• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Corigent la limba romana - 02

Ce inseamna sa fii, intr-un oras de provincie, baiatul prefectului!... Toata lumea, de la directorul liceului pana la madam Gutuie, cauta sa te serveasca. Nimeni nu indrazneste sa te supere, fie chiar cu un lucru de nimic. La Pitesti, parintii si copiii se confunda ca zarzavaturile intr-o oala cu supa. Prestigiul oficialitatii trecatoare e ca valtrapul de stofa neagra, brodata cu argint, al cailor de dric. Transforma toate martoagele din oras in animale apocaliptice...
incerc s-o descos pe madam Gutuie:
- Eu n-o cunosc?
- De unde!... Asta e trufanda!...
- si mie n-ai de gand sa mi-o arati?...
- Nu se poate... Asta e fata de conditie... Nu vine decat pe comanda... Dumneata n-ai bani destui pentru asa ceva...
Dupa un sfert de ora, ne regasim iar catesitrei in "salon".
Vetuta continua sa ne priveasca cu neincredere si sa ne apostrofeze cu ura:
- Parc-ati fi venit la pomana!... Nu cumva azi e sambata mortilor?...
Madam Gutuie se rasteste la ea:
- Ia nu mai face pe nebuna... Lasa-mi "bobocii" in pace, ca astia sunt buni de saftea!...

*
In strada procedam la inventarierea trofeelor din seara aceea. Mihaita, insa, nu ne poate comunica nici o impresie. Cand il intrebam cum a fost, da din umeri plictisit si raspunde ca omul prost:
- Cum sa fie... Bine!...
Daca toti "premiantii intai" din Romania sunt ca Mihaita, pacat de timpul pe care-l pierd in scoala!...
in schimb, Cotan e de-o veselie contagioasa. il face sa rada pana si pe Mihaita. Cu mana stanga tine parca pe cineva de chica si cu dreapta reteaza capul unui condamnat la moarte.
- L-am taiat, fratilor... Sa stiti ca o sa moara de necaz... Dar sa nu spuneti, ca nebunul e in stare sa ma bata...
- Cine ma?
- Chiostec!...
Curiozitatea noastra creste pe masura ce Cotan intarzie parca anume sa ne destainuiasca secretul pe care Chiostec nu trebuie sa-l afle niciodata.
Nu cumva "bobocul de fata", cu care se laudase madam Gutuie o fi vreo ruda de-a lui Chiostec?...
Nu... Afara de el, nimeni altul din familia lui nu parasise Merisanii... La tara, "saloane" ca la madam Gutuie se gasesc tocmai unde nu te gandesti - in dosul capitelor de fan, in porumb, in grau, si chiar prin fundul ograzilor, unde inainte de rasaritul lunii poti fi tot asa de sigur ca si in strada Libertatii din Pitesti...
Era altcineva... Era o persoana, insa, pentru care Chiostec s-ar fi aruncat in foc, probabil mai repede chiar ca pentru propria lui sora - era Anisoara modista, pentru care compusesem faimoasa scrisoare de dragoste, dar de care, din clipa ceea chiar, nu ma mai interesasem...
Mihaita nu poate pricepe bucuria lui Cotan. Pe mine, insa, victoria lui incepe sa ma pasioneze, cu atat mai mult cu cat o prevazusem inca din clipa cand vazusem pe Anisoara pentru prima oara. Nu ma inselasem decat asupra locului unde Cotan avea s-o repurteze. Marturisesc ca pentru prestigiul invingatorului as fi preferat Trivalea sau alt camp de lupta mai onorabil decat "salonul" din strada Libertatii.
Asa ceva nu mi-ar fi trecut niciodata prin gand. Pe vremea aceea, insa, nu cunoscusem decat pe Margareta, pe Steluta si pe fetele de la madam Gutuie.
Bietul Chiostec!...
Ce-ar fi sa afle unde-a fost Anisoara in seara aceea?
Eu, cel putin, stiam ca Margareta e la Constanta cu sublocotenentul Popescu, iar Steluta la Slatina, cu barbatu-sau...
Dar daca dobitocul de Georgica o fi batut-o din nou si in lipsa mea Steluta il insala acum cu altul?
*
La noapte mergem cu Mos-Ajunul.
in corul nostru ne-am ales numai elevi din cursul superior. seful corului este Radulescu Florian, din clasa VII-a, fratele capitanului de pompieri. De la noi din clasa, nu mergem decat trei insi - eu, Mihaita si Lapus Nicolae, baiatul frizerului de sub hotelul "Dacia". Lapus e cel mai bun bas din tot liceul. La productiile artistice de la sfarsitul anului, canta solo Ce te legeni, codrule? si Cei doi grenadieri. Eu sunt bariton si Mihaita e soprano. Noi insa nu cantam niciodata decat in cor. Cotan, care n-are ureche muzicala, ne asteapta acasa, unde suntem invitati de prefect sa cantam. Chiostec s-a grabit sa plece cu sania la Merisani, de teama sa nu-l apuce noaptea si viscolul pe drum. Pacat ca nu e si el cu noi. Flautul lui ar fi facut minuni in saloanele prefectului. in schimb, surorile lui Cotan au sa ne cante poate la pian Romages d"oiseaux si La prière d"une vierge, pe care le-am auzit si acum un an, cand s-a dat la Teatrul Ucklar serbarea pentru Crucea Rosie.
Pe fetele prefectului nu le cunosc decat din vedere. Nu stiu de ce, dar Cotan n-a vrut sa mi le prezinte niciodata. Totusi, eu le salut totdeauna, cand ma intalnesc cu ele pe strada. La noapte, insa, am sa le cunosc personal, si la vara, probabil, o sa ne plimbam impreuna prin gradina publica.
Iata deci o perspectiva care ma incanta. Napoleon Bonaparte spunea ca in giberna fiecaruia din grenadierii lui se gaseste ascuns un baston de maresal. Nu stiu daca este adevarat tot ce se povesteste de Napoleon Bonaparte. Dar de cand am cunoscut pe Margareta si pe Steluta, simt parca nevoia sa intru in constelatiuni tot mai luminoase.
De fetele de la Madam Gutuie nu mai vorbesc. Nu-mi poate, totusi, iesi din cap un lucru la care ma gandesc mereu. Cotan mi-a imprumutat La maison Tellier, o nuvela de Maupassant tradusa in romaneste. intr-o singura zi, am citit-o de trei ori... Grozav mai stiu sa scrie si frantujii astia... Pe noi, daca am scrie asa ceva, ne-ar da afara din scoala... Subiectele temelor noastre la limba romana sunt aproape imposibil de tratat. Ni se dau numai teme cu subiecte de care habar n-avem. Ni se cere sa scriem despre lucruri abstracte: primavara, toamna, ploaie, vant, adevar, frumos si asa mai departe... Numai despre femeie nu ni se da sa scriem niciodata. si totusi, femeia e singurul subiect pe care majoritatea colegilor mei de clasa sunt sigur ca l-ar putea trata mai bine ca oricare alt anotimp, element al naturii sau sentiment uman...
*
Buna dimineata la Mos Ajun!...
Ne dati ori nu ne dati?... (bis)
Neeee... daaaati?...

Directorul liceului nu ne da nimic. Gasim poarta incuiata si luminile stinse. Probabil ca directorul face Craciunul la Bucuresti cu secretarul general de la Ministerul Instructiunii Publice, care ii este cumnat. Directorul nostru face politica militanta, ca si tatal lui Cotan. Dupa ce pleaca liberalii de la putere, ramane simplu profesor de geografie.
La fel plecasera din oras cei patru profesori noi. Doua saptamani de zile dar, Aurica poate canta in fiecare seara Te-am asteptat sa vii... Profesorul de geologie n-are sa vina decat dupa Boboteaza.
Profesorul de limba latina se scuza ca nu-i pregatit sa ne primeasca. in schimb, ne face un mic istoric al colindelor, care par a fi de origine pagana si ne atrage atentia sa nu intarziem prea mult prin mahalale, fiindca e ger si putem raci. Profesorul de limba latina isi iubeste foarte mult elevii, dar mai ales pe cei de la tara, pe care ii tine in gazda la el acasa, cu plata si cu asigurarea formala ca vor trece examenul fara corigenta.
Profesorul de istorie, care este transilvanean, ne da vin fiert si covrigi cu susan. Mananca si bea cu noi impreuna, bate cu pumnul in masa, injura pe unguri, ne saruta si ne repeta povestea Ardealului, pe care o stim pe dinafara.
- Ca-z apa i, iubitii mei, cujetul nost neintinat, tat la dragutul nost ghe Argheal sa hie!... Ca ne-o invrednici Domnul sa ajungem noi acolo si l-om festelui asa cum o zidit Decebal Sarmiseghetuza. Fisori, nu va hie teama, avem har Domnului ghestui si merinda din belsug. s-apai mana-i dracu de catane streine sa ne potopeasca daca-or cujeta asa, ca de-atata urcus s-or beteji cu totii, ca tare-i sus si mult e fain, din mila Domnului, Arghialul nost...
Un bacan de pe strada serban-Voda ne da o punga de un kilogram cu smochine, stafide, alune si naut, pe care le impartim frateste, iar primarul orasului, o hartie de douazeci de lei, din care Radulescu Horian ia 3 lei si 50 de bani, iar noi ceilalti unsprezece, cate 1 leu si 50 de bani.
Dupa indelungate parlamentari cu gardistul de la poarta si cu cei doi mopsi din curte, plecam incredintati ca prefectul s-a razgandit si nu ne mai primeste. Prin dreptul bisericii catolice, insa, gardistul ne ajunge din urma si ne intoarce inapoi. Prefectul uitase sa dea ordinele necesare cerberului cu tesac turcesc si revolver austriac.
Pentru prima oara in viata mea intru si eu intr-o casa cu adevarat boiereasca. Mobilele lustruite, covoarele moi, tablourile cu fazani si porci mistreti, oglinzile cu ciucuri de cristal si lampile cu acetilena imi iau ochii. La prefect e cu mult mai frumos ca la noi acasa... Noi ardem lumanari de spermantet si lampi cu gaz. Mobilele noastre abia se mai tin pe picioare si florile de pe scoartele oltenesti s-au scuturat parca pe scanduri. Ca lucruri de pret nu avem decat o oglinda ovala cu o rama aurita si tabloul cel mare din salon, in care mama sta cu mana dreapta pe umarul tatei...
Familia prefectului se compune din tata, mama, un baiat, doua fete, o soacra, o cumnata vaduva, care de obicei sta la Campulung, inginerul judetului, care este var de-al doilea cu prefectul, nevasta inginerului, care este grecoaica si vorbeste prost romaneste, si guvernanta fetelor, miss Edith, care este englezoaica si nu vorbele deloc romaneste.
Cotan zambeste siret si ne impinge de la spate ca pe o turma de oi spre sufrageria plina cu tot felul de bunatati: sunca de Praga, salam de Sibiu, limba afumata, schweizer, trudei cu mere, baclava cu nuca, fructe si vin infundat.
Surorile lui Cotan se amesteca printre noi, mai mult plictisite decat entuziasmate de prezenta celor doisprezece straini infometati. Cum sunt insa fete binecrescute, amandoua se agita la fel, dar fara spor. Lizica pare un metronom care bate masura 2/4, iar Oita, pendula unui ceasornic de perete. Lizica e mai mare cu doi ani decat Cotan. Are parul roscat si zbarcit ca o coada de viezure. Oita il are lins si galbui ca o palarie de paie spre sfarsitul verii. Soarele pare a fi avut influente deosebite asupra surorilor lui Cotan. Pe Lizica a rumenit-o, pe Oita a decolorat-o.
Pe noi, insa, fetele prefectului ne impresioneaza la fel. Suntem mai emotionati chiar de cum ne-ar fi prins un profesor cu lectia neinvatata. Parca ne-ar fi luat Dumnezeu graiul la toti deodata. Unuia singur dintre noi ii turuie gura. E Columbachis Aristotel, baiatul proprietarului morii din Targul-din-vale. Aristotel, insa, vorbeste greceste numai cu nevasta inginerului, si noi nu pricepem nimic. Mihaita a intepenit langa soba si nu indrazneste sa se aseze la masa. Lizica il invita pe scaunul liber dintre ea si mama-sa. Mai curajos decat noi, Radulescu Florian, seful corului, s-a asezat intre Oita si sora-sa. Lapusi Aristotel stau la dreapta si la stanga grecoaicei, iar eu am nimerit intre guvernanta, care vorbeste numai englezeste, si vaduva de la Campulung, care nu vorbeste deloc. Ceilalti coristi stau proptiti, ca niste stalpi de telegraf, intre Cotan, prefect, inginer, soacra prefectului si capitanul de la manutanta armatei, care sosise mai tarziu.
Serbarea Mos-Ajunului tine pana la miezul noptii. Surorile lui Cotan se scuza ca-i pianul dezacordat si nu ne pot canta nimic. Lapus, care a ragusit din cauza tamaiosului, incearca sa ne cante ceva, dar nu poate nici el. in schimb, Radulescu Horian face ca gaina cand oua si imita plecarea trenului din gara, iar eu si cu Mihaita declamam Satira M-a a lui Eminescu. Eu fac pe Baiazid si Mihaita pe Mircea cel Batran.
La plecare, limba si picioarele ni se impleticesc deopotriva.
in strada, Lapus isi mai incearca o data vocea:

        Ne dati ori nu ne dati?

De data asta, insa, raspunsul ni-l da gardistul de la poarta, care pana atunci statuse in fata noastra "drepti" si cu mana la caciula:
- Nu va este rusine, mai, neam de tigani ce sunteti?... Nu va indoparati destul?... Ce sa va mai dea?
*
Orasul pare tava unui bragagiu, garnisita cu alvita, sugiuc si zaharache alb. Totu-i alb. Gerul, linistea si noaptea sunt albe. Singura zapada pare a-si fi pierdut ceva din culoarea ei obisnuita. O recunosc numai dupa discretia cu care scartiie sub picioarele noastre, ca o mana abila de pungas, ce s-ar furisa intr-un buzunar...
Pe cerul spalacit si umed ca un cearsaf de pat, abia scos din ligheanul cu scrobeala albastra, stelele par urme proaspete de plosnite, strivite chiar in noaptea Mos-Ajunului. Petele de pe rufaria de casa, a Parintelui ceresc, nu dispar niciodata. La Pitesti dar, regina noptii va petrece sarbatorile Craciunului intr-un hotel de mahala... La Slatina, luna era gazduita parca, ceva mai convenabil..
Mi-aduc aminte de noaptea in care m-am intors cu Steluta de la gradina publica...
Ce noapte!... Ce luna!... Ce poezie!... incep sa cred insa ca vara-mea avea dreptate. intre luna de-atunci si cea de azi nu vad nici o rudenie.
La primul colt de strada, ramanem sapte insi. La al doilea, trei si asa mai departe, pana ce ma trezesc numai eu singur... Dar singur cu adevarat eu nu ma simt decat in mijlocul alor mei.
De cate ori sunt singur, mi se pare ca mai sunt cu cineva. Dealtfel, eu cu mine singur pot vorbi tot ce-mi trece prin minte. Nu mi-e teama de nimeni si de nimic. Nu ma controleaza nimeni si nimeni nu ma poate face de ras. in noaptea asta, mai ales, simt c-as avea sa-mi spun o multime de lucruri.
Nu-mi place nici Lizica, nici Oita. Vaduva de la Campulung e o femeie in varsta, iar guvernanta nu stie romaneste. Nu m-ar interesa decat grecoaica. Dar tot timpul nevasta inginerului a stat de vorba numai cu Columbachis Aristotel... femeile astea parca n-ar fi in toate mintile lor. Baiatul grecului din Targul-din-Vale are picioarele cracanate, se uita sasiu si nu vine niciodata pe la madam Gutuie.
Nu stiu cu ce impresie vor fi plecat ceilalti. Pe mine, insa, lumea buna simt ca a inceput sa ma dezguste.
in poarta casei imi dau seama ca, in anul acesta, Mos-Ajunul m-a facut sa pierd o noapte degeaba. Numai cu 1 leu si 50 de bani nu te poti aventura nici macar pana in strada Libertatii...
Dar geamul de la bucataria noastra e inca luminat... La ora asta un geam luminat poate fi mai elocvent chiar ca steaua ce se oprise candva deasupra Betleemului...
Lina coace cozonacii... in bucatarie e cald si miroase a ceva proaspat si bun. E un miros ciudat... un amestec de adieri calde si de sfichiuri reci... ceva ce-mi gadila narile nasului si se prelinge din sfarcul urechilor pe umeri si de-a lungul spinarii... Ce miros placut!... Nu stiu ce miroase asa frumos... Cozonacii din cuptor sau sanii goi ai Linei...
Bucataresei noastre ii zicem Lina, fiindca asa s-a obisnuit mama sa le cheme pe toate bucataresele pe care le-am avut. Numele ei adevarat, insa, este Leucadia. E blonda, inalta, subtire si mandra ca o regina detronata. Vorbele rar si se uita tot pe sub gene. Cand e suparata, insa, bombane ca o piulita de arama in care ai pisa zahar cubic...
Prezenta mea in bucatarie o pune pe ganduri. E poate pentru prima oara cand intru in bucatarie. Lina este o veche rivala a Margaretei. Amintirea fostei noastre croitorese cu ziua pare a-i fi stricat deodata si buna dispozitie, si aluatul cozonacilor ce se rumenesc in cuptor.
- Daca mai asteptati oleaca, va dau sa gustati si dumneavoastra... Ia uitati-va la ei... in cinci minute sunt gata.
si Lina deschide usa cuptorului... Ochii mei, insa, ii dau sa inteleaga ca nu ma intereseaza cozonacii.
- Unde e Nastase?
- A plecat aseara la Gavana... S-a dus s-aduca de-acasa de la el doi curcani si un purcel de lapte...
- Bine, bine, dar cand are de gand sa vina ?
- Apoi, conita i-a spus ca tine pana in douasprezece sa fie acasa...
in timpul acesta, Lina micsoreaza lumina lampii, care incepuse sa fumege. Eu o indemn cu vorba si cu gestul:
- Mai bine stinge-o dracului de tot...
Lina-mi raspunde ca si cum n-ar fi banuit nimic:
- si eu ce-am sa ma fac pe intuneric? Vreti sa mi se arda cozonacii?
- Las" c-o aprindem noi pe urma.
- Poate aveti dumneavoastra chibrituri, ca eu le-am sfarsit...
- O aprindem de la focul din soba cu o bucatica de hartie. Lina sta cateva clipe la indoiala, apoi raspunde hotarata:
- Asa da... Se poate...
in clipa aceea la poarta rasuna un cor de voci rebegite:

       Ne dati ori nu ne dati?

Bag mana in buzunar si scot leul de argint si cei cincizeci de bani de arama, partea mea din hartia de douazeci de lei a primarului:
- Na... Du-te si da-le banii astea, ca n-am mai multi.
Lina, insa, ii vara sub perna de la pat si bombane revoltata:
- Ia mai bine lasa-i colea, ca eu nu sunt ca altele sa umblu noaptea pe drumuri...
*
Pe Mihaita il iubesc ca pe un frate. Pentru el sunt gata sa trec, la nevoie, prin foc si apa. Pana azi nu l-am jignit niciodata - nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gandul!... Cand am inteles insa de ce este vorba, nu mi-am putut stapani un gest de scarba... Daca m-as fi marginit sa-l compatimesc numai, ar fi insemnat sa nu-i fiu prieten adevarat. De altfel, de zece ani de zile de cand il cunosc, n-am simtit niciodata ca in clipa aceea nevoia sa-mi bat joc de el.
Un altul in locul meu si-ar fi adunat prietenii si le-ar fi spus: Hai sa plangem de mila lui bietul Mihaita, ca este un nenorocit...
Mie, insa, mi-a venit sa strig in gura mare: Hai sa radem de prostia lui Mihaita, ca este un neghiob...
Mihaita iubeste pe Lizica!...
Baiatul cizmarului de pe Scoroboaia iubeste pe fata prefectului de Arges.
Mi-am recapitulat escapadele sentimentale si am ajuns la concluzia ca pe Lizica, mai ales, n-as putea-o iubi nici eu, darmite Mihaita. Pe Margareta aproape am si uitat-o. La Steluta, insa, tot ma mai gandesc din cand in cand. Margareta a fost un scaiete ce ti se agata de pantaloni; Steluta, o porumbita ranita ce iti cade intamplator in brate. Pentru Lizica, insa, zadarnic ma trudesc sa gasesc o comparatie nimerita. Nu exista. E drept ca Mihaita o compara cu un luceafar. Dar Mihaita se inseala... Mihaita nu-i macar poet ca mine. E un simplu elev silitor, si atata tot. Ce inseamna, insa, a fi "premiant intai" la liceul din Pitesti?... Ca sa poti iubi pe fata prefectului de Arges, trebuie sa fii ceva mai mult. Or, dintre noi toti, eu, unul, nu vad pe nimeni potrivit pentru lucrul acesta. Nu, nu... Tot eu am dreptate. Mihaita este un neghiob. Oricat l-as iubi eu, dar suferinta asta nu i-o pot impartasi. Cel mult, il pot incuraja s-o suporte cu barbatie pana la capat!...
Cazul lui Mihaita incepe sa ma pasioneze. Nu stiu de ce, dar pe Mihaita nu l-as fi crezut niciodata capabil sa iubeasca. Nu cumva Mihaita este numai o victima a primaverii?... Asa iubesc oamenii primavara!... Numai ca primavara trece repede... Mihaita a asteptat din decembrie pana in aprilie ca sa-mi spuna ca iubeste pe Lizica. Daca ar mai fi asteptat inca trei luni, poate ca n-ar mai fi avut nimic sa-mi spuna. Deocamdata este singurul sfat pe care i-l pot da. Altceva, nu vad ce-as putea face pentru fericirea lui.
E drept ca lui Chiostec i-am facut o scrisoare de dragoste. Dar Chiostec este cel mai prost elev la limba romana. Scrie ca o ciubota si nu stie sa acorde nici predicatul cu subiectul. Mihaita, insa, stie sa scrie tot asa ca si mine. Poate a si scris-o chiar... Dar de trimis, i-o fi trimis-o?... Daca Mihaita o fi facut lucrul acesta este pierdut. Lizica este in stare sa i-o arate prefectului, prefectul sa-l reclame directorului si directorul sa-l cheme a doua zi in cancelarie ca sa-i faca morala... Dar morala, ca morala... La sfarsitul anului, insa, in gradina publica, muzica are sa-i cante altuia de trei ori: "sol, si, re, sol, sol, re, sol" si o data "sol, la, si, re".
Bietul Mihaita!... Mi-e teama sa nu pata si el ca Ovidiu, care si-a scris Tristele tocmai la Tomis...
Profesorul de limba latina ne-a spus ca la Constanta se mai vad si astazi ruinele unui templu roman, inchinat zeului Neptun... Profesorul de limba latina parca ar cunoaste secretele fiecaruia din noi. Cum as vrea sa ma duc si eu la Constanta. As vedea ruinele templului in care se rugase pe vremuri Ovidiu si as vedea poate si pe Margareta!...
Ce curioasa coincidenta!... Cand l-am vazut pe Mihaita plangand, mi-am adus aminte ca asta-toamna plansesem si eu pentru Margareta. si pe Margareta n-o pot compara cu Lizica!
Dar ce inseamna oare a iubi?... Cum este cand iubesti cu adevarat?... Cum a iubit Werther pe Charlota si Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubeste Chiostec pe Anisoara si Mihaita pe Lizica?...
Maine am sa-l rog pe Cotan sa-mi mai imprumute o data La maison Tellier a lui Maupassant.
*
Primavara a poposit la Trivalea. Deocamdata, se teme parca sa intre in oras. Banuiesc probabil ca profesorul nostru de limba romana i-a pus gand rau. Cum o simtit-o prin gradina publica, ne-o si da ca subiect la concursul in scris pentru stil si compozitie.
Orice s-ar spune, dar primavara se gaseste la Trivalea in mai multa siguranta decat in oras. Acolo nu-i cauta nimeni galceava. Cei care o intalnesc o saluta si o admira cu aceeasi buna-cuviinta si sinceritate. in fata ei se inclina deopotriva si varsta, si sexul, si cultura omului. in oras, insa, primavara risca sa fie tratata mai rau ca in sala de operatie a unui spital de provincie...
La liceul nostru, bunaoara, sunt doi profesori de limba romana si peste patru sute de elevi. Dar pericolul cel mare este ca, in fiecare din cele sapte clase, limba romana se preda de cate trei ori pe saptamana. Imposibil, dar, ca primavara sa scape neciopartita, mai ales ca fiecare anotimp tine cate trei luni in cap!...
in curtea manastirii de la Trivalea au inflorit ciresii.
Calugarii si-au intins parca la soare camasile, pe care nu si le spala decat o data pe an!...
Eminescu comparase ciresii in floare cu altceva:

Atat de frageta te-asameni
Cu floarea alba de cires
si ca un inger, printre oameni,
in calea vietii mele ied...

La fel o vazuse probabil si Mihaita pe Lizica. Altfel, n-ar fi facut greseala sa vina la Trivalea in aceeasi dupa-amiaza cand se gaseau si fetele prefectului cu miss Edith.
Noi n-avem voie sa ne plimbam la Trivalea decat duminica si in zilele de sarbatoare, cand n-avem scoala. Lumea cealalta se poate plimba cand vrea. La Pitesti, insa, duminica si in zilele de sarbatoare toata lumea se imbraca cu alte haine decat cele din cursul saptamanii. Numai noi, liceeni, trebuie sa umblam vesnic in aceeasi uniforma. Uniforma noastra e simpla si grava ca o cruce de marmora nea-gra, fara nici o alta inscriptie funerara decat literele L si B cusute cu fir de aur pe gulerul bluzei si pe coltucul sepcii turtita ca o lipie.
Mihaita n-are decat o singura uniforma. Costumul de dril, pe care i l-a dat Societatea doamnelor din inalta societate; nu-l poate purta decat vara, in timpul vacantei.
Uniforma lui Mihaita parca ar fi un drapel militar intors plin de glorie si de gauri de pe un camp de lupta. Comparatia "zdrentuit de gloante" e slaba si banala. Peticile de colori diferite, in loc sa i le astupe, i le pune si mai mult in evidenta. Uniforma lui Mihaita a batut recordul spectrului solar. E mai mult decat un tricolor national... E un adevarat curcubeu...
Miss Edith, insa, e de alta parere. Englezii, pesemne, judeca pe elevi mai intai dupa haine si pe urma abia dupa notele din catalog. Pentru ei, duminicile si celelalte zile de sarbatoare sunt ca sedintele de la Camera Lorzilor. Or, in duminica aceea, surorile lui Cotan nu mai erau fetele prefectului din noaptea Mos-Ajunului. La o sedinta solemna nu poate lua parte decat publicul cu invitatii speciale. E drept ca primavara ne convocase pe toti la Trivalea. Dar in acelasi palat al Parlamentului, Camera Lorzilor este de o parte si Camera Comunelor de alta parte...
in clipa in care Mihaita se apropie cu mine si Cotan de fetele prefectului, guvernanta il apuca furioasa de maneca uniformei si-l azvarle cu scarba ca pe un lucru murdar, trei pasi inapoi...
Baiatul cizmarului de la Scoroboaia ramane cu ochii proptiti in pietrisul soselei, ca si cum si-ar fi cautat singurul lucru de pret pe care-l pierduse. Daca intamplator s-ar fi uitat si la noi, Mihaita ar fi invatat si "limbajul colorilor"... Obrajii nostri pareau diferite fructe coapte in toiul verii. Lizica si Oita erau visine... Englezoaica era gutuie... Eu si Cotan eram prune...
Iata ce inseamna sa iubeai asa dupa cum e scris in romane!...
O adiere de vant incepe sa scuture floarea ciresilor din curtea manastirii... Calugarii isi aduna probabil camasile, pe care n-au sa si le mai spele decat la anul, tot pe vremea asta!...
*
Cotan a mancat doua palme de la profesorul de limba greaca, cu care fusese obraznic. Prefectul a cerut telegrafic la minister un inspector scolar ca sa ancheteze cazul. Inspectorul insa nu s-a grabit sa vina, si ancheta s-a amanat la "calendele grecesti".
Mai tarziu am aflat ca directorul impacase la timp si prestigiul corpului didactic, si amorul propriu al sefului sau politic. Asta inseamna ca baiatul prefectului si-a asigurat trecerea clasei fara corigenta... De altfel, era si timpul...
Sfarsitul anului scolar se apropia amenintator ca si Zmeul din basme, care de la o vreme incepe sa dogoreasca ceafa viteazului Fat-Frumos. Cu noi, insa, trebuia sa se petreaca altfel decat ca in basme. Cele trei obiecte fermecate, cu care am fi putut impiedica apropierea Zmeului, fusesera monopolizate numai de Cotan si Mihaita. Cotan le avea de la tata-sau; Mihaita de la Dumnezeu!... Toti ceilalti feti-frumosi din clasa VI-a n-aveau decat piepteni, perii si oglinzi, sfintite in strada Libertatii, la madam Gutuie.
Dezastrul era deci inevitabil... il simteam... il miroseam chiar... in clasa noastra mai ales nu miroase decat a iarba de pusca, desi depozitele de explozibile ale armatei erau la cativa kilometri departare de liceu.
Singura noastra speranta era numai o interventie supraumana. Asteptam, bunaoara, sa ne moara profesorii, sa ia foc liceul sau sa ne trimita Dumnezeu o molima generala si Ministerul Instructiunii Publice un ordin circular - sa se inchida toate scolile pana la toamna.
*
Dintre profesorii nostri cei noi, de doi ne temeam mai mult ca de toti ceilalti. De cel de limba greaca si de cel de matematica.
Pe profesorul de limba greaca l-am poreclit "Ghiozdan", fiindca nu se desparte niciodata de mapa de piele galbena, in care-si pastreaza cu sfintenie personalitatea lui de V rcovnic clasic, si juxta franceza, dupa care ne traduce in romaneste versurile lui Homer.
Cel mai grozav insa este "Vipera neagra" - profesorul de matematica, pe care nu-l pot mistui nici chiar colegii lui. Amanuntul acesta il stim de la Cotan, care trasese cu urechea cand directorul liceului rugase pe prefect sa intervina la Bucuresti ca sa-l mute in alt oras. Se pare insa ca ministrul Instructiunii Publice de pe vremea aceea refuzase, fiindca profesorul nostru de matematica era unul din elevii sai favoriti.
Parca-l aud si astazi suierand printre dinti, din varful catedrei si in dialectul sau moldovenesc:
- Vad c-ai citit ceva, dar n-am ce-i face... N-ai priceput nimic. Situatia dumitale este cinci la teorie si unul la practica. Total, sase. Pe jumatate, trei... Hai sa-ti dau patru din gratie... sa nu zici ca-s om rau...
Marinimia profesorului nostru de matematica, insa, ne umplea ochii de lacrimi si sufletul de groaza. Pentru noi, sub nota cinci, un punct mai mult sau mai putin era acelasi lucru. intre patru si trei, nu exista decat o simpla diferenta grafica. inarmati cu note ca patru, trei, doi si chiar unu, majoritatea elevilor din clasa VI-a paseam victoriosi ca o falanga macedoneana spre... corigenta.
si totusi, profesorul nostru de matematica este un tanar frumos, cu parul negru si ochii verzi. Cand il salutam pe strada, ne surade blajin si generos ca sfantul Stelian, patronul copiilor. in clasa insa, cand trebuie sa-i suportam ochii o ora intreaga, parca seamana ca doua picaturi de apa cu Zmeul din basme, gata sa-si infiga ghearele in ceafa fiecaruia din noi.
Pe mine, insa, avea sa ma rapuna profesorul de limba romana, nevasta capitanului Ceausoglu si... Umbra lui Mircea la Cozia.
*
Pe profesorul meu de limba romana nu mai este nevoie sa vi-l prezint. inchipuiti-va pe Lord Byron ratacit prin Pitesti, cu un brici Solingen in mana si cu un pieptene de celuloid in par.
Desi tot nevasta de capitan, doamna Kety Ceausoglu este cu mult mai tanara ca mama. Nu este insa de varsta nici a Stelutei, nici a Margaretei, si nu seamana cu nici una din ele. in schimb, aduce foarte mult la umblet cu Lizica. Numai ca fata cea mare a prefectului nu priveste niciodata pe om drept in ochi, pe cata vreme Kety, cand se uita la tine, parca te infige cu acul in carton ca pe fluturii din colectia zoologica a liceului. Este aproape tot atat de inalta ca si mine si zvelta ca o fetita de pension. Umbla mai totdeauna cu capul gol si poarta numai rochii scurte - cele mai scurte rochii din oras - ciorapi de matase si pantofi cu tocuri Louis X anume parca sa-si poata plimba pe deasupra tuturor barbia alba si smocul de par roscat ce-i cade pe frunte ca un cataif bine rumenit pe o farfurie de portelan.
intr-o zi, cum nu eram decat noi singuri in casa, mi-a luat mana sa-mi citeasca in palma. Pana atunci, nu-mi proorocise nimeni viitorul. Eu, insa, nu stiu de ce, dar eram sigur ca are sa-mi spuna lucruri placute. Astept, dar nu-mi spune nimic... in schimb, o vad cum incepe sa se incrunte din ce in ce mai mult, si la un moment dat imi simt mana stransa cu atata putere, ca ma podidesc lacrimile. Cum nu puteam tipa, fiindca mi-era rusine, ma multumesc sa scrasnesc din dinti, si s-o ciupesc si eu de pulpa cu mana ce-mi ramasese libera.
Probabil ca gestul meu hotarat ii placuse, fiindca mana ei se desprinse imediat de pe mana mea. isi daduse desigur seama ca cel care se apara in felul acesta nu mai era copil, ci om matur. Citeam surpriza acestei constatari placute in ochii ei jucausi de veverita si mai ales in zambetul matasos cu care imi da parca sa inteleg ca totul nu fusese decat o gluma nevinovata...
Socoteam deci incidentul inchis si asteptam ca unul din noi sa pronunte primul cuvant impaciuitor, mai ales ca, de data asta, Kety ma mangaia pe amandoi obrajii cu calmul celei mai autentice dragoste materne.
Pe vremea aceea, insa, nu stiam inca tot ce trebuia sa stie un barbat. Nu stiam, bunaoara, ca o femeie nu risca sa incheie armistitiu decat in clipa cand este sigura ca te-a prins intr-o noua capcana. si Kety, care avusese tot timpul sa se razgandeasca, isi infipse din nou unghiile in falcile mele...
De data asta chiar ca nu mai aveam ce face. Pentru a doua oara ma gaseam in ipostaza ridicola a unui cap de miel jupit de piele, cu gura cascata si ochii holbati. Pofta cu care Kety isi batea joc de mine ma facea sa plang de necaz. Cele cateva cuvinte, insa, pe care mi le suiera cu ura printre dinti, ma faceau sa surad de placere. Privirea si cuvintele ei ma razbunau mai mult decat m-as fi putut razbuna eu. Ele erau marturia unei victorii sigure, care nu putea fi decat a mea.
- Canalie mica ce esti!... Cine te-a invatat sa ciupesti femeile asa?
La aparitia mamei, Kety imi iarta obrajii si incepe sa-mi laude dantura, ca si cum nimic anormal nu s-ar fi intamplat.
- Tii, draga... Nu stiam ca baiatul tau are strungareata... asta o sa iasa crai mare, nu gluma!...
Mama insa, care probabil nu-si cunostea inca bine prietena, se multumi sa-i raspunda fara pic de entuziasm.
- Eh!... Cum i-o fi si lui norocul... Numai de-ar sta mai multa vreme pe langa mine, sa nu-si bata joc muierile de el!
*
Doua saptamani mai tarziu, intamplarea ma arunca din nou in ghearele doamnei capitan Ceausoglu. De data asta, insa, ghearele ei n-aveau sa ma mai inspaimante. De altfel, ghearele astea nu-mi facusera nici prima data cine stie ce mare rau. Daca aparitia neasteptata a mamei n-ar fi reclamat o schimbare brusca a situatiei si o cat mai grabnica explicatie, eu m-as fi lasat torturat de ele inca multa vreme. Le-as fi suportat rautatea cu voluptatea rasplatei pe care o simt apropiindu-se matematic si m-as fi razbunat apoi, sugandu-le lacom pe toate zece la rand, ca pe niste curmale dulci si catifelate.
De altfel, Kety are in ea ceva din personalitatea fructelor coloniale. Miroase a scortisoara, se imbraca in rochii cafenii si este abonata al Ziarul calatoriilor si la toate revistele de moda. Or, mama, care vrea sa-si faca o rochie noua, m-a trimis sa-i aduc de la Kety modelul pe care-l alesesera in ajun.
Sotii Ceausoglu locuiesc un apartament cu chirie in fata gradinii publice, sau - dupa cum se spune in limbajul local - stau la "centru". Pe vremea aceea, la Pitesti, in afara de gradina publica, tot "centru" se mai numea o portiune din Bulevardul Elisabeta-doamna, si alta din strada serban-voda, care incepeau ceva mai sus de primarie si se sfarseau in piata, sau, mai precis, la biserica Sfantului Gheorghe, unde se faceau parazile militare si slujba mortilor din lumea buna. Restul orasului era considerat ca mahala, fiindca n-avea decat strazi pierdute si trotuare numai pe ici, pe colo, pavate cu asfalt sau piatra cubica. Dar, pavate sau nepavate, toate strazile orasului duceau la "centru", ca si drumurile de altadata la Roma.
Aci fierbea ca intr-un cazan, in vazul si controlul tuturor, intreaga energie cotidiana sau nocturna a orasului. Aci se vindeau ziarele, se discuta politica si evenimentele de la ordinea zilei, se formau opiniile si se afisau curentele generoase ce trebuiau pompate in masele populare. Cu un cuvant, aici era sediul principal de spiritualitate a intregii activitati urbane, afara, bineinteles, de cea sentimentala, care-si avea locurile ei mai discrete ca: Trivalea, Scoroboaia, Targul-din-Vale sau mahalaua Sfantului Ilie, patronul cojocarilor.
Vara, mai ales, gradina publica din Piteai era un fel de statiune climaterica a orasului. Cele doua sacale stropitoare ale primariei dispensau pe cetateni de orice alte ingrediente racoritoare. Elevii de la liceu, insa, nu aveau voie sa treaca prin gradina publica, fiindca de obicei tot aici era si locul de intalnire al profesorilor in orele cand n-aveau curs. Elevii trebuiau sa se racoreasca acasa la camase si izmene, si numai cu apa de la fantana proprie sau cea din curtea vecinului, daca intamplator nu erau in cearta unii cu altii.
Era imposibil, dar, ca cineva sa treaca pe la "centru" fara ca restul orasului sa nu afle imediat. Cu atat mai mult, deci, era semnalata prezenta unui elev de liceu, deoarece parte din profesorii liceului jucau aproape in permanenta table pe terasa din gradina publica.
Kety e singura. Capitanul e dus la Curtea-de-Arges ca sa ridice niste puncte topografice, iar soldatul ordonanta - la posta, ca sa ridice palaria comandata la Bucuresti. Alti servitori nu mai sunt, fiindca sotii Ceasoglu nu fac menajul in casa. Mananca la popota ofiterilor din garnizoana, unde sunt serviti mai economicos si chiar mai curat ca in oras.
Cand ma vede, in loc de "buna ziua", Kety ma ia, cum se zice, cu zorul chiar din pragul casei.
- Bravo!.. sa-ti fie rusine... Mi s-a plans ma-ta ca nu mai poate tine nici o servitoare din cauza ta... Trebuie sa le schimbe in fiecare luna aproape...
Eu, care stiam bine ca mama nu-i putuse spune asemenea nazdravanii, surad in sila, inghit in sec si nu raspund.
Atitudinea asta, desi oarecum jenanta pentru mine, imi convine de minune. Ma pune la adapost emotiilor unui debut mai elocvent. De cand o cunosteam, nu cred sa fi schimbat cu Kety mai mult de zece cuvinte. Nu regret dar deloc faptul ca, pentru prima oara cand am ocazia sa-i vorbesc mai mult, sunt nevoit sa fac pe vitelul la poarta noua. De altfel, nici nu prea stiam ce sa vorbesc cu nevasta unui capitan, care nu seamana deloc cu mama. Daca n-as fi stiut cine este, poate ca mi-as fi dat drumul la gura mai repede. Dar fata de primirea ce-mi facuse, marturisesc ca nu stiam ce trebuie sa raspund.
Tacerea mea incepe s-o enerveze.
- De ce taci?... De ce nu raspunzi?... Asa e ca ti-e rusine?...
Nu. De data asta trebuie sa-i raspund, ca sa-I arat ca nu mi-e rusine.
- De ce sa-mi fie rusine daca nu-i adevarat?... I-o fi spus poate altcineva... nu mama.
Pe masura ce raspunsul meu se intregea, gura ei se deschidea parca anume sa ma intrerupa dupa fiecare cuvant. Desi complet si categoric, raspunsul meu n-o multumeste deloc, si Kety ma apostrofeaza din nou:
- Ce are a face? Ma-ta sau altcineva, totuna e!... Vorba e c-am aflat... Acum stiu cine-mi esti! Foarte frumos... Un baiat de familie ca tine nici n-ar trebui sa mai dea ochi cu lumea... Zau de nu stau la indoiala ce sa fac... Sa te mai primesc in casa mea?
Ultimele ei cuvinte ma fac sa rosesc. Oricat de vinovat as fi fost, nu intelegeam sa fiu tratat in felul acesta, nici chiar de o femeie mai in varsta ca mine. Varsta si sexul nu mai au nici o importanta cand cineva iti cauta cearta cu lumanarea si te jigneste chiar din senin. Acum doua saptamani era cat p-aci sa ma si bata. Astazi insa, daca intarzii mai mult in casa ei, cine stie ce se mai poate intampla?...
imi simt ochii umezi si picioarele intorcandu-mi-se singure spre usa. Totusi, o mai privesc o data, sa-mi dau bine seama daca este aceeasi bestie cu chip de femeie de care pana atunci nu stiam decat ca este nevasta de capitan, ca stie sa citeasca in palma si ca are unghiile rosii ca niste petale de trandafir.
Ea imi surprinde parca gandurile si ma opreste grabita, mai mult cu fluturarea unei maneci largi de capot decat cu gestul mainii.
- De ce nu vrei sa marturisesti ca e adevarat?... Vezi ca n-ai curaj?... Femeia asta este extraordinara. De cate ori incerc sa fac un pas
inainte, ea ma da cu doi pasi inapoi. imi dau seama ca in momentul de fata curajul meu este un lucru cu totul de prisos. Nu-mi putea servi la nimic daca n-avea si ea un pic de bunavointa. O mai privesc dar cateva clipe mai mult in varful nasului decat drept in ochi, si in urma raspunsul meu galgaie sfios ca un oracait de brotacel:
- Ba curaj am, dar dumneata de ce n-ai buna vointa sa crezi ce-ti spun?... iti jur ca nu e adevarat!...
Simteam ca Isus pe cruce n-a exclamat cu mai multa duiosie: "Iarta-le lor, Doamne, ca nu stiu ce fac".
De data asta, dintre amandoi, ea era cu siguranta cea mai emotionata. Fantomatic, cu ochii tinta in ochii mei, Kety se apropie de mine in varful picioarelor, si la randul ei imi suiera si ea printre dinti, mai mult in gura decat in urechi:
- Nu asa... Jura-mi pe ceva scump... pe ce ai tu mai scump pe lume.
- Pe mormantul tatei...
O poiana verde, in bataia lunii pline, n-ar fi parut mai argintata ca figura ei in clipa aceea.
- E adevarat?... Iarta-ma... Am fost rea... Nu e asa? Apoi, dupa ce-mi intinde mana: Ce mai faci?... Nu te-am vazut de mult... Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine. De ce-ai venit... Ia spune...
Macazul nedumeririi mele intepenise cu acul directiei pe linia moarta. si, totusi, trenul a trecut prin statie fara sa deraieze. Gratie cui, nu stiu. in viata, insa, sunt si lucruri pe care nu e bine sa le stii. stiu numai ca niciodata in jurul meu nu fusese mai multa liniste, liniste multa si totala, ca si cum totul s-ar fi petrecut numai in vis.
Kety imi arata papucii ei de casa. Unii, turcesti, sunt de catifea albastra cu ghinde si frunze de stejar brodata cu fir de argint. Altii, venetieni, sunt de marochin rosu imprimat cu arabescuri de aur. Cei renaissance sunt de matase verde ton sur ton. Cei japonezi sunt impletiti din papura multicolora, si asa mai departe... Kety are o intreaga colectie de papuci de casa; pe care de altfel nu-i poarta niciodata. Papucii, de altfel, nu sunt o incaltaminte chiar de prima necesitate. La Pitesti, foarte multa lume umbla prin casa cu picioarele goale. Cel care nu-i are nu le simte lipsa, iar cel care ii are ii tine sub pat, ca sa nu se uzeze. Picioarele femeilor frumoase, mai ales, nu au nevoie de papuci. Turcii, cand se duc sa se roage, isi lasa papucii afara. Or, picioarele femeii nu sunt decat coloanele unui templu de rugaciune.
La un moment dat, Kety ma intreaba:
- De ce nu vii mai des pe la noi?...
Iata o noua intrebare, la care iar nu pot gasi imediat un raspuns precis. Dar Kety insista... Vrea sa stie pentru ce n-am venit niciodata pana atunci si daca am de gand sa mai vin de-acum incolo...
Noroc, insa, ca raspunsul mi-l da tot Kety.
- Vino cand nu e barbatu-meu acasa... sa mai stam de vorba.
Eu surad, fiindca mi-aduc aminte de un scandal petrecut cativa ani in urma, tot cu nevasta unui capitan din Pitesti, al carei barbat nu era acasa. Numai ca eroul de atunci nu fusese un licean, ci preotul regimentului, un popa tanar abia hirotonisit, pe care capitanul - dupa ce l-a ras ca in palma - a pus patru soldati calari sa-l plimbe pe strada gol si cu mainile legate la spate.
Kety nu cunoaste intamplarea, fiindca pe vremea aceea se gasea cu barbatu-sau in alta garnizoana. Eu insa i-o povestesc cu toate amanuntele proaspete inca in memorie si mai ales cu toate aluziile galante pe care un barbat, descatusat in fine de prima emotie, le poate spune din plin femeii cu care se gaseste singur.
Kety rade cu pofta si bate din palme ca o nebuna. Povestea o amuza, dar lucrurile, asa cum s-au intamplat, o cam pun pe ganduri. Dupa parerea ei, capitanul a fost o bruta, femeia o usurateca, iar bietul popa un dobitoc. Un barbat tanar, fie el chiar popa, cand iubete adevarat nu trebuie sa se lase intimidat de amenintarile nimanui. Probabil insa ca preotul acesta era un simplu colivar, care credea ca in casa unei femei maritate poate intra oricand ca in biserica, iar nevasta capitanului o baccea care nu mai avea credit decat pe langa fetele bisericesti.
in timpii discutiei, Kety ma intreaba:
- Tu ce-ai fi facut daca erai in locul popii?
Nu stiu cum, dar Kety parca nu-mi pune decat intrebari despre lucruri la care nu m-am gandit niciodata in viata.
Tacerea mea o amuza.
- Sa-ti spun tot eu... Ai fi murit de frica... Nu e asa?... Sunt sigura...
Apoi, fara sa-mi mai dea timp sa ma gandesc ce-as mai fi putut face si altceva, Kety apuca o perna de pe sofa si, cu un gest de suprem dispret, mi-o arunca in cap. Enervat si aproape agresiv, eu i-o arunc imediat inapoi. Kety o prinde insa in brate si, inarmata cu ea ca o platose, se repede de asta data furioasa la mine, ma rastoarna pe sofa si ma inabuse acoperindu-mi intreaga fata.
A, nu!... De data asta n-are de cine sa-mi mai fie teama, nici rusine... Mama n-avea de unde sa mai apara pe neasteptate, ca sa-si puna copilul intr-o situatie umilitoare fata de prietena sa, tot nevasta de capitan. Acum doua saptamani, cand nu ma putusem apara, ma multumesc s-o ciupesc de pulpa, si atata tot. Acum, insa, sunt hotarat s-o si bat...
Totusi, ideea ca trebuie sa ma bat cu o femeie imi paralizeaza si fantezia, si bratele. Pana atunci, nu ma batusem decat cu colegii mei de la liceu. Cu femeile n-avusesem inca ocazia. Nu le cunosteam, dar, nici forta, nici siretenia, nici rezistenta... ca o femeie nu poate fi ea mai tare ca un barbat, oricat ar fi mai mare ca varsta. Un barbat batut de o femeie mi se parea ceva imposibil. Ce dracu!... Oare de ce as fi facut tocmai eu exceptie?... Ce-ar fi zis Cotan si Mihaita ? Ce-ar fi zis mai ales Chiostec, care batea el singur intreaga clasa ?... Lucru curios, insa, pe masura ce-n mine crestea increderea si siguranta ca pot bate o femeie, puterile ma paraseau si rationamentul cotea brusc pe carari cu alte indicatiuni de ordin moral si sentimental.
Nu stiam care poate fi voluptatea unui barbat care bate o femeie. imi inchipuiam insa ca adevarata voluptate a unui barbat este sa se lase batut de femeie. O femeie nu bate niciodata din ura. O femeie care bate un alt barbat, afara de cel legitim, inseamna ca-l iubeste...
Vazand ca nu ma misc, Kety imi ridica perna de pe ochi si ma intreaba cu oarecare ingrijorare:
- Ce?... Ai murit?...
- Ba nu... Dar nu mai pot sa respir...
- Asa-ti trebuie, fiindca esti obraznic... De ce te uiti la mine?... inchide ochii... N-auzi?... Nu vezi ca vreau sa-mi schimb capotul?...
Fac ce-mi spune ea, desi pana atunci nu ghicisem c-ar fi vrut sa faca ce nu-mi spusese decat in clipa aceea.
- Iata, i-am inchis.
- Nu asa... intoarce-te cu ochii la perete...
- Iata, m-am intors...
- Asa... si sa nu te misti...
- Nu, nu...
Cateva minute in urma, ceva cald si moale se lipeste de bluza mea de dril si o voce pe care o cunosteam imi porunceste rastit ca de obicei:
- Ssst. Nu te misca... N-auzi?... Sa vad care din noi e mai mare...
Goala toata din crestet pana-n talpi, Kety se masura cu mine.
................................
in gradina publica, muzica militara canta uvertura din Cavaleria usoara, iar la fereastra care da spre curte cineva bate usor in geam.
Amandoi tresarim deodata. Cel care tresare cu adevarat insa sunt eu. Kety imi astupa gura cu palma.
- Psss!... Nu-ti fie teama, ca nu e barbatu-meu. Stai pe loc...
Apoi, dupa o clipa, si dupa alte batai mai tari:
- Ia sa ma duc sa vad cine este.
Ferestrele sunt captusite cu hartie albastra. Kety incearca sa priveasca printre ele, dar nu vede nimic. Bataile in geam se repeta din ce in ce mai des. Parca ar fi inceput sa ploua. Eu singur continui sa visez. Numai ca de data asta visul meu se schimbase in cosmar.
Kety pare ca incepe sa-si piarda si ea sangele rece. isi arunca pe corpul gol inca capotul pe care cateva minute inainte il aruncase pe covor si, hotarata, dar plina de precautiune, deschide fereastra.
O voce de afara sopteste nu stiu ce. Kety raspunde calm si fara pic de emotie:
- Iarta-ma, dar nu te pot primi... Nu sunt singura...
Vocea insista insa. E o voce pe care parca o cunosteam, dar nu-mi aduceam aminte de unde.
De data asta, Kety ridica tonul:
- intelegi odata ca nu se poate... Te rog, lasa-ma in pace...
in momentul acela, prin deschizatura ferestrei, un baston negru si noduros patrunde scartaind cu zgomot ca o cumpana de fantana, si dupa el imediat, un cap de barbat cu ochii holbati de manie isi varsa, ca o ciutura parca, tot continutul ei de apa salcie in odaie.
Era profesorul meu de limba romana.
Kety tipa de data asta asa de tare, ca nu se mai aude nici muzica militara din gradina publica.
- Domnule!... Nu-ti dau voie sa te uiti pe fereastra... Asta e obraznicie.
Dar, cu voie sau fara voie, profesorul meu de limba romana se uitase si vazuse tocmai ce nu ar fi trebuit sa vada niciodata.
Ma vazuse pe mine...
*
Am intrat in examene. Am intrat adica la grija.
Sa ne vezi, nu ne mai cunosti pe nici unul. si doar semanam asa de bine unul cu altul, ca parca toti am fi frati. Semanam cu mucurile lumanarilor de ceara ce-au ars in noaptea invierii. Noi insa nu ne-am stins deloc. Pentru noi Cristos n-a inviat inca. Noi ardem mereu... Ardem, si pe zi ce trece ne incovrigam de caldura si de teama ca o sa ne sfarsim de tot.
Numai Cotan nu s-a schimbat. Baiatul prefectului a ramas aceeasi miniatura de filozof cinic pe care n-ai s-o poti mari nici cu lupa, nici cu varsta. De catva timp am inceput sa admir pe Cotan mai mult decat pe Mihaita. Admiratia unilaterala oboseste spiritul. si Cotan este mai divers ca o rubrica de fapte diverse.
Azi-dimineata, cand a intrat in clasa, ne-a intrebat ca si cum atunci abia ar fi sosit din Patagonia: "Ori la ce materie dam examen azi?" Tot asa ne intreba si in cursul anului aproape in fiecare zi: "Mai baieti, ce lectie avem azi?" si din lectiile noastre de pe an, Cotan a stiut sa-si faca pentru examen o adevarata colectie numai de perle, fiindca scoicile stridiilor bolnave ni le-a lasat totdeauna noua celorlalti.
Astazi avem concurs in scris la limba romana.
Nu stiu de ce, dar un concurs scris te emotioneaza mai mult ca un examen oral. Cand vorbesti, comunici parca cu toata lumea din jurul tau, te simti in familie, intre ai tai, sau - in cel mai rau caz - in mijlocul unor oameni care vorbesc aceeasi limba ca tine si cu care te poti intelege. Cand n-ai voie sa vorbesti, insa, decat cu tine insuti, iti pare ca ai ramas singur pe lume, ca nu esti decat semnul de intrebare al celui care ai fost sau ca traiesti intr-o lume de surdomuti, cu care - ceea ce este si mai trist - nu poti comunica nici macar prin semne.
Un examen oral este o petrecere intima, care - bine sau rau - nu prea are importanta cum se sfarseste. Un concurs in scris insa este o adevarata solemnitate. Cel dintai este numai abilitate si suprafata; cel de-al doilea, numai preciziune si adancime.
De cele mai multe ori sonoritatea verbala iti incanta auzul, si minciuna cocheteaza cu adevarul dupa dispozitia urechii, nu a ratiunii.
Linistea si atitudinea statica insa maresc si mai mult temerea de necunoscut si, fata de ele, decorul realitatii in care continui sa traiesti aievea se schimba deodata si fara sa-ti dai seama cum si de ce intr-o succesiune de viziuni intunecate cu coridoare de labirint prin care nu te mai poti regasi.
Zgomotul este mult mai uman decat linistea.
Zgomotul este lumina; linistea este intuneric...
Mai inainte ca Dumnezeu sa fi facut cerul si pamantul, in spatiu nu era decat liniste si intuneric. De aceea si el in prima zi a zis sa fie lumina, iar in zilele urmatoare a creat diferitele vietati ale pamantului, care - trebuind sa traiasca - au inceput sa faca zgomot.
Un concurs in scris te reintoarce fatal in haosul inform dinainte de creatia lumii. in clipele acelea, creatorul trebuie sa fii tu, numai tu, tu singur ca si Dumnezeu, care tot singur a facut tot ce se vede. in clipele acelea, nici Dumnezeu nu-ti mai poate veni in ajutor, fiindca un Dumnezeu propriu-zis nu mai exista... Adevaratul Dumnezeu salasluieste in tine, iar Satan, care de pe catedra poate vedea tot ce se petrece, nu vrea sa vada totusi nimic mai inainte de a-i fi spus: "gata, domnule profesor"!
*
Profesorul de limba romana ne-a impartit pe toti elevii clasei a VI-a in doua parti egale, numerotandu-ne pe fiecare "cu sot" si "fara sot", dupa cum suntem asezati in banci, patru cate patru. Exceptie fac numai cei din ultima banca, in care nu sunt decat trei elevi.
in banca noastra, Mihaita, primul, si eu, al treilea, suntem "fara sot"; iar Cotan, al doilea, si Chiostec, al patrulea, sunt "cu sot".
Elevii din categoria "cu sot" trebuie sa analizeze poezia Rasaritul lunii la Tismana, iar cei din categoria "fara sot" - poezia Umba lui Mircea la Cozia.
Respir adanc, ca si cum cineva mi-ar fi intins un pahar cu apa rece tocmai in clipa cand credeam c-am sa crap de sete.
Umbra lui Mircea la Cozia o cunosteam tot asa de bine ca si autorul ei, Grigore Alexandrescu. 0 cunosteam din istoria si de la fata locului, de pe zidul manastirii in care voievodul si astazi inca traieste ingropat in compania celor morti si in amintirea celor vii.
Poezia lui Grigore Alexandrescu ma interesa cu atat mai mult cu cat simteam ca eu insumi as fi avut ceva de spus despre manastirea aceasta, in vecinatatea careia petrecusem clipe multe si intense de evlavie nationala si copilarie scolastica. Vroiam, cu alte cuvinte, sa insufletesc mediocritatea inspiratiei mele cu pontificalul vers al lui Grigore Alecsandrescu, pe faima caruia Manastirea Cozia isi legitimeaza existenta in literatura romana, asa dupa cum gratie ziditorului ei se gaseste si azi pe malul drept al Oltului, la o distanta aproape egala, intre Calimanesti si Brezoi.
imi parea chiar ca de cand am invatat sa tin tocul in mana, niciodata n-am scris cu mai multa usurinta ca in clipa aceea si niciodata n-am avut mai multa incredere in ceea ce trebuie sa-mi iasa din penita si din creier:

Mircea-Voda a zidit-o ca sa-i fie
Adapost in vremuri grele
si locas de vesnicie!...
Iar Grigore Alexandrescu a cantat-o...

si ma opresc brusc.
A cantat-o... A cantat-o... stiam eu cum a can... Dar de cand si de unde a cantat-o asa cum a cantat-o?...
Nedumerirea mea creste pe masura ce incep sa-mi dau seama, cu o vadita jena sentimentala, ca faimoasa poezie a lui Grigore Alexandrescu nu este decat o foarte reusita mistificare literara - un fel de urias cu picioarele de lut.
Ca dupa o lunga noapte polara, iata, in sfarsit, ca incepe sa se crape de ziua si in capul meu... Pentru prima data imi dau seama ca ce invatasem eu papagaliceste nu era deloc Manastirea Cozia, ci o manastire oarecare creata de fantezia poetului, pentru care cuvintele: Oltul, Cozia si Mircea nu erau decat simple sonoritati geografice si istorice.
Cu cat compar mai mult manastirea pe care o cunosteam cu poezia pe care o stiam pe de rost, deosebirea dintre una si alta devine tot mai flagranta. De data asta, sunt convins definitiv. Grigore Alexandrescu iubise natura mai mult de acasa, de la el din birou. Manastirea Cozia il inspirase la Bucuresti, nu pe malul Oltului...
Dovada era clara ca lumina zilei: primul vers chiar, "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate" e fals. De ce? Fiindca: l. Manastirea are si a avut totdeauna "turle", nu "turnuri" 2. Fiindca la nici o ora din zi cu soare sau din noapte cu luna plina, umbrele acestor turle nu ajung nici macar pana la marginea Oltului, dar sa se mai culce si pe undele lui.
Adevarul este cu totul altul.
Dimineata, cand soarele rasare pe malul argesean al Oltului, umbrele turlelor pornesc din sosea si, treptat-treptat, se rotesc dupa mersul soarelui, plimbandu-se prin ceardacul chiliilor dinspre munti, pana ce spre seara se strang in poenita din dosul manastirii si, in fata arhondaricului, intra in pamant o data cu soarele ce apune peste dealul valcean. Oltul, insa, n-a sarutat niciodata umbra adevaratelor turle sub care doarme voievodul Mircea.
Eram asa de sigur c-am sa fac cel mai bun concurs din clasa, ca nu mai am rabdare s-astept. Ma ridic dar, dupa cum este obiceiul in scoala, cu degetul aratator de la mana dreapta in sus si cer cuvantul. Profesorul, care de pe catedra observase dinainte enervarea mea, ma intreaba, miscand nedumerit din cap, ce vreau. in jurul meu, cativa elevi s-au oprit din scris si, curiosi, ma fura cu coada ochiului. Eu nu mai astept sa fiu intrebat a doua oara ce vreau.
- Poezia Umbra lui Mircea la Cozia nu este adevarata, domnule profesor...
Profesorul casca gura si se trage repede cu scaunul inapoi. Parca i-as fi aruncat pe catedra un pietroi. Ofensiva neasteptata a unui simplu elev din clasa VI-a contra unui poet clasic roman il angaja in lupta pe el, cel dintai.
in clasa, totusi, e inca liniste si, in capetele celor prezenti, probabil chiar intuneric.
in capul meu, insa, clopotele Manastirii Cozia suna parca toate laolalta in zilele de sarbatoare. Dar ce folos? Afara de mine nu le aude nimeni altcineva. Profesorul nu mi-a auzit decat vocea, iar elevii din clasa nu-l mai aud decat pe el, intrebandu-ma:
- Ce?... Ai innebunit?...
De data asta, toti elevii si-au ridicat capul din caiete, si ochii lor inspaimantati privesc tinta la mine. Parca sunt apostolii lui Cristos cand l-au vazut umbland pe apa fara sa se scufunde.
- Ba deloc... dati-mi voie sa va explic.
- Iesi afara, magarule... Iesi mai repede.
Am iesit...
Iesirea mea a produs in clasa oarecare zgomot. Dar numai pentru cateva clipe, si atata tot. Lumina insa nu s-a facut. Lumina, lumina cea adevarata era numai pe malul Oltului.
si clasa VI-a a liceului "Ion C. Bratianu" din Pitesti s-a cufundat din nou in liniste si intuneric, pana ce umbra lui Mircea si-a sfarsit plimbarea didactica prin toate caietele elevilor numerotati ”fara sot".
Umbrele voievozilor nostri sunt mai disciplinate decat multi elevi de liceu. Nu supara nici pe autori, nici pe profesori... Traiesc numai in liniste si intuneric.
*
Mama e disperata. Cauza, bineinteles, sunt eu... La drept vorbind, mama stia mai demult ca nu sunt "toba de carte". Ma socotea, in schimb, om in toate mintile. Iata insa ca profesorii de la liceu i-au dovedit acum sa sunt si nebun, nebun adevarat...
De trei zile, mama se gandeste mereu ce este de facut cu mine. Acasa nu ma mai poate tine, fiindca cu timpul pot deveni furios si... Doamne fereste... La balamuc iar nu poate sa ma trimita, fiindca spitalul de la Pitesti n-are nici o sectie pentru boli nervoase. De altfel, la Pitesti, pana la mine nu existase inca nici un nebun. Erau numai oameni cumsecade si oameni prosti... Noroc numai ca mama are solutii repezi si radicale pentru tot felul de incurcaturi. Dupa trei zile de gandire, s-a hotarat sa ma trimita de la toamna, la Bucuresti, ca intern intr-un pension particular, unde puteam fi pus sub observatia nu numai a profesorilor, dar si a unui doctor specialist!
Solutia mamei imi convine de minune. in primul rand, scap de surasul fals al celor care aveau aerul ca ma compatimesc. Aveam sa traiesc apoi intr-un oras mare, unde nu ma cunostea nimeni si unde, cu toate ca era sa fiu intern, puteam fi totusi cu mult mai liber ca la Pitesti. Auzisem ca la Bucuresti exista tot felul de locuri, unde nu te mai poate gasi nici dracul. La Pitesti, oriunde m-as fi ascuns, as fi patit totdeauna ca strutul care isi vara numai capul in nisip, iar coada ii ramane afara. Dar daca-mi pare bine de ceva, este de Steluta, pe care am de gand s-o anunt sa nu mai adepte pana la anul si sa vina la Bucuresti chiar de la toamna.
Uf!... Bine ca scap eu de Pitesti si ea de Slatina...
Numai de n-ar fi aflat si Steluta ce mi s-a intamplat. N-as vrea sa-si piarda pana si ea increderea in mine. Faptul ca barbatu-sau este profesor ma cam pune pe ganduri. Profesorii astia sunt un fel de "gura sparta". Povestesc tot ce fac elevii in scoala si in oras. Ba de multe ori, cand le convine, povestesc cate una boacana si de-a lor.
Examenul meu de limba romana, bunaoara, trebuie sa fi facut inconjurul lumii. La Pitesti, timp de o saptamana, el fusese evenimentul zilei. A fost discutat mai intai in cancelarie, apoi la "centru" si de acolo, bineinteles, in tot orasul. Kety, mai ales, poate fi mandra de data asta. Chiar ca-mi este rusine sa mai dau ochii cu lumea...
Pe mine, insa, corigenta asta la limba romana nu ma inspaimanta. Ma plictiseste numai faptul de cei care nu stiu inca ce inseamna o corigenta, un profesor de limba romana si un elev de liceu din Pitesti care publica poezii in revistele din Bucuresti. Pacat ca printre acestia se gaseste si Kety, care nu citeste decat Universul si Ziarul calatoriilor. De altfel, la Pitesti, ziarul lui Cazzavillan este singurul care se citeste mai mult. Celelalte ziare circula numai la "centru" si in cate un singur exemplar.
Cat despre revistele literare, nu mai vorbesc. in tot liceul nu stiu daca suntem zece insi care citim regulat revistele de la Bucuresti. Ceilalti habar nu au ca afara de Eminescu mai sunt si alti romani care fac poezii. si doar la Bucuresti, pe vremea aceea, facea mare valva polemica dintre cele doua tabere literare: "arta pentru arta" si "arta cu tendinta". Polemica asta ne impartise in doua, si pe noi, la Pitesti. Numai ca noi, neavand unde sa ne publicam parerile, le discutam in recreatie sau pe strada, pana ce ajungeam la cearta si chiar la bataie.
intr-o zi, directorul ne-a interzis cumpararea revistelor literare si a rugat pe politai sa confiste toate exemplarele de la librarie. Din ziua aceea, literatura contemporana n-o mai puteam citi decat pe furis. O revista literara in mana noastra era socotita aproape la fel cu o vizita in strada Libertatii, la madam Gutuie. Profesorii ne indopau numai cu manualele pentru uzul invatamantului secundar, aprobate de comisia speciala a Ministerului de Instructie Publica, iar parintii, pusi la curent cu pericolul ce-i ameninta, ne dojeneau cu aceeasi fraza tipica: "Mai dati-le dracului de fituici, arde-le-ar focul, ca cu astea moare omul de foame".
Adevarul este insa ca pe vremea aceea nu murea nimeni de foame in tara romaneasca. Cei mai multi mureau de oftica.
Fiindca nu facusem nici o bucurie familiei in anul acela, mama ma pedepsise sa-mi petrec vacanta la Pitesti. Lucrul asta ma intrista, fiindca trebuia sa fie prima mea vacanta de cand mi-aduc aminte pe care nu mi-o petreceam la via noastra de la Slatina.
Hotararea mamei parca mi-a rupt ceva din suflet... si doar sufletul meu colindase in ultimul an prin atatea alte vii ale Domnului, ca via noastra de la Slatina nu imi mai parea decat o amintire indepartata a copilariei. De via asta, totusi, continuam sa ma simt legat ca si de primul meu "turn de fildes", care, de o suta de ani si mai bine, nu-si schimbase nici locul, nici numele, nici sufletul...
Ce are sa zica oare la vara nucul meu cand o sa vada ca nu mai vin sa-l vad? Cine o sa-l cerceteze in locul meu? Cine o sa-l salute cu mana de departe, din trasura, de pe soseaua de la gara spre vie? Cine o sa mai urce in patuiag sa descarce pistoalele turcesti in miez de noapte si in asfintit sa urmareasca, cu ochi de lup flamand pe dupa garduri, femeile cu pulpele goale ce se intorc cantand de la munca spre casa ?
Ce ma leaga oare pe mine de Pitesti, cand sufletul meu salasluieste parca in trupul acestui nuc batran, care a crescut din pamantul viei noastre de la Slatina, si tot in pamantul acesta o sa se prefaca in cenusa candva?... De ce m-o fi pedepsit mama sa-mi petrec vara la Pitesti, cand vara nu este la fel peste tot locul, si vara mai frumoasa ca la via noastra de la Slatina nu poate fi nicaieri?...
De cand n-am mai plans eu oare? A, da!... Din toamna cand m-am intors pe ploaie de la vie, la Pitesti, si am aflat ca Margareta plecase cu ofiterul de administrare la Constanta. Dar de atunci si pana azi, de cate ori m-am mai gandit eu la Margareta?... Dar la vie?... La via noastra de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o pot vedea?
Tai!... Ce mult mai este pana la vara viitoare!
si pentru prima oara de cand nu mai sunt copil, plang si pentru altceva decat pentru o femeie... Plang de necaz ca am ramas corigent la limba romana.
*
Dintre toti prietenii mei buni, n-au ramas cu cine sa-mi petrec vara la Pitesti decat Mihaita si Lapus Nicolae, baiatul frizerului de sub hotel "Dacia".
Cotan a plecat cu familia la bai, la Govora, Chiostec s-a dus la Merisani, acasa la parinti; iar Radulescu Horian a parasit orasul odata cu frate-sau, care a fost mutat comandant de pompieri la Giurgiu.
Pe Mihaita il vad rar de tot. Baiatul cizmarului de pe Scoroboaia umbla de catva timp mai mult singur si numai prin imprejurimile orasului. Cum e baiat sarac si cu bun-simt, nu se aventureaza niciodata pana la "centru", desi in timpul vacantei elevii de la liceu pot si ei sa se plimbe prin gradina publica.
Pe Lapus Nicolae, insa, il vad mai des. Lapus imi place fiindca e baiat vesel, stie o multime de snoave si cand incepe sa ti le povesteasca, te rade ca si tata-sau - cum zice el - in doi timpi si trei miscari. Lapus, care stia sa cante din gura, a invatat sa cante si din ghitara. Vara asta si-a facut rost de o ghitara siciliana autentica, pe care i-a adus-o un client al pravaliei, care isi face stagiul la marina militara. Pe mine, insa, ceea ce ma intereseaza mai mult e faptul ca Lapus mai scrie si versuri si ca amandoi facem parte din tabara "arta pentru arta".
Azi-dimineata a venit la mine acasa cu ghitara. Lapus isi pune singur versurile pe muzica. Nu stiu cum le combina el, ca ies totdeauna bine. Pe mine, cantecele lui Lapus ma uimesc si ma induioseaza.
Astazi, insa, Lapus nu era deloc multumit de ele. Cand l-am laudat pentru noua romanta pe care atunci o improvizase pe ghitara, in loc sa-mi sara de gat ca de obicei, Lapus s-a intristat, a aruncat plictisit ghitara pe canapea si mi-a spus mai mult oftand decat vorbind:
- Asta nu-i nimica, ma!... s-o auzi tu insa pe ghitarista de la pod... Aia artista... Nu eu.
Pentru mine, ghitarista de la pod era un lucru cu totul nou. Pana atunci nu auzisem inca nici chiar de existenta ei. Dar fiindca Lapus insista, hotaram sa mergem s-o auzim sambata noaptea dupa ora zece.
Cand ne despartim, Lapus imi strange mana cu recunostinta si ma trage misterios spre el.
- Asculta... Tu ai ceva "balani" mai multi?
Am inteles. Lapus n-avea sfant.
- Nu duce nici o grija... O sa fie...
- Nu te supara... Dar, stii... trebuie sa consumam si noi ceva... Nu face sa ascultam muzica pe degeaba... si eu stau prost al dracului deocamdata... Porcul ala de tata... nu vrea sa-mi dea nimic... Zice sa m-apuc de meserie ca el.
*






Corigent la limba romana - 01
Corigent la limba romana - 02
Corigent la limba romana - 03
Corigent la limba romana - 04
Corigent la limba romana - 05
Corigent la limba romana - 06


Aceasta pagina a fost accesata de 838 ori.