• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Corigent la limba romana - 05

*
Kety e aceeasi - o floare presata in filele unui album de poezii. De cand iubesc pe Lizica, insa, nu ma mai intereseaza nici florile, nici poeziile. De obicei, florile si poeziile sunt vestmintele de gala ale minciunii. Ma doare in suflet ca a trebuit sa mint pe Kety si de data asta... Dumnezeu, insa, are sa ma ierte, fiindca Dumnezeu singur mi-a scos-o in cale. El stie mai bine decat oricine ca pe Kety n-am sa mi-o pot smulge niciodata din suflet. Kety este o floare unica. Ea este amintirea singurei mele poezii traite cu adevarat. Kety este izvorul de apa vie din care beau slabanogii ca sa se intremeze. Numai ca, pana azi, eu nu-i cunoscusem inca darul acesta miraculos. Ma adapasem din ea, ca un vitel oarecare din jgheabul rustic al unei fantani vulgare. Kety a facut din mine un alt om. in primele zile dupa sosirea mea in tara eram mai rau decat slabanogul din Evanghelie. imi plangeam singur de mila. Asta zi, insa, parca sunt Josua, care opreste soarele pe loc!...
in jurul meu, toata lumea se opreste sa ma priveasca, sa ma admire, sa-mi vorbeasca, sa ma descoasa... Un om venit din planeta Marte n-ar fi starnit la Pitesti mai multa curiozitate decat mine. si doar eu nu vin decat de la Paris. si, ceea ce este mai trist, vin cu mana aproape goala. Pentru un singur examen de drept si o palida aureola de donjuan, nu este nevoie ca cineva sa se deplaseze peste noua mari si noua tari...
Sunt sigur ca, in timpul acesta, cei mai multi dintre colegii mei, desi nu parasisera inca tara, trecusera totusi mai multe examene si cunoscusera mai multe femei decat mine. Faptul, insa, ca veneam de peste frontiera facea sa fiu privit cu emotia naiva cu care sedentarii micilor localitati din tara saluta aparitia pasarilor calatoare.
Pe vremea aceea, pentru pitesteni numai berzele si randunelele treceau frontiera. Lor nu le era dat sa mearga decat cel mult pana la Bucuresti. Capitala tarii era singurul titlu de glorie al celor care-si puteau permite eroismul unui voiaj extraordinar. Berzele si randunelele, insa, ii faceau sa-si aduca aminte ca pamintui se mai intinde si dincolo de ceea ce vad ei cu ochii. Pentru prima, daca nu chiar pentru singura oara in cursul unui an intreg sosirea lor ii facea sa mestece in gura si in gand nume exotice ca Bosfor, Dardanele, Mediterana, Egipt... Dar atat, si nimic mai mult. Hotentotii nu pot numara decat primele zece cifre. Pentru rest, nu-i mai ajuta creierul... Dintre toti concetatenii mei, singur profesorul de geografie stia poate ce alte nume mai poarta inca pamantul de dincolo de Egipt...
Tot un fel de pasare calatoare eram pentru ei si eu. Ca si ele, plecasem si eu odata cu inceputul unei toamne. Plecasem, insa, nu spre sud, ci spre apus, pe drumul soarelui... si nu ma intorsesem ca ele, primavara, ci aproape in toiul iernii, cand la Pitesti pasarile calatoare nu mai zboara decat in amintirea celor cativa sentimentali carunti.
Ciudata pasare calatoare!... imi dau seama ca reaparitia mea la Pitesti cadreaza mai repede cu personalitatea vulgara a pasarilor autohtone. Nu eram nici barza, nici randunica... Eram un singur curcan ingamfat, pe care concetatenii mei il asteptau cu nerabdare ca sa-l ingrase pentru Craciun.
Cei care incearca sa se apropie de mine parca-mi intind mai repede Mul, nu mana. Le este teama sa nu le scap din mana iar. Toti au aerul ca vor sa se invite la ospat. Toti sunt flamanzi. Toti ma privesc cu ochii holbati si cu gurile cascate, ca niste crocodili in bazinul unei gradini zoologice... si totusi, nici unul din ei nu ma vrea propriu-zis pe mine. Pentru ei, eu nu sunt decat o simpla unitate de masura. Fiecare din ei se socoate cu mult mai presus decat mine. Asta nu inseamna, insa, ca fiecare din ei n-ar vrea sa fie, daca nu mai mult, cel putin atat cat sunt eu... in palnia urechii lor numele meu se impleteste cu ecoul vecinicei lor obsesii cotidiene: Bani! Cuvantul acesta le face un gol enorm si in cap, si in suflet, si in stomac...
Bani, bani, bani!... Banii mei, banii tatii, banii lor... Toti au aceeasi mentalitate. Toti sunt convinsi ca banii mei trebuie sa fie si banii lor... Prima plecare mi-o iertasera, fiindca stiau ca plec cu mana goala. Cersetorilor li se deschid portile ca sa iasa afara din cetate, nu sa intre... Perspectiva unei noi plecari, insa, ii doare, ii exaspereaza, ii flamanzeste!...
Nu stiu cu ce i-as putea indestula. La parastas se mananca gratuit, inaintea plecarii mele, dar, le trebuie si lor, daca nu altceva, cel putin un parastas, parastasul banilor care vor pleca odata cu mine... Instinctul lor de oameni flamanzi le spune ca, odata plecat cu banii, n-am sa ma mai intorc poate, sau, in cel mai fericit caz, am sa ma intorc fara bani... si cum banii mei sunt si banii lor, fiecare din ei se vede cu mult mai pagubit decat mine insumi.
Pana atunci, in mijlocul lor traisem linistit si anonim. Nimeni nu facuse prea mare caz de mine. in oras, singura mea faima era ca ramasesem corigent la limba romana. De data asta, insa, toata lumea este razvratira contra tiranului imaginar care le pericliteaza avutul, libertatea si chiar existenta zilei de maine. Capul razvratitilor este insasi mama.
Desi pare a fi tot atat de flamanda, Kety singura nu face parte din gloata razvratitilor. Kety, insa, e flamanda numai de mine, de cel de altadata si probabil de cel de totdeauna. Ea singura nu-mi cere nimic. Pentru ea, insa, acest "nimic" pretuieste mai mult ca tot ce altii imi cer cu totii laolalta. Gandul ca maine as putea fi un altul decat cel de azi ii infurie pe toti deopotriva. Ea insa continua sa ma pastreze acelasi pe care ma cunoscuse in ziua cand, goala toata, se ma surase cu mine pe sofa. Kety e singura mea mangaiere, singura fereastra luminata din orasul asta fara uzina electrica, singura adiere de primavara in toiul acestei ierni grozave, singura fiinta in mijlocul acestor bolovani cu chip de oameni...
si totusi, fata de Kety ma simt mai vinovat ca oricand. Rautatea celorlalti ma face sa zambesc. Bunatatea ei, insa, ma pune pe ganduri. imi dau seama ca fata de Kety voi fi un platnic rau. Pentru tot ce-mi ofera ea, eu nu-i pot da in schimb decat iluzia satisfactiei grotesti, pe care un expres de lux o da unei gari secundare in care se opreste cateva clipe numai.
*
La Bucuresti, imi regasesc parte din colegii din liceu. Unii sunt in ultimul an, la licenta. Altii s-au impotmolit, ca si mine, la primele examene. Pe toti, insa, deopotriva ii gasesc la fel de schimbati. Aproape nu-i mai recunosc. Lipsa de mijloace i-a imbatranit inainte de vreme.
Cei mai multi sunt dezgustati si de invatatura si de viata. Ca si corabiile lui Filip al II-lea, nici n-au apucat sa se desprinda bine de tarm, si au naufragiat cu totii, fara sa aiba timp sa dea macar o singura lupta in largul marii.
Cotan este functionar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina si s-a intors acasa la Merisani. Lapus Nicolae canta cu ghitara intr-o carciuma de langa Gara de Nord. Baruch David face gazetarie, fiindca stie si limba germana, iar Popescu Virgil a intrat in conservator si este probist la Teatrul National.
Ma intreb ce ar fi facut Mihaita daca ar fi trait. Dintre noi toti, numai el s-ar fi grabit poate sa-si dea licenta. si pe urma?... Probabil ar fi trecut si el, ca ceilalti, in randul slabanogilor sfinti bizantini, care asteapta sa fie eternizati pe zidul unei biserici dintr-un sat oarecare.
Cotan mi-a marturisit ca mai asteapta un an si, daca o vedea ca nu e rost, se duce sa-si dea examenele la facultatea de la Iasi. Nu se prea grabeste insa nici el, fiindca pana la 25 de ani nu are ce face cu licenta. Avocatura n-o sa faca, fiindca n-are nici o tragere de inima, iar in magistratura n-are sa intre, fiindca profesiunile cu ore fixe il dezgusta. Ministerul este altceva. La minister nu se duce decat la inceputul fiecarei luni, ca sa-si ia leafa. La 25 de ani, insa, se poate alege deputat, mai ales ca fostul prefect este de data asta senator.
Cotan pare a fi ramas acelasi. si cu toate acestea, s-a schimbat si el foarte mult. Pe Cotan, insa, nu l-a schimbat, ca pe altii, grija zilei de maine. L-au schimbat femeile... Pacat numai ca aventurile lui Cotan nu prezinta nici un interes. Toate se sfarsesc aproape la fel - monoton si pueril. Baiatul asta este lipsit de orice fantezie. Parca toata viata lui n-a frecventat decat acelasi birt economic de mahala, in care s-a intoxicat dupa fiecare fel de mancare. intregul sau menu sentimental e format numai din alimente stricate.
Nu stiu daca Steluta intra si ea in aceeasi categorie. Desi sunt curios sa aflu noutati despre ea, Cotan se fereste, totusi, sa-mi vorbeasca de vara-mea. Discretia lui imi da sa inteleg ca nu trebuie sa-i vorbesc nici eu nimic de sora-sa. Atat mai bine. Poate ca fratele Lizichii nu banuieste inca nimic din tot ceea ce mama pretinde ca ar fi aflat intreg orasul.
Dar chiar asa sa fie... Care e vina mea?... Gura lumii e sloboda... Nu stiu de ce, dar pe mine zicatoarele populare nu ma impresioneaza niciodata la fel, mai ales cand ma simt vizat eu. Bunaoara, faptul ca toata lumea din Pitesti cunoaste legaturile mele cu fata fostului prefect si actualul senator ma incanta. Cand Mihaita mi-a marturisit pentru prima oara ca este amorezat de Lizica, am zambit. Pe vremea aceea, insa, nu cunosteam lumea decat din cartile cu povesti si istorioare morale. Pe Lizica, mai ales, n-o cunosteam deloc. N-o scosesem inca din randul zanelor cromolitografiate pe hartia velina a hors-text-elor. Or, daca eu insumi nu ma socoteam in stare sa-mi ridic ochii pana la ea, cu atat mai mult suferinta lui Mihaita imi parea o curata prostie. Cu timpul, insa, devenisem mai ingaduitor fata de prostia omeneasca. Ba de data asta, chiar, mi se parea ca nimic mai firesc nu s-ar fi putut intampla decat sa calc si eu pe urmele lui Mihaita.
Totusi, fata de Cotan ma simt oarecum jenat. Mi-e teama parca sa dau ochii cu el. Probabil fiindca sunt vinovat. Dar ce anume rau am facut, nu stiu. in orice caz, sunt sigur ca n-am facut nimic cu gandul de a face rau. Fiecare e liber sa ma judece cum vrea. Judecata celorlalti nu ma intereseaza; din contra, ma bucura... ma face sa zambesc siret... Judecata lor imi lustruieste parca si mai mult vitrina amorului meu propriu, care pana atunci se strecurase printre ei ca geamul unui vagon de drum de fier, aburit de ger. Judecata lui Cotan, insa, ma tulbura... ma face sa tremur... imi dau seama ca, pentru ce am facut eu, numai el ma poate judeca. si vina mea imi pare cu atat mai mare cu cat pana azi el singur nu-mi vorbeste de ea... Pentru ce oare?... Voieste sa ma crute sau voieste sa ma pedepseasca?... Atitudinea lui Cotan incepe sa ma exaspereze. Oare stie ceva sau nu stie nimic?... Pentru mine, insa, un "da" sau un "nu" este acelasi lucru. Pe zi ce trece, imi dau seama ca cel care cu adevarat nu stie nimic sunt eu... Nu stiu nici macar atat cat ar putea sti Cotan.
Simt nevoia sa plec cat mai curand. Niciodata nu m-am simtit mai strain in mijlocul a lor mei ca de data asta. Tristetea celor cateva zile petrecute in tara s-a imbibat parca in mine ca un amestec de otet si fiere intr-un burete...
E singura mea provizie de drum. E buretele cu care va trebui sa-mi racoresc buzele aprinse de cuvintele pe care simt ca nu le mai pot rosti...
si cand ma gandesc cu cata bucurie asteptam sa-mi revad si familia, si prietenii din copilarie!... Credeam ca cei trei ani de zile petrecuti departe de ei ma adancisera si mai mult in sufletul lor. Nu stiam, insa, ca in lipsa mea furtuna smulsese din radacini pana si copacul de care se spanzurase Mihaita la Trivalea...
Cine ma instrainase, oare, asa de mult de ei?... Timpul? Nu cred... Oamenii?... Poate.
Nu vreau sa invinovatesc pe nimeni, fiindca vinovat n-as vrea sa fiu decat eu singur!... Mi-e teama, insa, ca nu cumva mai tarziu, sau poate mai curand decat cred, cineva sa nu-mi spuna ca vinovatul este un altul...
Chipul Lizicai se aprinde parca in fata ochilor mei ca un semnal luminos de alarma in noapte, nu stiu insa unde... pe mare, pe tarm, sau pe cer...
- Nu crede, ca nu-i adevarat... Vinovata nu sunt eu... E dragostea!...
La Paris strainii ma apropiasera de Lizica...
In tara, Lizica ma departase de ai mei...
*
In sfarsit... Iata-ma om liber!...
Iata-ma, fiindca deocamdata asa imi place sa ma cred. Om insa - om adevarat - mi-e teama ca nu sunt inca.
- Om!...
Ce cuvant lipsit aproape de orice rezonanta!... Un cuvant amputat... estropiat... Parca nici n-ar fi cuvant adevarat... O simpla imperechere de litere, si atata tot. O vocala care vrea sa zboare si o consoana care o tine parca pe loc!...
si, totusi, cuvantul acesta asa de mic reprezinta ceva foarte mare - tot ce poate fi mai mare... Podoaba creatiei... Punctul culminant al unui program de realizari nebanuite... Un punct grafic, dupa cea mai lunga si mai elocventa fraza divina - o fraza care a durat sase zile intregi!... Cu el se incheie totul. Dupa el, nu mai exista nimic.
Nimic!...
Ciudat lucru. Cuvantul "nimic" este mai lung decat cuvantul "om". Sa nu judecam insa importanta cuvintelor numai dupa imaginea lor grafica. in felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colectiile uniforme ale aceluiasi abecedar, tiparit insa in editii diferite.
si totusi, cuvantul "om" nu este decat o firma - firma unui magazin de lux in interiorul caruia, insa, de cele mai mute ori se gaseste cu totul altceva decat ce este scris afara. Vreau sa spun ca in viata de toate zilele nu orice om dovedeste existenta fiintei pe care Dumnezeu a voit s-o faca dupa chipul si asemanarea sa.
Un om adevarat este un mecanic-sef al propriei sale uzine. Traieste vesnic in apropierea materiilor inflamabile si a masinilor cu tot felul de roti dintate, care nu asteapta decat o miscare gresita ca sa-l mutileze, ba chiar sa-l distruga. Mecanic-sef, insa, nu poti ajunge decat dupa ce ai trecut prin toata ierarhia meseriei, de la ucenic pana la maestru.
Faptul acesta ma intristeaza. imi dau seama ca pana azi ucenicia vietii mele nu s-a remarcat cu nimic de seama, ca sa-mi poata da cel putin iluzia apropiatei inaintari la rangul de maestru.
Nu stiu, dar, daca sunt om cu adevarat. in schimb, pot spune ca sunt liber. Nu mi-a spus inca nimeni lucrul acesta. Eu, insa, il simt sau, mai bine zis, il ghicesc. si asa trebuie sa fie, fiindca in viata, de cele mai multe ori, ceea ce simtim fara sa stim inca este cu mult mai adevarat decat ceea ce pretindem ca stim...
Nu mai depind de nimeni. Majoratul m-a dezlegat de ultima obsesie a lantului, de-a lungul caruia, ca si un caine care musca, nu-mi plimbasem, pana atunci, asa-zisa libertate decat prin ograda copilariei. De indata insa ce am gasit poarta deschisa, am si luat-o la goana pe strada. incotro? Nu stiu nici eu. Senzatia libertatii mult asteptate este asa de puternica in primele clipe, ca-ti atrofiaza pana si simtul directiei. Deocamdata, stiu numai ca am pornit-o din nou spre Paris. Atat mi-e de ajuns.
De cand sunt liber, insa, pentru mine Parisul se confunda cu Lizica. Dar cand iubesti pe Lizica, poti fi oare cu adevarat liber?... Iata un lucru la care nu m-am gandit inca.
Nu sunt inca sigur, dar mi-e teama ca libertatea mea incepe sa devina si ea problematica. Mi se pare ca mi-am schimbat numai stapanii. si, ceea ce este mai trist, de data asta nu cunosc nici macar lungimea lantului pe care imi voi plimba, de azi inainte, iluzia libertatii mele de om indragostit.
*
Calatoresc singur intr-un compartiment cu trei locuri si doua inscriptii, repetate in mai multe limbi: caloriferul cu: "cald, potrivit, frig" si semnalul de alarma cu: "in caz de pericol, trageti de maner".
Parca as calatori cu trenul pentru prima oara in viata. Fiecare macaz ma face sa tresar. Din garile prin care trec fara sa ma opresc, cineva parca imi face semn sa ma dau jos din tren. Fanionul rosu al cantonierilor imi anunta parca o apropiata deraiere.
Am impresia ca, de data asta, am pornit pe un drum gresit. si, cu toate acestea, pe vagonul in care calatoresc sta scris, rosu pe alb: Bucuresti - Paris.
Este acelasi drum pe care l-am mai facut o data. il recunosc. il reperez in amintirile mele, proaspete inca, si, la capatul lui, ma opresc cu gandul, asa dupa cum, trei ani in urma, ma oprisem cu trenul.
Pe vremea aceea, Parisul nu exista decat in imaginatia mea. Mi-era egal, dar, oricum l-as fi gasit. De data asta, insa, Parisul palpita in ritmul inimii mele. si ritmul inimii mele nu repeta decat cele trei silabe ale cuvantului: Lizica!...
Manivela caloriferului este trasa la cald. Mie insa mi-e frig. Tremur tot. Dintii imi clantanesc in gura si stomacul mi se dezumfla ca o minge sparta. De-a lungul bratelor si picioarelor, siruri de furnici nevazute urca si coboara neincetat, iar in crestetul capului parul mi s-a zbarlit ca o coada de viezure. Un demon si-a infipt ghearele in el si vrea sa mi-l smulga cu orice pret...
N-am trecut niciodata printr-o criza de nervi ca asta. Geamurile compartimentului au inceput sa se abureasca de caldura. Pe mine, insa, ma invaluie parca cearsaful rece din patul unui hotel de provincie, fara soba.
As vrea sa trag manerul de alarma, sa opresc trenul in camp si s-o iau la goana de-a lungul araturilor inzapezite, ca un iepure urmarit de propria lui teama.
La fel, mi-e teama si mie de ceva. Mi-e teama, parca, de o razbunare apropiata, pe care insa n-o banuiesc de unde ar putea veni. si totusi, nu-mi aduc aminte sa fi facut rau cuiva.
Singura Kety ar avea poate dreptul sa se planga de mine. Dar Kety nu banuieste c-am mintit-o. Kety, probabil, continua sa creada si azi ca am avut o datorie de onoare, si nu stie ca banii pe care mi-i imprumutase i-am trimis Lizichii. Ba, ceva mai mult, Kety a ramas surprinsa cand a primit cadoul-dobanda pe care i l-am facut la plecare. De altfel, Kety ma iubeste prea mult ca sa-mi vrea raul. Kety ma iubeste pe mine, asa cum iubesc eu pe Lizica. Cine spune ca femeile nu pot sa iubeasca se inseala. Dovada, Kety si poate chiar Lizica...
Dar daca este asa, de cine poate sa-mi fie teama ? Nu, nu... Nu mi-e teama de nimeni si de nimic.
si continui sa calatoresc inert ca un geamantan in fundul caruia mi-am ascuns constiinta impacata ca eu n-am facut nimanui nici un rau pana acum. Candva, nu stiu cand, probabil ca voi pacatui si eu. Singurul meu mare pacat in viata, insa, va fi altul. Va fi raul pe care mi-l voi face tot eu mie insumi.
*
La Viena, un defect al uzinei electrice intarzie, nu se stie pentru cat timp, plecarea trenului din Westbahnhoff spre Paris.
Prin birouri ard lumanari de spermantet si brichete de aprins tigari. Pe peron, amploiatii de la Caile Ferate circula grabiti, cu felinare si torte aprinse in mana. Spectacolul este lugubru si comic in acelasi timp. Asist la inmormantarea unui lepros medieval, in jurul caruia legea cerea sa se faca zgomot mult si intuneric.
ingroziti de urmarile neprevazute ale accidentului, calatorii si-au pierdut parca si mintile, si identitatea. Alearga cu toti in nestire, se cauta, se striga, se lovesc si se injura. Cei care, intampla tor, se regasesc, se imbratiseaza fericiti ca si cum ar fi scapat de focul gheenei.
Printre ei ma aflu si eu. Pe mine, insa, nu ma cunoaste nimeni. Nimeni nu ma cauta. Nimeni nu ma striga pe nume. Prezenta mea in mijlocul lor nu intereseaza pe nimeni. Dintre toti calatorii, eu par a fi cel mai absent. Sunt singurul calator care mi-am pastrat mintile si identitatea.
Ma intreb, chiar, de ce m-am coborat din vagon, cand spectacolul l-as fi putut privi tot asa de bine de la fereastra. Cineva, insa, ma impinge parca tot mai mult spre gloata de nedumeriti care se inghiontesc, se apostrofeaza si se invartesc in jurul lor, ca niste caini cu tinicheaua de coada.
Cu cat timpul trece, imi dau seama ca aceeasi agitatie colectiva pune stapanire si pe mine. E drept ca teama de necunoscut este cea mai contagioasa boala sufleteasca. in momentul acela, insa, sufletul meu evadase din mine. Calatorea grabit inaintea mea, pe acelasi drum pe care, din clipa in clipa, asteptam sa pornesc si eu. Regretam numai ca eu nu puteam sosi la Paris decat in urma lui, adica pe innoptate, cand poarta sanatoriului se inchide deopotriva si pentru cei de afara si pentru cei dinauntru. Aveam, dar, sa vad pe Lizica cu o zi mai tarziu. Dar atat si nimic mai mult. O intarziere de cateva ore, chiar cand te grabesti sa-ti regasesti iubita, nu poate fi o nenorocire. in dragoste, mai ales, sa te faci asteptat este o cochetarie, nu o necuviinta. Amantii adevarati se asteapta totdeauna. Numai regii nu trebuie sa astepte pe nimeni. Protocolul curtilor regale, insa, nu vorbele nimic despre amantele regilor. Probabil ca regii, cand isi asteapta amantele, nu mai sunt nici ei regi...
Asadar, temerea de care ma simt cuprins este pur si simplu ridicola. Totusi, pe masura ce-mi dau seama ca n-am nici un motiv sa ma agit, nelinistea din mine continua sa fiarba in clocot, ca apa dintr-o oala ce ameninta sa azvarle capacul in aer...
Iata ce inseamna sa fii om liber!... Cand crezi ca nu mai esti legat de nimeni, simti ca trebuie sa te legi din nou, tu singur, de cineva.
La un moment dat, din multimea de necunoscuti cu chipuri si gesturi apocaliptice, un chip nebanuit mi se lamurele deodata in fata ochilor, ca o amintire improspatata de un album cu fotografii decolorate de vreme.
Cotan!...
Tresar, cu numele lui pe buze. Dar chipul fratelui Lizichii dispare imediat, inghitit parca de valurile marii, ce-l scosese numai pentru o clipa la suprafata. il vad cu adevarat, sau Cotan nu e decat o simpla halucinare a mea, in aceasta noapte de valpurgis vienez?... Ma inalt in varful picioarelor, si ochii mei se rotesc pe deasupra capetelor necunoscute, pana ce chipul lui mi-apare din nou. De data asta, insa, nu-l mai scap din ochi.
Cotan m-a zarit si el. Lucru ciudat, insa, figura lui nu tradeaza nici o emotie... nici o surpriza macar. Cotan ma priveze asa ca si cum nu m-ar recunoaste. Sa fie oare din cauza intunericului? (Cotan e miop ca si mine). Nu stiu care poate fi cauza. Prezenta mea, insa, nu-l incanta deloc. Pentru prima oara de cand il cunosc Cotan pare preocupat in mod serios de ceva important, ceva care-i intuneca pana si surasul obisnuit cu care ne intampinasem totdeauna pana atunci.
Faptul acesta ma pune din nou pe ganduri. incep sa banuiesc ca motivul temerii de care ma simteam inca stapanit nu putea fi altul decat prezenta lui Cotan la Viena. Se intamplase ceva inainte, sau ceva trebuia sa se intample chiar in momentul acela?
Ajunsi unul in fata altuia, ne privim cateva clipe intrebatori, dar fara sa ne intindem mana. Nu stiu ce ne impiedica: multimea din jurul nostru sau poate chiar teama de noi insine? intalnirea noastra neasteptata, insa, pare a fi epilogul unui lung spionaj reciproc...
si acum, iata-ne descoperiti, dezarmati de propriile noastre arme. Iata-ne unul in fata altuia, gata sa ne luam interogatoriul pentru o anume vina banuita, dar nedovedita inca. Amandoi deopotriva si spioni si victime, fiecare din noi ne intrebam: Care pe care?... Care din noi il prinsese cu adevarat pe celalalt?...
.........................................
Sa sune clopotele Catedralei Sfantului stefan, ca sa afle Viena toata ca in noaptea aceea Lizica doarme singura, intr-un vagon cu usile plumbuite, pe una din liniile de garaj din Westbahnhoff.
si sa se faca lumina... Lumina multa, lumina pentru toata lumea deopotriva... si lumina din vagoanele cu ferestrele deschise sa se aprinda numai in vagonul cu usile plumbuite, fiindca acolo doarme calatorul care are nevoie de mai multa lumina decat toti ceilalti...
.........................................
Cotan crede probabil ca am innebunit. Ma zgaltaie de maneca hainei si incearca sa-mi astupe gura cu palma. Se teme sa nu-l compromit. Pentru prima oara cand trece frontiera nu vrea sa se dea in spectacol. Durerea lui nu vrea s-o mai cunoasca nimeni. Abia s-a hotarat sa mi-o impartaseasca mie. Eu insa i-o ghicisem dinainte. I-am smuls-o din gura, fiindca in inima nu cred sa fi avut nimic.
Ca orice perfect om de lume, Cotan este un cretin. in lumea lui, durerile mari nu trebuie sa se manifesteze decat pe suprafete mici. El nu stie ce inseamna o durere adevarata. Cotan n-a iubit pe nimeni si n-a suferit niciodata. N-a iubit nici pe sora-sa, pe care n-a cunoscut-o decat intamplator, ca pe oricare membru al familiei. Pe Lizica n-am iubit-o decat eu, fiindca eu singur am iubit-o altfel decat toti ceilalti... altfel chiar si decat Mihaita, care se omorase pentru ea... Cotan nu pricepe de ce strig sa se faca lumina... El nu stie ca Lizicai nu-i placea sa doarma pe intuneric. Lizica n-a dormit niciodata decat in timpul zilei... Noptile si le petrecea numai in localuri luminate a giorno.
si continui sa strig asa, pana ce, deodata, iata ca se face lumina cu adevarat in toata gara.
Uzina electrica fusese reparata.
Clopotele, insa, n-au sunat... Clopotele de la Sfantul stefan nu suna decat foarte rar - cand moare cate un Habsburg.
Pentru Lizica, insa, aveau sa sune alte clopote - clopotele de la Pitesti... clopotele de la Sfantul Gheorghe, de la Sfantul Nicolae, de la Sfantul Ion, de la cimitirul Serban-Voda...
*
In trei luni de zile, am schimbat opt odai cu chirie. As putea spune ca in trei luni de zile am facut inconjurul Parisului. Din rue des Ecoles, m-am mutat in Avenue des Gobelins, apoi in rue de Rivoli, in Place de la Bastille, in rue Lepic, in rue Campagne Premiere, in Avenue de la Grande Armee si in rue de la Pompe, pana ce intr-o buna zi mi-am facut bagajul, m-am prezentat la ghiseul unei agentii de voiaj si am cerut un bilet circular pentru Italia.
imi adusesem aminte ca Phileas Fogg facuse inconjurul pamantului in optzeci de zile. si doar pamantul era ceva mai mare ca Parisul. De la moartea Lizichii, mai ales, Parisul nu mai era pentru mine decat o vaga expresie geografica, un nume care nu-mi mai spunea aproape nimic, ceva cu totul inexistent, asa cum trebuie sa fi fost pe vremea Sfintei Genevieva.
Oriunde as fi stat si orice as fi incercat sa fac, era acelasi lucru. in fiecare odaie noua, eram aceeasi scrisoare inchisa intr-un plic cu adresa vesnic gresita. Zadarnic, dupa primele zile, rupeam plicul vechi si bagam scrisoarea intr-un plic nou... Dupa trei luni de zile, nu-i putusem inca gasi adresa adevarata... Probabil ca scrisoarea existentei mele nu mai era destinata pentru Paris. Trebuia deci sa mi-o adresez cu totul altundeva... pe lumea cealalta... acolo unde se gasea Lizica!...
si totusi, nu m-am sinucis!
in schimb, am plecat. Am plecat singur... Cand esti singur, inseamna ca esti totdeauna alaturi numai de cine vrei tu sa fii. Trebuia dar sa-mi tin cuvantul dat. Calatoria asta i-o promisesem Lizichii inca in ajunul plecarii mele in tara, pentru majorat. N-o facusem pana atunci, fiindca eram sigur ca Lizica, daca ar fi trait, ar fi amanat-o si ea, tot pentru inceputul primaverii. 0 fac deci acum, ca sa-i pot da Lizichii cel putin satisfactia postuma ca in viata nu i se refuzase nimic... Nu e vina mea, insa, daca o fac singur. Destul ca n-o fac cu altcineva. in orice caz, o fac cu amintirea Lizichii mai vie decat oricand...
De data asta cel putin vom fi doi amanti ideali. Lizica n-are sa ma mai supere cu nimic si tovarasia ei n-are sa ma coste decat lumanarile pe care am de gand sa i le aprind in Domul din Milan, la San Marco, in Domul din Florenta si la San Pietro.
*
Din tara, adusesem cu mine cateva carti si reviste literare, aparute in lipsa mea, pe care insa n-avusesem inca timp sa le citesc la Paris. Ele trebuiau sa formeze la fine fleur a bagajului meu. Lectura, si mai ales lectura subiectelor scurte, este recomandata ca cel mai bun medicament contra plictiselii in timpul calatoriilor mai lungi. Or, pe vremea aceea, subiectele autorilor romani erau foarte scurte. Pareau scrise anume pentru cei care calatoresc, mai ales in trenurile de lux, unde risti sa te plictisesti mai repede ca in trenurile populare.
Asa e cand calatoresti singur in compartimentul tau. Daca n-ai destula imaginatie sa te crezi intr-un fotoliu de teatru sau pe terasa unei cafenele, incetezi sa mai fii o fiinta propriu-zis. Te identifici fara voie cu chipul patinat de vreme dintr-o pictura veche, expusa in vitrina unui anticar. Subiectul n-are nici o importanta. Pretul se socoteste dupa vechimea tabloului, care, de cele mai multe ori, hotaraste si valoarea lui artistica... Din garile prin care te opresti numai cate doua-trei minute, in lipsa publicului obisnuit, amploiatii Cailor Ferate te privesc daca nu cu o vadita ura, cel putin cu indiferenta... La fel priveze si marele public operele de arta, fie ca nu le poate aprecia, fie ca n-are bani destui ca sa le cumpere.
Daca as fi cu Lizica, probabil ca prezenta mea, cel putin in vagonul-restaurant, ar fi desteptat mai mult interes. Singur, insa, nu sunt decat una din feluritele etichete de pe sticlele cu vin sau apa minerala, pe care chelnerii le recomanda deopotriva, cu acelasi exagerat entuziasm de limbaj.
Majoritatea pasagerilor se gasesc in aceeasi categorie ca si mine. Afara de un german care ocupa o masa pentru patru persoane, cu nevasta-sa si doua fiice, toti ceilalti pasageri mananca singuri. Deocamdata nici unul din ei nu pare dispus sa intre in vorba cu vecinul sau. Atentia lor se indreapta mai mult spre oamenii de serviciu, care circula clatinandu-se printre mese, ca un sir de plopi batuti de vant de-a lungul unei sosele drepte. Uniforma lor pare a-i interesa mai mult decat cele doua-trei costume englezesti de voiaj sau decoltajul demidecent al celor doua fiice ale Rinului.
in fata mea deocamdata nu sta nimeni. in servetul de pe tacam, insa, e infipt un carton cu inscriptia: "Rezervat".
S-au servit aperitivele, si tacamul din fata mea continua sa fie rezervat, dar neocupat... Titularul lui trebuie sa fie un englez, care probabil nu admite ora meridianului din Paris. Mananca dupa meridianul din Greenwich.
si nu m-am inselat. Nu era, propriu-zis, un englez. E drept. Era insa tot un fel de anglo-saxon... O americanca... ba ceva mai mult, o vaga cunostinta a mea, o doamna cu care legasem oarecare prietenie in cercul artistilor plastici de la Closerie des Lilas, pe care-l frecventam si eu in ultimul timp.
Doamna Wendy Woods, sotia directorului unei mari banci din San-Francisco, venise la Paris sa invete sculptura. Visul ei era sa faca statuia ecvestra a lui Washington, pentru care primaria unui oras din Statele Unite publicase un concurs si mai multe premii de cateva mii de dolari.
0 saptamana intreaga, la Closerie des Lilas nu se consumasera decat idei geniale. Naudin, Galanis si Goze, un francez, un grec si un spaniol, o incurajau incantati de perspectiva unui voiaj gratuit in America, cu prilejul inaugurarii monumentului. Singur Manolo, un sculptor catalan, care pe vremea aceea cizela inele si alte bijuterii feminine, isi batea joc de viitorul Washington al doamnei Woods. Cu incapatanarea caracteristica rasei sale, Manolo sustinea ca epoca sculpturii ecvestre este incheiata definitiv. Colleoni si Gattamelata sunt singurii cavaleri de bronz ai omenirii. Restul sunt simpli calareti de circ sau de carnaval, iar autorii lor, anonimi, lipsiti de orice decenta artistica si cinste profesionala.
Iata pentru ce, in ziua aceea, doamna Wendy Woods lua masa impreuna cu mine, in vagonul-restaurant al trenului Paris-Milano. Artista americana se ducea sa cunoasca pe Verrocchio si Donattelo, la ei acasa.
Pe mine, intalnirea neasteptata cu doamna Woods ma emotioneaza ca si cum as fi vazut pe Lizica asezandu-se in fata mea. Amintirea Lizichii mi-a deformat aparatul vizual. De trei luni de zile, eu nu mai pot vedea intr-o femeie, oricine ar fi ea, decat o Lizica aproximativa...
si totusi, doamna Woods nu seamana deloc cu Lizica. Nu este o femeie propriu-zis frumoasa. Nu cred sa inspire nimanui o pasiune profunda. Se impune insa prin ciudatenia chipului ei. Are un cap prelung, un cap de zebra, sculptat in lemn. Parul ei roscat este tarcat din mai multe suvite albe. E inalta, si cand merge, canta parca la pian. Paseste solid ca un barbat - un barbat travestit in femeie - si nu discuta niciodata problemele feministe la ordinea zilei. E o femeie interesanta din multe puncte de vedere, dar mai ales o excelenta camarada.
Pe mine, totusi, tovarasia doamnei Woods ma jeneaza oarecum.
Eu, femeilor, daca nu le fac curte, n-am ce sa le spun. Noroc insa ca doamna Woods nu e totdeauna curioasa sa cunoasca si parerile altora asupra subiectului in discutie. De cele mai multe ori, vorbeste singura si, dupa fiecare fraza, pocneste intotdeauna din buze ca si cum s-ar saruta cu cineva.
Lizica, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi putut-o suferi. Ba de data asta sunt sigur ca i-ar fi aruncat cu farfuria in cap... Doamna Wendy Woods vorbeste de Sagetatorul lui Bourdelle si mananca marmelada de portocale amestecata cu mustar englezesc.
Dupa masa, fiecare ne retragem in cabinele noastre. Probabil ca tovarasia mea n-o incantase prea mult nici pe ea. Multa vreme ma crezuse pictor. Cand a aflat insa ca scriu poezii, a strambat din nas. Pentru ea, scriitorii nu sunt artisti adevarati, fiindca le lipseste elementul universalitatii. Opera lor nu poate interesa decat cel mult pe cei care vorbesc aceeasi limba cu ei... Pe ea o intereseaza in primul rand artele plastice, apoi muzica... Literatura, insa, nu-i poate da decat emotii de periferie sentimentala.
Traducerile, mai ales, oricat de exacte ar fi cateodata, nu pot avea nici macar valoarea unor fotografii mediocre.
Doamna Woods are poate dreptate. Scriitorii nu pot fi niciodata artisti universali. Sunt numai membri in consiliul de administrare al unei intreprinderi de intelectualitate pur patriotica, si atata tot... si inca doamna Woods nu stie ca scriitorul roman cu care vorbeste fusese corigent la limba romana.
*
In revistele pe care le luasem cu mine in tren, gasesc o poezie pe care raposatul Haralamb Lecca o scrisese parca anume pentru mine:

Pe lacul Maggiore, din Pallanza, pleaca
Spre Isola Bellu o barca cu doi...
Amandoi sunt tineri, tristi sunt amandoi,
si deopotriva, plansul ii ineaca!...

Daca n-as fi fost singur, la fel s-ar fi petrecut probabil si cu noi, adica cu mine si cu Lizica. Eu poate n-as fi fost tocmai amator de Insulele Borromee, Lizica, insa, care citise romanul lui Boylesve, s-ar fi oprit cu siguranta la Pallanza.
Desi coincidenta asta ma intristeaza peste masura, curiozitatea ma face, totusi, sa ma gandesc si eu la eventualitatea unei plimbari cu barca pe Lacul Maggiore.
Doamna Woods, careia ii comunic intentia mea, gaseste ideea excelenta si o adopta imediat, cu entuziasmul cu care ar fi gasit solutia proiectului pentru statuia ecvestra a lui Washington. imi propune sa ne oprim insa la Streza, nu la Pallanza, fiindca Streza este mai aproape de insule si, afara de asta, are hoteluri mai bune ca la Pallanza. Itinerarul lui Haralamb Lecca, imi explica ea, nu corespunde realitatii si, afara de asta, nu e nici practic. Este un itinerar poetic, care convine numai ofticosilor din Pallanza.
Pentru a doua oara in douazeci si patru de ore, amabilitatea doamnei Woods imi strica dispozitia de pioasa reculegere cu care pornisem de la Paris, hotarat sa calatoresc in Italia singur sau cel mult numai in compania amintirii Lizichii.
Doamna Wendy Woods, insa, cunoaste localitatile astea mai bine ca mine, care deocamdata abia le dibuiesc pe ghidul Joanne. Cunoaste apoi toate hotelurile, toate restaurantele si, mai ales, preturile care in Italia variaza dupa nationalitatea clientilor. Pentru americani, in special, italienii au preturi cu totul exceptionale... De data asta, insa, doamna Woods si-a pus in cap sa treaca drept romanca. Cu romanii, italienii sunt mai generosi. stiu ca sunt de acelasi sange cu ei si, mai ales, stiu ca sunt mult mai saraci decat americanii.
*
La Streza sosim pe la ora cinci dupa-amiaza, cand soarele, spre asfintit, cocheteaza parca mai rosu ca oricand, cu terasele de marmora ale palatului din mijlocul lacului si cu piscul muntilor de pe care zapada nu s-a topit inca toata. in schimb, pe malul lacului, lamaii sunt in floare si femeile in rochii decoltate.
Desi tanara, doamna Wendy Woods nu e romantica. Frumusetea peisajului nu stoarce din sufletul ei nici o exclamatie. Daca ar fi fost George Sand, Alfred de Musset ar fi parasit-o a doua zi chiar... Doamna Woods este numai artista plastica.
Palatul Borromeilor se oglindeste in apa ca un Narcis constient de frumusetea si grandoarea dublei sale perspective unice si eterne. in materie de arta, doamna Woods nu este nationalista. ii place chiar arhitectura italiana. Probabil, n-a stat niciodata de vorba cu un arhitect roman. Gaseste totusi ca palatului ii lipseste ceva. O statuie ecvestra. Un artist american n-ar fi asezat statuia sfantului Carol Borromeo tocmai la Arona... Doamna Woods cunoaste numele tuturor proprietarilor palatului, de la cel care l-a construit acum trei sute de ani, pana la contele Gilberto Borromeo, care-l stapanea pe vremea aceea. Doamna Woods cunoaste prea multe lucruri. Te umileste cu atatea amanunte pe care nici nu le banuiesti. Lizica insa, care nu cunostea decat un singur lucru, sunt sigur ca ar fi gasit ca palatului ii lipseste altceva: Sarutul lui Rodin.
*
Seara luam masa pe terasa hotelului "Regina Margareta".
E o seara calma, punctata de lumini discrete si infiorata de soapte nelamurite... Pe lac nu mai pluteste nici o barca. si totusi, ecourile unor pasi misteriosi dau apei sonoritati umane... Cineva umbla parca pe lac... Sunt pasii lui Cristos pe ape!
La o masa alaturi, mananca doi tineri blonzi, probabil doi straini ca si noi, doi frati sau doua rude apropiate. Prea seamana unul cu altul... Doua chipuri de papusi confectionate in serie...
Doamna Woods ii priveste cu atentia concentrata a artistului portretist in fata modelului. Eu, insa, n-as vrea sa fiu modelul doamnei Woods. Privirile artistei mi-ar schimba toata arhitectura figurii. Doamna Wendy Woods are o privire salcie. Parca se spala pe ochi numai cu apa de ploaie...
Cei doi straini, insa, continua sa manance ca si cum nu s-ar gasi decat ei singuri pe terasa hotelului. N-au ridicat niciodata ochii din fundul farfuriilor.
La un moment dat, doamna Woods ma intreaba:
- Care din doi iti place mai mult?
Nici unul... Mie nu-mi plac decat barbatii care seamana cu mine... Daca mi-ar fi cerut aceeasi parere despre o femeie, poate c-as fi avut ceva mai mult de spus. Pe doamna Woods, insa, femeile n-o intereseaza. Nu vorbeste niciodata de prietenele ei. Daca nu ma insel, la Paris cel putin, n-avea nici o prietena. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai ales in ultimul timp, cand am incercat sa-i vorbesc de Lizica. Doamna Woods pretinde ca in Italia, elocventa mortilor ilustri radiaza atata viata noua, ca amintirea mortilor anonimi, oricat de scumpa ne-ar fi noua, fata de altii devine o necuviinta. Noaptea, mai ales, nu trebuie sa vorbesti de morti. Noaptea se celebreaza numai perpetuarea vietii, istovita de prea multa lumina a zilei.
Or, noaptea tocmai se asezase cu noi la masa.
Cerul se unificase cu muntii, si muntii cu lacul, din mijlocul caruia cele trei insule se rotunjeau ca trei capite de fan uitate pe camp. O boare parfumata ne mangaia narile si buzele umede inca de Chianti. Apoi, deodata, cuvintele noastre nu mai avura nici o rezonanta si pleoapele incepura sa se inchida, furate parca de somn...
E prima mea noapte in Italia... Prima noapte in care dorm parca destept si visez fara sa dorm inca. Prima noapte in care nu ma mai gandesc la nimic, nici chiar la Lizica...
Pe doamna Woods, insa, noptile din Italia o impresioneaza altfel decat pe mine. Doamna Woods viseaza cu totul altceva...
O noua intrebare a ei ma trezeste deodata, ca soneria unui ceasornic desteptator.
- Ia uitate-te bine la ei... Cu care zici sa ma culc la noapte?...
Raspunsul meu o scuipa drept in frunte.
- De ce cu ei, si nu cu mine?...
O clipa, doamna Woods pare ca se clatina pe scaun. Repede, insa, incepe sa-mi surada, ca si cum si-ar fi regasit echilibrul.
- Iarta-ma, dar nu stiam ca ma placi. De doua zile de cand suntem impreuna, nu mi-ai dat nimic sa inteleg... Nu mi-ai vorbit decat de defuncta dumitale amanta... Nu simti ca ai inceput sa mirosi si dumneata a cadavru?...
*
La Venetia ploua...
Ploaia inseamna abundenta... Nu stiu ce-ar putea castiga Venetia de pe urma ploii, Venetia este insa oralii amantilor... si doamna Woods adora sa fie iubita mai ales cand ploua. Ploaia este afrodiziaca. Miroase a cantarida si alte ingrediente pe care camelotii Parisului le vand pe sub mana numai clientilor de incredere...
Fiindca falsifica lumina zilei, ploaia suspenda lucrul in atelierele artistilor. Un atelier fara soare este mai trist si mai incomod ca o camera de mansarda. Cand ploua, insa, intreg pitorescul unui atelier se furiseaza pe sofaua din coltul captusit cu perne si covoare persane. Or, sofalele astea, de obicei, sunt destul de largi, ca pot adaposti comod chiar doua persoane...
Pacat numai ca la Venetia n-o sa putem gasi asa usor un atelier pe placul nostru. O sa ne multumim dar, cu o camera de hotel. Doamna Woods imi propune hotelul "Capello Nero", un hotel vechi, care miroase a mucegai, un mucegai Venetian autentic.
Gondola paraseste Canal Grande si se afunda cu noi printr-un labirint de canelete stramte si murdare. Venetia, orasul amantilor, e tot asa de murdar si dezgustator ca siun sf rsit de dragoste...
A doua zi, insa, tenetia se reabiliteaza. Nu mai ploua. in Piata San Marco e soare, lume multa si porumbei... Majoritatea unora si altora sunt amanti... Porumbeii se giugiulesc in vazul tuturor. Oamenii, insa, ceva mai discreti, se tin numai cu bratul de talie, desi gura celor mai multi atinge mereu palnia urechii de alaturi. Femeile ofteaza si admira pacotila din vitrinele de sub colonade. Barbatii ofteaza la fel si-si mai numara o data banii din buzunar... Daca nu altceva, macar un "Recordi din Venezia" au sa le mai aduca aminte candva de vremea cand se credeau fericiti.
San Marco si Palazzo Dogale isi primesc vizitatorii cu acelasi zambet ospitalier cu care cateva secole isi fac mereu concurenta unul altuia... Din sfert in sfert de ceas, orologiul din piata bate o data, de doua ori sau de mai multe ori... Multimea curioasa isi ridica ochii extatic spre cadran. Leul inaripat, insa, ii intoarce spatele. El singur n-aude parca nimic. Nu cunoaste inca limba orologiului. De cand s-a pomenit in varful coloanei de porfir sta de vorba numai cu eternitatea si cu infinitul...
in prima zi vedem pe Colleoni, iar trei zile pe rand nu facem decat acelasi lucru mereu... Profitam de prezenta noastra in oralii amantilor.
A patra zi, in loc de "buna dimineata", doamna Woods ma intreaba:
- Vrei sa ne despartim?
- Asa repede ti s-a urat cu mine?
- Nu, dar mi-e teama de ce ar mai putea urma. Simt ca incep sa ma amorezez de tine... si eu nu vreau sa-mi complic viata... Eu sunt femeie serioasa... sunt maritata... Barbatul meu este un om ideal... Nu vreau sa-l pierd.. Un barbat ca al meu e lucru rar... Amanti ca tine, insa, gasesc pe toate cararile...
Doamna Wendy Woods are dreptate...
La Padova, ne-am despartit. Ea a ramas sa vada pe Gattamelata. Eu am pornit inainte spre Florenta si Roma, sa vad nu stiam inca ce anume... Iar sunt singur... si totusi, vagonul nostru e ticsit de lume.
*
In vagoanele italiene, circulatia intre compartimente e mult mai libera. Nu poti fi niciodata cu adevarat singur, mai ales ca in Italia nu se calatoreste decat in banda. Eu, insa, calatoresc pentru prima oara in Italia...
De la Bolonia la Pistoia, drumul nu e decat un sir nesfarsit de tunele si viaducte. Aparitia campiei toscane imi aminteste un peisaj identic din tara, pe care-l admirasem cu Lizica in gand... Iata dar ca nu mai sunt singur!...
Uitasem ca, de la Paris, pornisem insotit de amintirea Lizichii. E drept ca la Venetia o inlocuisem cu alta femeie. Amintirile, insa, nu pot rezista totdeauna realitatii... De altfel, nu cred ca Lizichii sa-i fi placut prea mult Venetia. Orasul amantilor i-ar fi marit febra si agravat tusea... De data asta, insa, nimic nu ma mai impiedica sa ma alatur iar de vechea si nedespartita mea tovarasa de drum.
Lucru ciudat, insa, nu stiu, de ce, de data asta, chipul Lizichii imi fuge mereu din fata ochilor. Altadata, in nu importa ce chip de femeie, vedeam o Lizica aproximativ. De data asta, insa, cand cred ca am prins-o mai bine, imi dau seama ca m-am inselat... Femeia de langa mine nu mai e Lizica... E o straina... o necunoscuta.
Probabil Lizica e suparata pe mine... E suparata sau, poate, calatoria prin Italia n-o mai intereseaza? Pe acolo pe unde se afla ea trebuie sa fie cu mult mai frumos ca pe culmile Apeninilor toscani.
*
Florenta...
Cum sunt singur, imi pot da seama mai bine de ceea ce vad. Cand esti in compania altora, parca nu te saturi niciodata indeajuns. ti se fura mereu cate ceva din merindele sufletului. Frumosul nu se gusta in colaborare... Natura ni-l serveste numai in portii strict personale...
Sunt hotarat sa insemn tot ce vad. Cu insemnarile astea, m-as putea afirma mai tarziu ca om de litere... Scriitor de impresii de voiaj... stiu ca majoritatea publicului romanesc apreciaza foarte mult spovedaniile acestor pacatosi maniaci, dar inofensivi... De altfel, cititorii romani nu voiajeaza decat gratie acestor brosuri, tiparite anume pentru cultura maselor populare. Pentru mine, mai ales, ocazia ar fi binevenita. As scapa o data pentru totdeauna de rusinea de a fi ramas corigent la limba romana. Eu, cel putin, pot dovedi ca am voiajat cu adevarat... Nu ma inspir, ca altii, numai din Baedecker-urile respective si din cateva carti pocale ilustrate...
La Roma, insa, imi dau seama ca in carnetul meu de impresii n-am scris inca nimic. Ba, ceva mai mult, titlul cu care-l cumparasem de la librarie incepuse sa se stearga si el...
Ce obiect frumos e un carnet de impresii cu filele albe... E tot asa de frumos ca si frumosul ce face sa-ti piara graiul in clipa cand il descoperi...
Nu, nu... n-am scris nimic si probabil n-am sa scriu niciodata. De ce as face si eu aceeasi greseala ca cei care isi inchipuie ca pot spune ce au vazut in Italia?... Impresiile de voiaj nu se pot povesti in limba vorbita de toata lumea. Ele sunt ca spovedaniile sufletesti pe care nu le poti face oricui, nu oricine te poate dezlega de pacatul de a poseda si un al saselea simt... Simtul frumosului... Sfanta cuminicatura ti-o da numai preotul la biserica... Nu ti se trimite acasa prin comisionar!...
Cine vrea sa stie ce este Italia sa se duca s-o vada daca poate. Daca nu, in loc sa citeasca ce-au scris altii, sa-si procure mai bine ghidul-reclama al unei societati de voiaj. E tiparit mult mai curat ca brosurile culturale din Romania si nu costa nimic. La cerere, se trimite gratuit.
*
Reaparitia mea la Paris nu produce nici o senzatie in cercul celor cativa prieteni cu care altadata ma vedeam aproape zilnic. Daca nu le-as fi spus tot eu ca fusesem in Italia, nici unul n-ar fi avut curiozitatea sa ma intrebe ce am facut timp de doua luni de zile, cat lipsisem din Paris. imi dau seama ca absenta mea din Paris nici nu fusese remarcata. La Paris, insa, nu se remarca aproape nimic - nici chiar absenta mortilor. Dovada, moartea Lizichii. Nu-si mai aduce nimeni aminte de ea. Cand pleci, esti bun plecat. Cine vrea sa existe n-are decat sa stea pe loc. Parizienii, mai ales, nu calatoresc decat foarte rar, si atunci chiar pentru foarte scurt timp. Parizienii nu se simt bine decat la ei acasa sau cel mult la Père Lachaise. De cate ori sunt nevoiti sa treaca frontiera, sunt de mauvaise humeur. Un voiaj in Italia, mai ales, ii inspaimanta ca un voiaj pe lumea cealalta. Dar mult mai fanatici chiar decat parizienii adevarati sunt studentii romani din Cartierul Latin. Pe acestia nu-i poti misca din loc decat cel mult cu un decret de expulzare. Pentru ei, Italia este un fel de local de petrecere care si-a pierdut voga. Amintirea indepartata a celor cativa clienti de seama ca Goethe, Lord Byron, Shelley, Keats, Musset si Richard Wagner nu mai emotioneaza pe nimeni. Compatriotii mei nu citesc decat pe Georges Ohnet. Clientii cafenelei "Vachette" nu cred sa fi aflat inca de existenta unui Maurice Barres sau Henri de Regnier, care, in ciuda parizienilor sedentari, fac aproape in fiecare an cate un voiaj in Italia.
Pentru mine, insa, Italia sau Parisul este acelasi lucru. De catva timp, nu ma mai simt bine nicaieri. Prietenii vechi au inceput sa ma plictiseasca, iar localurile de noapte, unde as putea face cunostinte noi, nu ma mai atrag. imprejurimile Parisului, in care ma refugiez din cand in cand, in loc sa-mi odihneasca trupul si mintea, ma chinuie cu amintirea campiilor si copacilor din tara mea. De cand calatoresc prin lume, n-am intalnit nicaieri un copac la fel cu nucul din via noastra de la Slatina.
Nu mi-a fost niciodata asa dor de ai mei... si eu, care incepusem sa ma cred dezlegat de tot ce lasasem in urma!... incep sa cred ca tot parizienii au dreptate. Nicaieri nu e mai bine ca la tine acasa. Pacat numai ca de lucrul acesta nu mi-am dat seama la timp. Mi-e teama ca acum e prea tarziu. Nu mai e nimic de facut.
Daca n-as avea de preparat examenul din iunie m-as intoarce in tara chiar acum. Nu stiu insa ce-as putea inventa ca sa nu par ridicol. Nu mai pot specula nici macar moartea Lizichii. M-ar da de gol cartile pocale ilustrate pe care le trimisesem din Italia. si, afara de asta, cei de-acasa atat asteapta - sa ma vada intorcandu-ma plouat ca un caine cu coada intre picioare, incapabil sa-mi trec examenele.
Daca as fi ramas in tara, poate ar fi fost mai bine. in tara, cel putin, nu se prea vede ce faci la Universitate. Daca ai cu ce trai, poti sta la Bucuresti o viata intreaga fara sa treci nici un examen. La Paris, insa, e altceva. in tara, daca cheltuieli un milion intr-un an, esti om mare. Peste frontiera, insa, n-ai voie sa cheltuieli decat strictul necesar. Altminteri, esti om de nimic... si barim daca as fi sigur ca am sa ma intorc cu doctoratul sau cu licenta macar... Dar cand ma gandesc ca e foarte posibil sa ma-ntorc cu mana goala, imi vine sa strig "stop" si sa ma angajez si eu ca altii in Legiunea straina de pe acum chiar. As avea poate norocul sa devin mai celebru decat un oarecare doctor in drept magna cum laude. Adevarul e ca nu-i putin lucru sa lupti pentru civilizarea salbaticilor din Africa. Ce cariera stralucita!... Pleci anonim si te intorci erou (daca, bineinteles, ai norocul sa te intorci teafar). Ai ridicat prestigiul patriei si ai binemeritat de la omenire. Apoi o duzina de interviuri, o serie nesfarsita de foiletoane in ziarele de tiraj, si dintr-un biet corigent la limba romana iata-ne deodata mare scriitor... si doar tara are nevoie de scriitori... Doctori in drept de la Paris, slava Domnului, avem destui... Unul mai mult sau mai putin n-are important.
Sa admit, insa, ca acela as fi tocmai eu... Ce-as face in tara cu doctoratul in drept? As putrezi ca si altii in cine stie ce fund de provincie. Locurile din Bucuresti si orasele mai principale sunt rezervate pentru Cotan si ceilalti copii de prefecti sau parlamentari. in tara, cine ma cunoaste pe mine? Nimeni... Mi-e teama chiar ca in curand n-au sa ma mai cunoasca nici ai mei chiar... si poate au sa aiba dreptate... Cand vrei sa fii cineva, nu trebuie sa le spui niciodata cine esti. Asteapta pana vor veni ei singuri sa se intereseze cine esti...
si totusi, nisipul Saharei ma atrage parca mai mult ca praful de pe strazile oraselor noastre de provincie. in orice caz, Parisul nu ma mai intereseaza. Simt ca nu mai pot trai in el. E un oras in care traiesti asa ca si cum nici n-ai exista... Or, eu simt ca exist inca. Dar unde mi-as putea da seama mai bine de existenta mea?... in Sahara sau in tara?...
*
M-am hotarat sa ma intorc in tara. E drept ca am lasat sa treaca vreme cam multa pana sa ma hotarasc sa fac ce trebuie. in schimb, insa, la Paris, vestea plecarii mele in tara a produs mai multa senzatie ca intoarcerea mea din Italia.
La Vachette, insa, senzatiile nu dureaza multa vreme. Se consuma ca niste simple cafele cu lapte... Numaidecat...
Sunt hotarari, insa, pe care nu le pot lua decat anume oameni. in aceasta categorie de oameni intru si eu. De data asta, incep sa simt ca sunt si eu cineva. in orice caz, sunt un om intreg. Pana atunci nu fusesem decat o succesiune de proiecte diferite pentru fatada unei cladiri neinfaptuite inca. Nu gasisem inca materialul necesar pentru cea mai potrivita fatada. Astazi, mi-am dat seama ca materialul acesta n-am sa-l pot gasi decat tot in tara mea. Atat mai bine. Va avea si tara mea un constructor adevarat. Pana azi n-a avut decat mesteri lacatusi...
Voi incepe, asadar, sa ma construiesc eu singur. imi voi cladi, insa, existenta nu dupa sfaturile celor care pretind ca exista mai de mult, ci dupa formula nebuloasa a celor care nu si-au putut inca dovedi existenta. Nu-mi plac cladirile prea mari. "Mare" nu inseamna numaidecat "Monumental". Monumentele nu se fac cu material mult. Creierul omului este cu mult mai usor decat restul corpului. Nu-mi voi face, deci, prea multe etaje suprapuse, fiindca pana la cer nu te poti ridica decat cu mintea, nu cu trupul. si nu-mi trebuie nici ferestre prea multe, fiindca o singura fereastra ti-e de ajuns ca sa poti vedea tot ce exista dincolo de tine. Nu stiu daca voi gasi in mine artistul care sa ma inteleaga ce vreau. Arhitect as putea fi oricand. Arhitectul, insa, nu mi-ar fi de ajuns. Arhitectii nostri, mai ales, cladesc numai... nu construiesc. Arhitectii nostri sunt ca profesorii de limba romana. iti repeta aceeasi cladire ca pe o lectie de gramatica. N-au inteligenta sa faca ceva nou. Au numai o buna memorie, si atata tot. Fac mereu acelasi lucru... Exact ce-au mai facut si altadata... ce-au facut mereu pana atunci. Nu fac decat sa terorizeze avantul personalitatilor razlete cu falanga macedoneana a uniformitatii legiferate...
Eu, insa, voi incerca sa construiesc, nu sa cladesc. Voi construi, insa, ceva numai pentru mine si pentru cei cativa vagabonzi care vor avea curaj sa se adaposteasca sub acoperirii fanteziei mele. Nu stiu daca va fi un palat, o biserica sau o simpla coliba de lut. Va fi, insa, ceva definitiv ca templele grecesti si etern ca piramidele Egiptului. Nu va fi insa la fel cu nici una din constructiile care fac multimea sa caste gura si sa holbeze ochii. Balbaitii si miopii, oricata bunavointa ar avea, nu vor putea niciodata sa vorbeasca cum trebuie si sa vada ce trebuie. Vazand-o, cei mai multi vor surade. Altii vor tipa. si vor avea dreptate si unii si altii, fiindca nimeni nu o va vedea asa cum are sa fie. Eu singur o vad asa cum trebuie sa fie... O vad asa cum batlanul ocheste din zbor pestele din fundul apei, asa cum furnicile percep culoarea ultravioleta si asa cum apostolul Pavel a vazut pe Cristos pe drumul Damascului.
*
La noapte plec. Plecarea mea n-are sa fie remarcata de nimeni. De altfel, eu ma consider plecat din Paris de aproape o luna, de cand mi-am lasat sa-mi creasca barba. Am observat ca barba da oarecare prestanta chiar manechinelor din vitrinele de la Galeries La Fayette. De altfel, afara de Edison si Maeterlinck, care sunt rasi... toti oamenii mari poarta barba.
Ieri m-am dus la "Vachette" sa-mi iau ramas bun de la prieteni. I-am gasit pe toti, ca de obicei, la aceeasi masa. Cand insa m-am indreptat spre ei, mi-am dat seama ca nimeni nu ma mai recunoaste. Atat mai bine. Au sa afle mai tarziu cine a fost omul cu barba care ii deranjase. M-am scuzat ca si cum m-as fi adresat din greseala unor persoane pe care nu le cunosc. Adevarul este ca nu ne cunoscusem niciodata - nici ei pe mine, nici eu pe ei... La Paris n-am cunoscut cu adevarat decat o singura persoana... Pe Lizica... Sunt sigur ca Lizica m-ar fi recunoscut chiar si asa cum sunt acum. Ba, ceva mai mult, ar fi ghicit si pentru cine am lasat sa-mi creasca barba. Pentru ea... Galanis mi-a spus ca in Grecia, cand iti moare iubita, sase luni de zile nu te mai razi. si tot el mi-a facut si un portret asa cum sunt acum, cu barba... M-a creionat cu putina culoare, cantand la ghitara lui - o ghitara de pictor pe care nu cantase nimeni pana atunci. Chitara asta, insa, o sa-mi aminteasca totdeauna de vremurile cand amandoi ne straduiam la fel sa construim ceva, altfel decat toata lumea. Cine m-ar vedea in portretul lui Galanis m-ar lua drept un martir spaniol. Primul sfant care roaga pe Dumnezeu din ghitara sa-i ierte propriile pacate... si eu, care nu stiu sa zdranganesc din ea nici macar cat bietul Lapus... De Margareta nu mai vorbesc...
Oare pe unde o mai fi Margareta? Dar Steluta?... Tot cu Cotan o fi incurcata si acum?... Nu mai stiu nimic de nici una din ele. Parca nu le-as fi cunoscut niciodata. Afara de Kety, nici o alta femeie nu-mi mai tulbura amintirea Lizichii...
in tara, insa, voi cauta sa-mi regasesc toti prietenii de alta data. La drept vorbind, nu ma gandesc decat la cativa insi. Mi-e teama, insa, ca tocmai aceia n-au sa-si mai aduca aminte de mine. in liceu, la Pitesti, era altceva... in lume, insa, in societate, un fost coleg, corigent la limba romana, nu-ti prea face cinste.
*





Corigent la limba romana - 01
Corigent la limba romana - 02
Corigent la limba romana - 03
Corigent la limba romana - 04
Corigent la limba romana - 05
Corigent la limba romana - 06


Aceasta pagina a fost accesata de 693 ori.