc, insa, ca intr-o buna zi, in cafeneaua "Kübler" isi face aparitia un client nou. De altfel, mai toate cafenelele vechi traiesc numai gratie clientilor noi. Cu atat mai mult, deci, cafeneaua lui papa Kübler, unde, vechi sau noi, toti clientii trebuie sa fie cineva.
De data asta, insa, noul client nu pare a fi nici intelectual, nici gazetar. Desi schimba in treacat cateva saluturi si cu unii si cu altii, nu se opreste totusi la nici una din mesele lor. Probabil cauta pe altcineva. Pe cine, insa?... Nu cumva ma cauta chiar pe mine? De ce se indreapta grabit cu mana intinsa spre mine de cum m-a zarit? Parca m-ar cunoaste de cand lumea... si eu nu-l vazusem decat o singura data pana atunci...
- Bine ca te vad... Am tocmai ceva pentru tine... Sa stii, insa, ca nu e aici la Bucuresti... Trebuie sa mergi cu mine la Constanta, in Dobrogea.
Intimitatea cu care-mi vorbeste ma zapaceste. Graba cu care imi face aceasta propunere neasteptata nu-mi da ragaz nici macar sa-i strang bine mana.
- Cred ca esti liber... Nu?... Maine dimineata plecam la Constanta. Nu-ti fie teama, ca n-ai sa regreti... Ai, te rog, incredere in mine.
Eu nu indraznesc sa-l intreb decat atat:
- La Constanta?... De ce tocmai la Constanta?
- Fiindca deocamdata n-am decat acolo un post liber pentru tine... Cred c-o sa-ti convina... Nu e cine stie ce mare lucru... Dar totusi, e ceva... Secretarul contenciosului la Administrata Domeniilor Statului din Dobrogea.
Cand aud ce fel de post mi se ofera, ingalbenesc.
- Va multumesc. Numai ca eu... Nu stiu daca stiti... Nu mi-am trecut inca toate examenele.
- Nu face nimic... Ce, crezi ca avocatul nostru de-acolo are licenta completa?... As... De unde!... E un fel de avocat d-aia de Targoviste... De altfel, nu-ti fie teama, ca nu te pun sa pledezi... O sa ingrijesti numai de dosare... si, bineinteles, ai sa faci si concepte pentru birou...
Pe masura ce binefacatorul meu continua sa-mi explice rolul pe care aveam sa-l joc la Constanta, simt cum din galben ma schimb in verde.
- Da, da... inteleg... Va multumesc... Dar, vedeti... Eu nici macar de atata lucru nu cred sa fiu bun... Eu, in liceu, am fost... cum sa va spun... corigent la limba romana.
- Cu atat mai bine... Eu n-am nevoie de premianti intai... astia sunt prea pretentiosi. si-afara de asta, nu sunt buni de nimic... Toata ziua nu fac decat sa strambe din nas... Nu le place Constanta...Auzi, ca Dobrogea e provincie de periferie... Nu pot trai decat la Bucuresti... la centru...
Cateva minute raman cu ochii pironiti pe marmora mesei patata de cafea turceasca. Raspunsul il aveam gata... Numai ca mi-era teama sa-i dau drumul chiar in clipa aceea... Mi-adusesem aminte ca intr-o vreme ma hotarasem sa plec in Sahara. si doar de Sahara nu ma simteam legat cu nimic... Dobrogea, cel putin, e tot pamant romanesc. De ce, dar, n-as incerca si eu sa-mi cunosc tara intreaga, de la un cap la altul? Pe la Varciorova, e drept, trecusem de atatea ori... La Constanta, insa, nu fusesem niciodata.
El insa continua sa-mi vorbeasca:
- Eh! Ce zici?... Mergi cu mine? Parca spuneai odata ca-ti place marea... si mie imi place... Marea si corabiile... Corabiile cu tot felul de marfuri si de oameni... Oameni si mai ales femei!... si inca ce femei!... Femei venite de pe unde nici nu gandesti... Femei pe care le poti avea chiar fara sa le cunosti... Femei fara nume, fara domiciliu, fara suflet, fara amintiri...
in clipa aceea, o femeie cocheta apare fantomatic in usa cafenelei. E una din acele femei cu care intelectualii si gazetarii stau de vorba cu placere nopti intregi. Eu, insa, n-o cunosc personal. N-am vrut s-o cunosc niciodata. Nu stiu de ce, dar nu-mi place. Ba, ceva mai mult, o ura se chiar. De cate ori o va d in cafenea, inchid ochii de teama. Mi-e teama de mine insa, nu de ea. Daca as cunoaste-o, as omori-o poate. Femeia asta seamana si cu Margareta, si cu Steluta, si cu Kety... Seamana parca chiar si cu Lizica... Seamana cu toate femeile pe care le-am iubit eu... Aparitia ei ma face sa tresar. Ea imi recapituleaza parca intreaga poveste a vietii mele de pana acum.
Povestea asta, insa, a durat prea mult. E drept ca mai toate povestile adevarate sunt lungi... lungi de parca nu se mai sfarsesc. Cu cat povestea e mai lunga, cu atat copilul adoarme mai repede. Dar eu nu mai sunt copil... Dovada ca povestea vietii mele a-nceput sa ma plictiseasca pana chiar si pe mine. Trebuie s-o sfarsesc dar cat mai curand. Daca se poate, chiar in momentul acesta... Dar cum?...
Omul care-mi vrea binele imi surprinde nelinistea, dar nu-mi ghiceste si intentiile.
Probabil s-asteapta sa-l refuz. isi inchipuie ca femeia care ma facuse sa tresar nu poate fi decat o noua prietena a mea - poate chiar femeia care ma impiedica ca plec din Bucuresti. Ma crede, cu alte cuvine, acelasi catelus, cu zgarda ca la Paris. Nu banuieste ca de la moartea Lizichii port numai gulere scrobite si cravate pe care mi le innod singur...
si omul care ma recunoscuse incepe deodata sa ma priveasca oarecum jenat, ca si cum s-ar fi adresat din greseala altuia, nu mie...
La fel insa il privesc si eu pe el. Privirile noastre se incruciseaza ca niste faruri marine, care ne orbesc si pe unul, si pe altul. Aproape nu ne mai vedem deloc. Nedumerirea mea, insa, este cu atat mai mare, cu cat omul acesta nu-mi pare a fi ca toti oamenii. Nu exista parca decat in imaginatia mea. si totusi, e singurul om de care avem nevoie cu adevarat in viata... E omul care ne ajuta sa sfarsim convenabil povestirile cu subiect mediocru.
*
Iar am ramas singur. Omul care imi vrea binele a plecat, dupa ce mi-a dat intalnire pentru a doua zi dimineata in Gara de Nord, iar femeia fantomatica s-a asezat la o masa alaturi de mine. As fi preferat sa plece ea si sa ramaie el.
inchid ochii, sa n-o mai vad nici pe ea. Nu vreau sa mai vad pe nimeni. Vreau sa ma vad numai pe mine singur. Dar nu pe cel de pana acum. De acela sunt satul. Vreau sa ma vad altfel, asa cum as vrea sa fiu cu adevarat, asa cum mi-ar placea sa-mi apar mie insumi din intuneric... si ce mare incep, parca, sa ma deslusesc in intuneric!... Ce bine-ar fi sa raman asa toata viata!... intunericul da oamenilor proportii de giganti.
intunericul din jurul meu, insa, nu tine decat o clipa... Undeva departe, probabil spre rasarit, se crapa parca de ziua...
E ziua nasterii mele adevarate...
si primul strop de lumina proaspata patrunde in mine, odata cu ecoul unei chemari de departe, pe care o aud intaia oara:
- Sosesc corabiile... Vino, sa le vedem cum intra in port!...
Cine ma cheama insa?...
Omul care imi vrea binele sau femeile care imi vor raul?...


- Sfarsit -





Corigent la limba romana - 01
Corigent la limba romana - 02
Corigent la limba romana - 03
Corigent la limba romana - 04
Corigent la limba romana - 05
Corigent la limba romana - 06


Aceasta pagina a fost accesata de 700 ori.