• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Corigent la limba romana - 04

*
Parisul este un abecedar. Trebuie sa-l inveti de la A, B, C... (A.. C... AC, B... A.. C... BAC si asa mai departe).
Altminteri n-ai sa poti reusi sa combini in gand nici macar cele cinci litere care formeaza cuvintul: PARIS... Noroc insa ca Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustratii decat litere.
Asadar, bunaoara, la litera A are: Avenue de l"Opera, Avenue des Champs Elysees, Avenue de la Grande Armee etc.
La litera B are: Bois de Boulogne, Boulevard des Capucins, Boulevard des Poissonniers etc.
La litera C are: La Comedie Française, Place de la Concorde, Place du Carrousel etc.
La litera E are: Place de l"Etoile, La Tour Eiffel etc.
La litera Lare: Le Quartier Latin, Le Palais du Louvre.
La litera M are: Montmartre, Montparnasse etc.
La litera S are: La Seine, La Sorbonne etc.
si asa mai departe pentru fiecare litera a alfabetului...
La litera L am uitat sa pun si pe Lizica. Sora lui Cotan se gaseste la Paris.
Nu stiu de ce, dar amanuntul acesta nu produce in sufletul meu nici o explozie. imi evoca amintiri prea triste... imi aminteste de Mihaita... De altfel, femeile de pe aici te fac sa uiti tot ce ai cunoscut inaintea lor. Am uitat pana si pe Kety. si pe mine Lizica ma intereseaza asa de putin, c-am plecat din Pitesti fara sa ma fi interesat macar de adresa ei. Eram aproape sigur ca, odata ajuns la Paris, prima persoana care-mi va iesi in cale o sa fie Lizica... Abia astazi observ ca s-a intamplat altfel.
De un an de zile aproape, de cand sunt la Paris, nu intalnesc decat necunoscuti. Am inceput chiar sa simt nevoia sa mai vorbesc si cu unul dintr-ai mei. Cei care ma insotisera in tren cu de-a sila s-au volatilizat de indata ce-am pus piciorul pe peronul Garii de Est...
Ciudat lucru!... Acum a inceput mie sa-mi fie dor de ei... Corbii insa s-au imprastiat. Probabil ca nu incepuse inca sa le miroase a cadavru... La Paris, majoritatea mortilor se ard, nu se mai ingroapa. Cimitirele de-aici au fost transformate in gradini. La Pitesti, pe Eminescu il citeai in gradina publica. La Paris, pe Baudelaire il citeai la cimitirul Montparnasse. De altfel, tot aici l-am cunoscut si eu pe Baudelaire. Doarme in piatra si un diavol frumos ii vegheaza la capatai...
Eu nu dorm decat ziua. Noaptea citesc abecedarul. Parisul nu se poate invata bine decat noaptea. Ziua prea e multa lume pe strazi, prea iti fura ochii vitrinele. si afara de asta, ziua ti-e rusine parca sa te uiti la femei. Tu nu le cunosti si ele te simt ca esti strain. Noaptea, insa, stai la cafenea, si femeile vin ele singure sa te cunoasca. De o luna de zile n-am dormit de trei ori pe rand in acelasi pat. Sa stie Cotan cum este pe aici, ar veni el la Paris si si-ar trimite pe sora-sa inapoi la Pitesti.
Eu sunt inscris la Ecole de droit. La Paris, Facultatea de drept se numeste "scoala"". Magistratii francezi nu sunt asa de pretentiosi ca cei romani. De avocati, nu mai vorbesc. Stai la masa alaturi de el si nici nu banuiesti ca este avocat. La noi, la Pitesti, avocatii parca erau tobosarii de la regimentul de infanterie. Pacat ca nu le face statul si o uniforma speciala. La Paris, nici ofiterii care o au nu umbla cu ea pe strada. si la cazarma nu te poti duce sa-i vezi in uniforma. Trebuie sa astepti parada de la l4 Iulie... Am vazut-o mai zilele trecute. Nu seamana deloc cu parazile de la noi. si doar la l4 Iulie e mai cald ca la l0 Mai!...
Pe aici e asa de cald, ca nici nu pot citi. Nu stiu cum o sa-mi prepar examenul de toamna... La cel de primavara nu m-am prezentat, fiindca nu eram preparat. Examenele la Paris nu se dau ca la pension, la Bucuresti. Profesorii sunt imbracati in toga, iar servitorii facultatii, in redingote negre cu lanturi groase de alama pe dupa gat. La Paris, un examen de drept te impresioneaza ca o inmormantare de clasa I la Pitesti. La fel de emotionati trebuie sa fi fost si ceilalti studenti romani, fiindca din 35 cati s-au prezentat la examen, n-au trecut decat sapte... Ce bine ar fi fost sa fiu si eu macar al optulea!... Mama mai ales n-ar mai fi regretat ca m-a trimis la Paris. Din cauza asta, nici n-am mai scris nimic acasa. Le trimit numai carti postale ilustrate cu descrierea subiectului mai pe larg. Familia mea trebuie sa cunoasca acum Parisul tot asa de bine ca si mine.
Este aici insa un roman care-l cunoaste si mai bine ca mine. il cheama Ion Caprita. Francezii, insa, nu stiu de ce-i zic: Leprince Jean de Capritza. Caprita nu e print. E baiatul unui taran chiabur din judetul Dolj, care de sapte ani de zile il asteapta zadarnic sa se intoarca acasa doctor in drept. Caprita insa nu se poate intoarce, fiindca nu si-a dat inca nici primul examen. Adevarul e ca, la Paris, numai primul examen e mai greu. Celelalte vin de la sine. De sapte ani de zile, Caprita explica lui tata-sau prin scrisori cu coroana princiara intregul mecanism al examenelor de la Paris. Batranul, care este om cu bani si cu ambitii, se lasa convins usor, fiindca o tiganca din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus ca Ionica al lui o sa ajunga om mare. si Stoian Caprita, tatal printului Jean de Capritza, continua sa trimita regulat studentului veteran cate 500 de franci pe luna.
Caprita asta parca ar fi fost botezat in acelasi cazan cu Cotan. Amandoi sunt oameni fericiti. Se gaseste totdeauna cineva care sa aibe grija de ei. Mie insa, daca ar fi sa nu-mi dau examenele, sunt sigur ca mama nu mi-ar mai trimite nici un ban. si pana la majorat mai am aproape un an si jumatate. Pana atunci, dar, trebuie sa-mi trec si eu macar primul examen... imi dau seama ca nu ma pot intoarce in tara tot asa dupa cum am plecat.
Ce-ar fi fost, insa, daca eram sa fiu si eu tot asa de bogat ca altii?... Probabil c-as fi ramas la Paris. Aici e foarte bine. Daca nu faci scandal, nu te intreaba nimeni cine esti si cu ce te ocupi. La Pitesti, insa, toata lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebuie sa-i para fostului meu profesor de limba romana ca nu mai vede pe nimeni furisandu-se la Kety in casa!... Dar Kety s-o mai gandi oare la mine?... De cand am dat-o jos din tren, in gara Craiova, nu mai stiu nimic despre ea. ii promisesem c-am sa-i trimit adresa. La Paris, insa, m-am razgandit.
Parca Kety de adresa mea are nevoie? Kety e nostima cand o ai langa tine. Dar asa, cum suntem acum la cateva mii de kilometri departate, nu face sa ne mai induiosam unul de altul. Daca i-ar fi fost dor de mine, Kety putea sa-mi ceara adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimanui. Sfatul asta mi l-a dat Caprita: "Femeilor, mai ales, sa nu le dai niciodata adresa exacta. Daca vrei, du-te tu la ele acasa, dar la tine sa nu le aduci niciodata, fiindca mai totdeauna iese scandal".
Primul scandal, de altfel, l-am si avut. Vinovatul insa n-am fost eu. A fost ea, o femeie din Cartierul Latin. Eram sosit de curand la Paris si nu cunosteam decat cafenelele Vachette si Pantheon, cabaretul Noctambules si restaurantul Duval, unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe strazi cu oarecare teama si mai toata ziua stam acasa, intr-un hotel pe rue Saint-Jacques, vis-à-vis de facultate. il alesesem anume ca sa nu intarzii dimineata la cursuri. Seara, insa, mergeam sa ascult ceva muzica si sa rasfoiesc revistele ilustrate prin cafenele.
Pe femeie am cunoscut-o la Vachette. Mesele noastre erau alaturi, si amandoi eram singuri. Ea ghicise ca sunt strain. La Paris, studentii straini, mai ales cand sunt veniti de curand, au totdeauna parale. Femeile din Cartierul Latin mor dupa straini. La francezi nici nu vor sa se uite macar...
La un moment dat, vecina mea ma roaga sa-i platesc un bock de bere. incantat de atentia ei, eu ii ofer ceva mai mult - un supeu - adica o portie de sunca cu pickles englezesti; o bucata de Camembert, doua banane, o sticluta de vin Medoc, o cafea neagra si o cutie cu tigari egiptene.
Femeia pare emotionata. Asa ceva parca nu mai mancase de cand traia...
in timpul mesei, ma intreaba cum ma cheama, din ce tara sunt si ce am de gand sa fac la Paris. Pe ea o chema Chiffon si nu facea nimic. La Paris, toate femeile care nu fac nimic, pe langa numele de botez si de familie, mai au si cate un asa-zis nom de guerre. Mai tarziu mi-am dat seama ca Chiffon era cu adevarat o femeie foarte razboinica.
Dupa miezul noptii ma intreaba daca nu vreau sa mearga la mine acasa. Pana atunci nu cunoscusem nici o femeie la Paris. Chiffon e fata tanara si draguta. Are parul oxigenat, ochii verzi si buzele subtiri ca un sipot de brad pe care curge apa rece a unui izvor de munte. Vorbeste asa de repede, ca abia inteleg ce-mi spune. vorbeste insa foarte frumos... Gura ei parca ar fi o ocarina cu care-mi canta o ro-manta veche. Femeile din cartierul Latin mai mult te-ncanta decat iti vorbesc.
Pe Rue des Ecoles, ma ia de brat si ma saruta... Nimic mai simplu si mai natural pentru doua fiinte care se plac. La noi in tara, pana s-ajungi sa saruti pe cine-ti place, iti trece cheful.
Chiffon se innebuneste dupa odaia mea. E mobilata simplu. Dar eu i-am mai adaugat o scoarta olteneasca si vreo trei icoane pe care le adusesem din tara. La plecare, mama imi spusese sa ma inchin la ele in fiecare dimineata, fiindca francezii sunt de alta religie si nu au icoane.
Chiffon, insa, tot asa de mult ma place si pe mine. Eu sunt exact genul ei. Pana atunci nu intalnise inca un barbat care sa-i placa asa de mult. Din mon petit si mon amour nu ma mai scoate. Tot mon petit imi spunea si Kety. Mon amour insa nu mi-a spus niciodata. Probabil ca Chiffon ma iubeste mai mult decat Kety...
Ce placut lucru sa dormi o noapte intreaga cu o femeie care te iubeste. La Pitesti n-ajunsesem inca pana acolo. Pe Margareta, pe Steluta si chiar pe Kety le iubisem numai en detail. Cu Chiffon, ne iubim en gros.
Pacat insa ca noptile frumoase se sfarsesc curand, si adeseori, chiar foarte urat.
Dimineata, observ ca-mi lipsesc toti banii din portofel - o hartie de 500 de franci, alta de l00, doi poli de aur si alti cativa franci.
Chiffon tocmai se spala pe ochi. Nu stiu daca e bine ce fac. Profit insa de ocazie si-i deschid poseta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu stiu. N-am stiut niciodata... si doar eu ii platisem seara un supeu, iar dimineata aveam de gand sa-i mai dau un pol de aur.
Cand ii spun ce-am descoperit, ea incepe sa tipe la mine si-mi smuceste banii din mana. Eu ma opun. Eram doar sigur ca banii sunt ai mei. Seara la cafenea ea n-avusese un sfant.
Chiffon se infurie si incepu sa ma engueleze, ma face sale roumain si-mi carpeste o palma, pe care, de altfel, i-o inapoiez imediat cu dobanda.
Patronul, portarul, servitorii si toti locatarii hotelului au dat navala la mine in odaie. Nu stiu cine se grabise sa anunte chiar politia. Un strain care bate o frantuzoaica trebuie sa fie un monstru. Noroc insa ca portarul hotelului, caruia ii platisem chiria pe trei luni inainte, i-a explicat agentului mai bine ca mine cum stau lucrurile si la sectie n-a dus-o decat pe Chiffon. Eu am scapat...
si cand ma gandesc ca la Pitesti era cat p-aci sa ma bat si cu Kety. si toate astea numai din cauza dintilor mei, care au strungareata...
Dar mama?... Ce-ar fi fost sa afle ca am mancat o palma de la o femeie? Ar fi durut-o poate mai mult decat examenul la care nu ma prezentasem nici in sesiunea de toamna. La anul, insa, il trec cu siguranta. Sunt hotarat... De altfel, la anul, cand ma voi duce in tara sa-mi iau majoratul, va trebui sa le arat celor de-acasa ca n-am stat degeaba la Paris. Un an nu este cine stie ce mare paguba in cariera unui student roman la Paris... in tara, nu mi se-ntamplase la fel? Dupa ce ramasesem corigent la limba romana, n-am trecut oare doua clase intr-un an?...
De altfel, pe mine, propriu-zis, nu ma incurca examenul... Ma intreb insa ce am sa fac dupa ce voi lua licenta sau poate chiar doctoratul!... Sa ma intorc in tara sau sa raman la Paris?... Aci cel putin omul stie pentru ce munceste... Ca sa traiasca cum trebuie... ca sa petreaca! La Pitesti, insa, sau chiar la Bucuresti, nu se poate petrece decat la fel in fiecare zi. Lozinca noastra: "munca, cinste si legalitate" nu mai emotioneaza decat pe strainii care nu ne cunosc inca. Munceai ca sa traiesti, dar traiesti ca vitele la jug. Coeficientul satisfactiei personale nu este niciodata egal cu al muncii depuse. De cinste si legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de ipohondrie nationala la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui dumnezeu batran, orb, surd si absent. Daca nu esti baiat de prefect ca prietenul Cotan, sfarsesti ca Mihaita sau ca Lapus Nicolae.
Cotan mi-a scris ca nu si-a trecut nici el examenul fiindca a fost bolnav. Eu, insa, stiu ce inseamna un examen pierdut din cauza de boala. E singurul lucru care se petrece la fel si la Paris si la Bucuresti. Majoritatea studentilor de aici nu si-au dat examenele tot din cauza de boala! Mie, insa, nu-mi place sa mint. Eu spun adevarul asa cum este. Nu l-am dat fiindca nu-l preparasem. in loc sa fi citit, am petrecut. Am petrecut, insa, in mod inteligent. Eu, la Paris, ma cultiv... si adevarata cultura nu ti-o poate face decat femeia, care orice s-ar spune, e cu mult mai fina ca barbatul.
Cu femeile gentile, insa, barbatul trebuie sa fie cavaler. Aici ii dau dreptate lui Lapus. Dragostea pentru o femeie nu este un viciu. Este o fatalitate - o simpla chestie de inclinatie sufleteasca sau un fel de protocol social impus de o anume educatie sentimentala. Un om de rand nu trebuie sa iubeasca, fiindca nu stie cum. si omul nu face, poate, decat ce stie. Mihaita, bunaoara, care iubea pe Lizica, nu stia sa iubeasca, tocmai fiindca o iubea pe ea. si Lizica, daca n-a banuit niciodata lucrul asta, probabil ca-si daduse seama la timp ca baiatul cizmarului de pe Scoroboaia este un om de rand.
Alte vitii, insa, n-am. Nici nu beau, nici nu joc carti. Din cand in cand, e drept ca ma duc la Longchamps sau Auteuil. Au inceput sa ma intereseze cursele de cai, care la Paris sunt altfel decat la Bucuresti. Nu joc insa decat doi poli pe zi si, lucru curios, castig aproape totdeauna. Cunosc o femeie din aristocratia franceza - baroana Dudley - care-mi da tuyau-uri sigure. Castigul insa il cheltuim impreuna. Doar nu cheltuim din banii nostri. Atat mai rau pentru cei care ii pierd. Cine nu cunoaste caii n-are decat sa nu joace la curse.
My Baby (cum ii zic eu baroanei, fiindca-mi da si lectii de limba engleza) cunoaste toate localurile de noapte din Paris. Dar in localurile astea se bea numai sampanie. in ele nu vin decat oameni foarte bogati sau oameni care, ca si noi, cheltuiesc banii altora. My Baby si cu mine avem un noroc porcesc. in Franta, ca si in Romania, porcul este porte-bonheur. De cand ne-am cunoscut, ducem cu adevarat o viata de aristocrati. De trei luni de zile nu mai cunosc orele antemerediane.
M-am hotarat sa incetez insa cu viata pe care am dus-o pana acum. E timpul sa ma pun pe lucru. Trebuie sa-mi prepar examenul, fiindca altfel iar imi iau inainte colegii de la Pitesti. Aici nu stie nimeni cine sunt, dar in tara mea nu vreau sa raman toata viata acelasi corigent la limba romana.
Am jurat... La noapte ma duc pentru ultima oara "peste apa". Asa se numeste Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta, insa, ma duc singur. Altminteri, My Baby iar ma ia acasa la ea si maine dimineata iar ma scol pe la ora unu dupa-amiaza. si eu, daca nu invat dimineata, zadarnic citesc peste zi. Nu inteleg nimic...
Asadar, sunt hotarat. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are sa fie trista. Sunt sigur. Dar poate are sa fie mai bine asa...
Ce-ar fi fost daca profesorul meu de limba romana mi-ar fi dat sa analizez la examen Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Poate ca cu Dimitrie Bolintineanu m-as fi impacat mai bine decat cu Grigore Alexandrescu...
*
Localul este mic. Oglinzile din zid, insa, il maresc la infinit. Daca nu iei bine seama, iti turteai nasul in ele. Nu este un local popular. Este, cum ii zicem noi, une petite boite - o carciuma mica, dar cu notele de plata foarte mari, chiar cand nu consumi aproape nimic. intr-o singura seara, cei 30-40 de clienti ai localului cheltuiesc mai mult ca intreaga populatie a Pitestilor intr-o saptamana intreaga. Localul se deschide numai dupa miezul noptii si se inchide la plecarea ultimului client, care nu mai are in buzunar nici macar bani de tramvai. Daca esti client cunoscut, insa, te poti imprumuta la chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cumsecade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiti. De la ei poti invata anume lucruri, pe care familia si profesorii tai din tara nici nu le-au visat vreodata. Se rad in fiecare zi si isi schimba gulerul in fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiindca sunt totdeauna imbracati in frac sau smoking, asa cum la Pitesti nu se imbraca decat notabilitatile la l0 Mai. Dar daca ai norocul sa cunosti pe patron, e si mai bine. Patronul unui astfel de local este ceva asa, mai mult chiar decat tatal lui Cotan, care este prefect de Arges. Protectia unui patron te scapa cateodata chiar si de plata. De obicei, cand esti barbat, patronul nu vrea sa te cunoasca. in schimb, sunt femei care obtin tot ce vor de la patron. E drept, insa, ca femeile astea aduc in fiecare seara in local alti clienti decat cei de noaptea trecuta. De altfel, acestia din urma nici nu pot sa mai vina, fiindca a doua zi nu mai au nici un franc in punga.
in localul acesta n-am fost pana acum decat de doua ori: o data cu printul Jean de Capritza, compatriotul meu, si alta data cu My Baby, tovarasa mea la curse si in alte mici afaceri pe care n-am nici un motiv sa le numesc. Acum vin pentru a treia oara. De data asta sunt singur. De la un timp incolo, simti ca nu mai ai nevoie de pilot. Pilotul e bun o singura data in viata. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovada, Margareta... Ce-as fi patit s-o tarasc cu mine la Paris!... De Steluta nu mai vorbesc, fiindca pe Steluta mai mult am pilotat-o eu pe ea decat ea pe mine. Altminteri nu ajungea amanta lui Cotan.
in aceeasi oglinda cu mine se mai rasfrang si alti clienti. Un mare duce in compania unei femei si un brazilian, mare plantator de cafea, care sta singur la masa de alaturi. Sunt clienti vechi, pe care ii cunoaste intregul personal al localului: si patronul, si chelnerii, si tiganii din orchestra. Cineva a cerut sa se cante Valse folle. Este un vals care pe vremea aceea facea mare valva la Paris.

Oui, le seul bonheur de notre vie
C'est de jeter aux quatre vents de la folie
Les reves d'amour qui tour a tour,
Dans notre coeur, ouvrent le jour
Parmi les flots de poesie...

Catestrei il asculta emotionati parca si grabiti sa faca si ei ceva in viata. Rusul a injumatatit o sticla de piperment, brazilianul, o havana, iar femeia, un creion de buze.
Eu ii privesc prin oglinda si, privindu-i pe ei, ma gandesc, insa, la banii pe care ii poate cheltui in viata un mare duce rus, si la banii pe care ii poate castiga un brazilian cu plantatiile lui de cafea. Pe mine ma lasasem deoparte. Uitasem aproape ca eram hotarat sa-mi prepar examenul cu incepere chiar de a doua zi. Din rafturile constiintei, insa, nu scoti de obicei decat consideratiunile care te intereseaza in primul rand. Or, prezenta acestor doi bogatasi alaturi de mine imi violenta pana si cele mai curate ganduri si intentii.
La un moment dat, marele duce se scoala si pleaca. Femeia ramane singura la masa. Brazilianul profita de ocazie si incepe sa-si arunce ochii si rotogoalele fumului de havana spre masa vecina. Are in degete niste inele care te orbesc. Nu stiu daca toate pietrele sunt veritabile. Sunt mari, insa, cat pecetile domneai de altadata. si hrisovul brazilianului trebuie sa fie foarte vechi si scump, fiindca are pe el vreo sapte peceti diferite.
Cu cat brazilianul se uita mai insistent la femeie, cu atat mai mult ma uit si eu la el. Sunt curios sa vad care pe care o sa ne cucerim mai curand. El pe ea, sau eu pe el?... Sunt hotarat chiar sa intru cu el in vorba. La urma urmelor, de ce nu s-ar fi putut intelege, la Paris, un roman cu un brazilian?... Astept numai momentul.
Un chelner, insa, se apropie de mine si-mi sopteste discret la ureche:
- Printesa Romanowska va roaga sa poftiti la masa Altetei-sale.
Eu parca n-aud bine ce mi se spune, intorc capul si-i zambesc. El insa repeta invitatia foarte serios. Nu inteleg pentru ce chelnerul asta isi permite luxul sa fie obraznic cu mine. Ma incrunt la el si-i ra spund scurt:
- A d"autre, mon vieux...
in clipa aceea, insa, femeia langa care statuse pana atunci marele duce imi face semn cu mana, aratandu-mi locul liber de pe canapea.
De data asta, directivele ochilor nostri se schimba in sensuri diametral opuse. Eu ma uit la femeie si brazilianul se uita la mine. Amandoi, insa, ne privim nedumeriti, fiindca nici eu, nici el nu pricepem nimic. Eu nu stiu cine este femeia asta si brazilianul nu stie cine poate fi necunoscutul pe care printesa Romanowska il invita la masa ei.
A treia mare surpriza de cand am plecat din tara! Femeia imi face semne disperate si-mi vorbele in limba romaneasca:
- Ce te uiti asa la mine? Nu ma mai cunosti?...
Lizica!... Printesa Romanowska era sora lui Cotan.
Ma scol de la masa, ca un convalescent din pat. Parca as fi bolnav si nu-mi venea sa cred ca m-am insanatosit. Pana la masa eu merg impleticindu-ma. in gura mestec zadarnic primul cuvant pe care trebuie sa i-l adresez.
Lizica!... Lizica!... Cum s-a schimbat!... Cum a crescut!... Cand am vazut-o pentru ultima oara la Pitesti, era ca si mine - o copila aproape... si acum... Ce femeie frumoasa!... Cea mai frumoasa femeie pe care o vedeam in viata mea...
Lizica rade de emotia mea. imi ia mana in mana ei si ma mangaie ca pe un frate, desi pana atunci mainile noastre nu se atinsesera inca niciodata. E fericita ca ma vede si ma intreaba ce mai stiu de pe acasa. Nu banuia ca nici eu nu stiam nimic. Dar chiar daca as fi stiut, ce i-as fi putut spune?... intalnirea asta neasteptata ma amuteste. Parca nu mai eram eu. Nu mai eram om... Eram ceva inert si minuscul, ca o batista uitata de o femeie pe canapea. si-n canapeaua pe care stam langa ea, simteam cum ma scufund ca muntele Saint-Michel in mare...
Prin aceleasi emotii ca mine trecea probabil si brazilianul de la masa de alaturi. Faptul ca vorbeam o limba pe care el n-o pricepea il exaspera asa de mult, ca la un moment dat chema pe girant si-i reclama ca prea e multa galagie in local.
Lizica imi da adresa ei ca sa vin s-o vad a doua zi. in noaptea aceea nu puteam sta mai mult de vorba, fiindca astepta pe marele duce Alexis, care trebuia sa se intoarca. Emotionat de ce-ar fi putut sa mai urmeze a doua zi, incercai sa ma scuz ca nu pot veni. Ma hotarasem, doar, sa incep si eu odata sa-mi prepar examenul. Lizica insa isi bate joc de mine:
- Fugi d-acolo!... Parca tie de examen iti arde? Nu te stiu eu?... Fii baiat destept. Ai mai ramas tu si la Pitesti corigent la limba romana, si n-ai murit... slava Domnului!...
*
De azi-noapte parca sunt nebun. N-am putut adormi decat spre ziua. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric in creier, drept intre ochi. intunericul din odaie nu era suficient. inchideam ochii sa fac si mai mult intuneric in jurul meu si in mine. Degeaba... Lizica era tot acolo. Nu pleca, si pace... Asa trebuie s-o fi purtat-o in el, pana in clipa cand si-a dat duhul, si bietul Mihaita. si eu, care credeam ca Mihaita a fost un dobitoc!...
Doamne, Doamne!... Pune straja gurii mele si stavila la timp credintelor gresite...
Nu cumva iubesc si eu pe Lizica?...
M-a desteptat factorul postal, care-mi aducea un mandat de la mama. Cand numaram banii, nu stiu de ce m-am oprit deodata, m-am uitat drept in ochii lui si l-am intrebat:
- Dumneata cunosti le Lizica?... Pe printesa Romanowska?
Factorul credea probabil ca nu ma trezisem inca din betia facuta noaptea aceea. A zambit usor si nu mi-a raspuns.
Eu insa nu m-am lasat intimidat de indiferenta lui si l-am apostrofat din nou:
- Pacat de dumneata... Degeaba mai traiesti... Asculta-ma pe mine, domnule... Nu exista in tot Parisul o a doua femeie la fel cu Lizica... si Lizica e romanca... E din acelasi oras cu mine...
Dupa-amiaza m-am dus la ea acasa.
Lizica sta pe Avenue Henri Martin, intr-un hotel particular. Are portar, intendent, valeti si tot felul de bone si servitoare mai marunte, cu care, daca nu esti obisnuit, le poti lua, nu importa pe care din ele, drept stapana casei.
*
Hotelul are doua etaje, cu incaperi felurite, pline de mobile de stil, vitrine si tot felul de bibelouri de pret, covoare persane, tablouri de Monet si Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec si bucati de marmora de Rodin, un ogar alb, doua pisici de Angora, iar intr-un colt mai intunecat, pe o etajera japoneza, fotografiile familiei: prefectul, nevasta-sa, Oita si Cotan...
Mihaita insa nu e nicaieri. si eu tocmai de Mihaita mi-am gasit sa-i vorbesc...
Cand aude ca s-a sinucis, Lizica ramane surprinsa. Cand ii spun insa ca s-a sinucis pentru ea, Lizica incepe sa rada.
- Saracul!... Ce caraghiosi sunt copiii astia de prin provincie... tin cu tot dinadinsul sa ne indatoreze, fara sa avem nevoie de serviciile lor... Dar bine, nu gasise pe Scoroboaia nici o fata de nasul lui?...Pacat de el...
si atata tot... Simt ca din clipa aceea Mihaita este mort pentru totdeauna si pentru mine, la fel ca pentru toata lumea.
Eu, cel putin, n-am sa mai vorbesc niciodata de el.
Vreau sa intreb de sanatatea lui barbatu-sau, dar nu stiu cum s-aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colectia familiei. Noroc insa ca Lizica incepe sa-mi vorbeasca singura si despre ea, si despre toti ceilalti ai ei. in lipsa unui preot ortodox, Lizica ma luase pe mine drept duhovnic. Spovedania ei, insa, era parca transcrisa dupa a mea. Numai ca eu n-o scrisesem inca si nici n-o spusesem nimanui pana atunci.
- Ce bine ai facut c-ai venit la Paris... Bravo tie... Nu e asa ca-ti place?... Zici c-ai venit sa faci dreptul?... De!... stiu si eu?... Nu cred ca-l poti sfarsi... Aici oamenii vin sa se strambe, nu sa se indrepte... Uita-te la mine... Vezi ce stramba sunt?... Nu, nu... Nu rade, ca-ti vorbesc serios... Asa eram eu la Pitesti?... Spune. Parca eram un chibrit la fel cu toate celelalte din cutie. Era sa ma aprinda cineva si pe mine o data, si gata... Aici, insa, vezi cum m-am schimbat?... Vezi cate spirale are firul dinauntrul becului electric?... Asa sunt si eu... Cu cat spiralele sunt mai numeroase, cu atat lumina e mai puternica... Ce?... Voi credeati ca maritisul meu e serios?... De unde?... M-am maritat sa scap de ei... Bine c-am scapat. Daca nu ma maritam, se scapau ei de mine, ca eu ma omoram... Nu mai puteam trai acolo. in oras ori la Cimitirul serban-Voda era acelasi lucru. Aici, insa, simt ca traiesc... Cat voi trai, nu stiu... Mai ales ca doctorii mi-au spus ca am un plaman atins. Dar ce-are a face?... Omul are doi plamani... si dupa ce n-o mai fi bun nici celalalt, o sa se intample ce trebuie... Sfarsitul n-are nici o importanta... Vorba e, ce faci cu plamanii astia cat traiesti?... Ce respiri cu ei?... tie nu-ti pare ca aici se respira altfel ca la Pitesti? Alt aer... Alta viata... Alta otrava. Tu iei cocaina?... Nu?... Cum se poate?... in tot Parisul, n-ai cunoscut pana acum nici o femeie fina ? Ia spune... Noaptea, cand sunteti impreuna in pat... cand va sarutati... cand sunteti in fine gata... cum sa zic... Nu ti-a trecut nimeni cu degetul, asa, usor, pe sub nas... un praf alb... o pudra fina?... Vai!... Ce roman inadaptabil!... Cum o sa poti tu invata dreptul la Paris?... Te pomenesti ca nici intepaturi cu morfina nu-ti faci?... Ei, vezi?... Eram sigura... Fugi de-aici, ca-mi pare rau ca te-am intalnit... Zau asa!...
si Lizica este asa de suparata pe mine, ca de necaz isi sfasie bluza, lasand sa i se vada tot pieptul gol...
Eu nu-i mai raspund decat cu capul, cand la dreapta, cand la stanga, cand inainte, cand inapoi... Parca as fi un varf de plop pe care-l bat toate vanturile de pe lume... Spovedania Lizichii ma cufunda tot mai mult in inconstienta.
- si mai ai pretentia ca esti barbat!... Nu?... Bravo!... Asa cum era cat p-aci sa fie si barbatu-meu, daca n-as fi reusit la timp sa-l fac sa-si dea seama de ridicol... Ai vazut pe marele duce Alexis?... Are aproape 50 de ani... si, totusi, nu se teme de cocaina... E cat se poate de sanatos... Calatoreste tot timpul si nu simte oboseala decat atunci cand ii place lui sa se opreasca undeva... Barbatu-meu, insa, vrea sa stau cu el la Pitesti... la tara... la mosie... Ba nu, zau... Tu ne-ai fi vazut pe noi impreuna?... Bine ne-ar mai fi stat!... Ar fi avut lumea din Pitesti pe seama cui sa se distreze... El un ciob de oala sparta si eu un paharel de cristal... Marele duce Alexis, cel putin, nu mi-e barbat... Mi-e numai amant... A, ha!... stiu la ce te gandesti... la gura lumii... la opinia publica... Nu-mi pasa... Toate femeile au cate un amant!... E drept ca nu toate pot avea cate un mare duce, dar daca asa mi-a fost norocul?... Atat mai bine pentru mine... Nu?... Tu, daca ai fi fost femeie, nu ti-ar fi placut sa fii amanta unui mare duce?... Era oare mai bine sa fiu nevasta cui stii si tu?... Spune tu, ce as fi putut face eu cu el la Paris?... Ce am fi facut, de altfel... L-am trimis acasa, sa ingrijeasca de mosie... De mosiile marelui duce ingrijesc altii... Marele duce nu ingrijeste decat de mine... Tu ai fi capabil sa faci ca el?... Nu... Ei!... ce zice inseamna sa fii barbat?... Barbat adevarat insa, nu ca el, numai cu "fost prefect" pe cartea de vizita...
si Lizica ar fi continuat sa-mi vorbeasca la fel si inca multa vreme, daca un servitor n-ar fi anuntat sosirea marelui duce.
Marele duce!...
Cuvintele astea parca sunt doi nori incarcati cu electricitate diferita. Fac explozie chiar in urechile mele. Ecoul exploziei, insa, imi patrunde pana in adancul sufletului. De cand sunt la Paris, sondez numai adancimile incomensurabile. Una din ele sunt eu insumi. in golul acesta, insa, nu privesc niciodata pana la fund. Prea e adanc si prea e intuneric... Mi-e teama de ce as putea vedea dincolo de ce vede toata lumea.
Lizica, bunaoara, daca si-ar fi aruncat ochii la mine in momentul acela, m-ar fi vazut asa cum poate am sa raman toata viata. si Lizica n-ar fi fost deloc incantata de efectul indrumarilor ce-mi daduse pana atunci. E drept ca din ce-mi spusese ea, nu prea intelesesem mare lucru. Nu stiam inca ce inseamna un barbat adevarat. Barbatul din fata ei, insa, era mai copil ca niciodata. Era galben si tremura de teama ca elicea de alama a unui ventilator electric. Sosirea neasteptata a marelui duce ma daduse inapoi cu trei ani si jumatate. Sarbatoream, fara sa vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri in viata. Noroc insa ca marele duce nu era profesor de limba romana, si Lizica nu semana deloc cu Kety...
si totusi, emotia nu mi-a trecut decat dupa ce am fost prezentat marelui duce.
in sfarsit!... Strang si eu mana unui boier de vita veche... De la anul l6l3, familia Romanovilor domnea fara intrerupere in Rusia. My Baby, desi de vita poate tot asa de veche, nu-mi vorbise niciodata de stramosii ei. Aceeasi discretie observ ca pastreaza si marele duce. Dar marele duce e altceva. Vlastarul Romanovilor nu vorbeste fiindca n-are nevoie. Stramosii lui vorbesc mai elocvent decat ar putea vorbi el... Pentru mine, insa, nu vorbeste nimeni... limba nucului, din via noastra de la Slatina, n-o cunoaste nimeni aici. si nucul acesta e singurul meu stramos cu care m-as putea lauda...
Marele duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii sai a castigat "Grandprix d"automne". Proprietarul, insa, si-a pastrat numai satisfactia castigului. Premiul, transformat intr-un inel de smarald, l-a oferit Lizichii chiar in fata mea...
Abia acum incep sa inteleg si eu ce inseamna a fi barbat adevarat.
La despartire, Lizica imi sopteste la ureche:
- Asculta... Daca ai cumva nevoie de bani, nu te jena.. Spune-mi drept... Tu trebuie sa cheltuieli mult la Paris... Am vazut eu aseara cum iti place sa traiesti...
*
Ce sa fac?... De o luna de zile ma intreb mereu ce trebuie sa fac?... Nu gasesc insa nici o solutie care sa ma poata multumi... De o luna de zile nu mai fac absolut nimic... Asta inseamna ca toata ziua ma gandesc la Lizica... Era fatal sa ajung aici!...
Nu stiu daca o iubesc cu adevarat sau daca nu e decat o simpla, dar puternica obsesie. Lizica insa ma stapaneste ca un reumatism rebel care mi-a intepenit tot corpul.
La examen nici nu ma gandesc. Sa-l prepare cei care au timp. Eu n-am decat dureri de cap, ameteli si o singura mare preocupare in viata: daca i-as marturisi dragostea mea, ce are sa zica oare Lizica?...
Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodata singur cu Lizica, nici cand o am in fata, nici cand o am numai in gand. Spectrul lui Mihaita mi-apare blajin si prietenos, asa cum l-am cunoscut in viata, se apropie de mine, ma ia de mana si cu degetul la gura imi sopteste parca:
- Nici o vorba... Lizica nu trebuie sa stie nimic... Altminteri o superi... ii tulburi viata... O faci sa sufere... Hai mai bine cu mine si pe ea las-o in pace...
si de cate ori o vad, urmez sfatul lui Mihaita. Nu-i spun nimic... Lizica nu stie inca nimic... Nu stie c-o iubesc...
Simt insa ca situatia asta nu mai poate dura la infinit. E mult mai grozava ca examenul pe care nu ma pot decide sa-l prepar... Parisul incepe sa ma plictiseasca... Ce-am cautat eu oare aici?... Cine mi-a scos pe Lizica in cale cand eu habar n-aveam de ea?...
Ah!... Ce bine ar fi fost daca nu ma hotaram sa-mi prepar examenul asa de curand!... Nu m-as fi dus sa-mi petrec ultima noapte "peste apa" si nici pe ea n-as fi intalnit-o.
Ma simt asa de nenorocit, ca mi-ar trebui doua fericiri deodata ca sa-mi pot veni iar in fire: sa-mi trec examenul si sa ma iubeasca Lizica.
*
Vestile de acasa incep sa ma puna pe ganduri. Iata ce-mi scrie mama:

"Dragul mamii,
Am auzit ca la Paris n-ar fi tocmai asa dupa cum spui tu, si ca de un an si jumatate nu faci decat sa petreci cu femeile, care-ti mananca banii si-ti ruineaza sanatatea. Gandeste-te bine unde ai sa ajungi cu felul acesta de viata. Averea ta nu este asa de mare ca sa poti face fata cu ea pana ce s-o indura Dumnezeu sa-ti sfarsesti studiile. Daca nici primul examen nu I-ai trecut pana acum, mai bine intoarce-te acasa fiindca, slava Domnului, se invata destul de bine si la Universitatea noastra de la Bucuresti. Nu te supara ca-ti spun lucrurile astea, dar pe aici, prin oras, nu se prea vorbeste bine de tine. si lucrul asta pe mine ma doare mai mult ca pe tine. Se spune ca te-ai fi inhaitat cu Lizica a prefectului care a fugit de la barbatu-sau si acum face pe femeia de strada la Paris. Pacat de ea si de bietii parinti, ca i-a facut de ras in tot orasul. Nu te potrivi ei, ca tu tot copil esti pana ce-o sa-ti iei majoratul. Sa stiu barim ca ai fost cuminte atata timp cat ti-am purtat eu de grija. Pe urma, ce-o vrea Dumnezeu! Esti liber sa faci cu banii tai ce-ai sa vrei. Dar daca o fi sa continui asa dupa cum ai inceput, sa stii de la mine ca in doi-trei ani n-o sa mai ai para chioara. Banul este lucrul dracului, mai ales acolo la Paris, unde viata este mai scumpa ca la noi. Anunta-ma si pe mine cand o fi sa-ti treci examenul, ca sa nu-mi mai fie rusine de lumea care ma intreaba de tine, cand ies prin oras. Te saruta cu toata dragostea,
mama ta".

Extraordinar!... N-am sa pot scapa niciodata de concursul benevol al celor care parca au jurat sa-mi poarte de grija cu orice pret... si barim daca le-as fi cerut acest sacrificiu!... Dar de unde? Nu le cer nimic... Nu le cer, si totusi domnii de la "centru" vor sa stie mai bine ca mine ce fac eu la Paris... si cand ma gandesc ca vecinul meu de pe coridor nici pana azi nu cred sa fi aflat cine sunt, desi usile noastre se gasesc fata-n-fata.
Nu-ti fie teama, mama... Lizica nu ma costa inca nici un ban. Ba ceva mai mult... Dac-ai sti tu ce mi-a propus!... Dar nu... Nu inca... Deocamdata, mi-e rusine sa-ti spun... Cat priveste examenul, fii pe pace... iti promit solemn ca-l voi trece cu succes, chiar daca ar fi ca Lizica sa nu ma iubeasca niciodata.
*
Mai zilele trecute, am mancat cu marele duce la Paillard.
Rusii au sentimentul de familie foarte dezvoltat. Pe mine, bunaoara, ma socoteste un fel de rubedenie indepartata, numai pentru faptul ca sunt din acelasi oras cu Lizica. Ca sa-mi dovedeasca trainicia simpatiei sale, mi-a propus sa ma angajeze ca secretar, sau mai bine zis randuitor al celor doua biblioteci ravasite - una a lui si alta a Lizichii.
Nu stiu ce fel de biblioteca o avea marele duce. N-am fost niciodata pe la el pe acasa. Lizica, insa, stiu bine, n-are nici un fel de biblioteca si nici nu cred sa aiba in gand asa ceva. Toate romanele pe care le cumpara mi le daruieste mie, dupa ce le citeste. Pe mine, insa, lucrul acesta ma plictiseste grozav de mult. Lizica citeste numai autorii la moda, pe care nu-i pot suferi. Cand ii vorbesc de Lautreamont, de Aloisius Bertrand, de Villiers de L"ile Adam, de Marcel Schowob, de Remy de Gourmont sau de Andre Gide, are aerul ca ma compatimeste, ca si cum as fi ramas corigent la limba franceza... Cu cat o iubesc mai mult, cu atat imi dau seama ca pe Lizica nu trebuie s-o iubeasca un intelectual. Lizica este o bestie frumoasa in care, insa, nu te poti increde. Te musca chiar cand ii dai de mancare...
Nu stiu, insa, daca aceasta a fost adevaratul motiv pentru care am refuzat propunerea marelui duce. Nu mi-am putut da seama in primul moment. Mi s-a parut insa ca gentiletea marelui duce este o gluma de prost-gust. Dar marele duce, care este un om binecrescut, deghizase gluma intr-o oferta sentimentala, care ar fi putut surade chiar si fostului meu profesor de limba romana. Amantul Lizichii pare ca-mi plange de mila ori de cate ori vrea sa fie dragut cu mine. Marele duce nu uita niciodata ca sunt din acelasi oras cu Iizica...
Lizichii, insa, care m-a intrebat tot asa de mirata ca si marele duce pentru ce am refuzat propunerea, i-am raspuns fara inconjur:
- Fiindca te iubesc si nu vreau sa traiesc la Paris din mila amantului tau...
Lizica s-a schimbat la fata ca ziua de 6 august a fiecarui an. si-a ridicat apoi ochii in tavan, ca sa vada daca nu cumva, din cer, se uita cineva la noi, si a dat din cap dezgustata de uniformitatea acestui moment suprem. Tavanul nu se crapase insa, si catapeteasma lumii astepta, probabil, o fraza mai de efect, ca sa se darame peste noi.
Mi-am dat seama imediat ca declaratia mea fusese bombastica si mai idioata ca un vers din Micul dor. Era prea tarziu insa. Lizica incepuse sa vorbeasca ea:
- E foarte dragut din partea ta sa-mi spui ca ma iubesti. Asta inseamna ca ai inceput sa ai si tu gust... Probabil de cand esti la Paris... La Pitesti nu mi-ai dat niciodata sa inteleg ca ma placi... Aproape nici nu te uitai la mine... Nu este asa?... Spune...
- Nu, nu... Nu este asa... Te iubesc de mult... de cand te cunosc!...
- Nu, nu... Ma iubesti numai de cand ai vazut ca ma mai iubesc si altii... Pe mine ma iubeste foarte multa lume... Ma iubeste si Rotschild, nu numai marele duce... Eu, insa, nu iubesc pe nimeni... Pe mine barbatii ma scarbesc... ii suport insa fiindca am nevoie de ei. O femeie ca mine are totdeauna nevoie de un barbat... Dar vezi tu?... Nu orice om poate fi barbat adevarat... Pe tine insa am sa te iubesc tocmai fiindca nu esti inca barbat... Am sa te iubesc, dar altfel, cu totul altfel... Ce?... Nu crezi?... Esti un prost... Uite, vezi?... Mutra asta de idiot ma face sa te iubesc chiar mult de tot... foarte mult... asa cum as iubi un frate. Ce?... Nu-ti convine?...
Eu continui sa dau din cap, ca un manz naravas. Ea insa, cu o singura vorba, imi arunca parca un lat de gat si ma imobilizeaza pe loc.
- Cum?... Tu vrei sa fii ceva mai mult?... Vrei sa-mi fii amant? Ce fel de amant?... Asa cum este marele duce?... Nu se poate... Adica nu poti tu... Marturiseste...
Eu oftez in chip afirmativ. Ea continua sa-si bata joc de mine cu voluptatea unei pisici care tine un soarece in gheare.
- Ei, da... inteleg... Vrei sa-mi fii amant de coeur... Nu? Nici asta nu se poate. Adica nu vreau eu... N-am incredere in tine... Tu esti inca un copil... Nu te gandi ca suntem amandoi de aceeasi varsta... Eu sunt mult mai rezonabila ca tine... si eu iubesc numai cu capul, nu cu inima. Haide, haide... Fii cuminte... Du-te si-ti ia bibliotecile in primire. Ai sa gasesti in ele cateva carti care au sa-ti fie de folos poate... Apoi, dupa o pauza, ca si cum s-ar fi consultat din nou cu ea insasi: Nu uita, insa, ca si visele se implinesc cateodata. Ai rabdare... Cine stie?... Daca tii asa de mult, poate ai sa fii si tu odata amantul meu... Iata, iti promit!... Dar numai o singura data in viata ta... De mai multe ori n-ar fi bine poate... Ai incredere in mine...
Esti multumit?... Bine... Asteapta numai... stii s-astepti?... stii ce trebuie sa faci ca sa nu mai fii copil?... Sa fii barbat ca marele duce!... Vino sa te pup, lighioana mica si fara nume!... in ce atlas de zoologie e fotografia ta?...
si cu gestul cel mai firesc din lume, calma si fara pic de emotie, Lizica ma saruta pe gura, ca si cum o vrabie ar fi trecut un bob de mei din ciocul ei in ciocul puiului din cuib.
*
De cand sunt bibliotecarul marelui duce, sau mai bine zis al Lizichii - ceea ce nu este acelasi lucru - mi-am reluat viata de om in toata firea. Ma scol dimineata la ora sapte si in fiecare noapte ma culc numai in patul meu. in cafenea nu mai intru decat ziua, iar peste miezul noptii nu intarzii decat cand ma duc la teatru.
Fiindca cele doua biblioteci nu-mi dau aproape nimic de lucru, in restul orelor libere citesc. Am ajuns chiar foarte departe. Dreptul este o stiinta pe care, la nevoie, o poti invata ca pe o poezie. Daca nu ma insel agatarsii aveau legile scrise in versuri...
Tot ca pe un text de lege invatasem si noi in scoala poezia Umbra lui Mircea la Cozia. Cand am voit s-o comentez, insa, mi s-a infundat...
in schimb, principiile de drept le poti comenta la infinit. Le poti intinde si rasuci dupa cum iti convine. stiinta dreptului are ceva din personalitatea cauciucului... Suporta orice deformare. Cu cat reusesti sa pari mai absurd, cu atat mai mult impresionezi pe specialisti. Totul depinde de cei care te judeca. Nu e nevoie ca pentru acelasi caz sa pledezi la fel, chiar daca ai in fata ta aceiasi judecatori. Sentintele variaza nu dupa speta procesului, ci dupa buna dispozitie a judecatori-lor, care, in treacat fie zis, trebuie sa fi studiat si ei dreptul la fel ca tine. Asta inseamna ca dreptul e o stiinta de pura inteligenta. Inteligenta singura iti permite sa jonglezi cu "uite popa, nu e popa" in asa fel ca, la un moment dat, sa juri ca ai in fata ta nu numai un popa anonim, dar chiar un adevarat patriarh... De aceea, poate, majoritatea studentilor romani de la Paris studiaza dreptul. Romanul, din firea lui, este "smecher". Exceleaza in asa-zisele "variatiuni pe o singura coarda", chiar cand nu este muzicant. Tema n-are nici o importanta. Totul consta in dexteritatea cu care prezinta variatele aspecte ale unei melodii de multe ori inexistente chiar. Procesele mari, de altfel, nu le castiga oamenii de drept, ci numai avocatii mari...
stiu ca muzicantii si avocatii au sa protesteze. ii previn insa ca n-au dreptate, fiindca si unii si altii pot fi, in anume momente, aceiasi admirabili maestri cantareti, sau, cum se spune aici la Paris, des maitres chanteurs.
Cred ca pana la sfarsitul lunii mai voi fi gata. in prima jumatate a lunii iunie mama va primi vestea mult asteptata, iar in orasul Pitesti noutatea sosita de la Paris va putea fi afisata mai intai la "centru", asa cum cere traditia locala, si de aci raspandita in tot orasul.
Ca si mama, Lizica asteapta cu aceeasi nerabdare evenimentul fixat pentru jumatatea lunii iunie. Eu o tin in curent cu toate laturile complexei mele activitati. Ea insa pare a se interesa mai mult de mine decat de biblioteca si universitate. Mi-a marturisit ca ideea bibliotecilor ea i-a sugerat-o marelui duce. Amantul sau nici nu se gandea la asa ceva. N-a citit in viata lui nici o carte si nu stie sa scrie decat frazele tipice, impuse de protocol si legaturile de familie. Pentru restul corespondentei, marele duce, care vorbeste cinci limbi, are cinci secretari: pentru limba rusa, franceza, engleza, germana si italiana.
Pacat ca marele duce nu vorbeste in romaneste. M-ar fi luat poate pe mine ca al saselea secretar. Numai de n-ar fi aflat ca am ramas corigent la limba romana... Lizica e in stare sa-i fi spus si lucrul asta. I-a spus ea, de altfel, lucruri si mai grozave... I-a spus, bunaoara, c-o iubesc!... Marele duce a suras. Surasul este primul si cel mai imperativ atribut al unui adevarat barbat, mai ales cand este si mare duce...
Fostul meu profesor de limba romana, desi nu era mare duce, cand si-a varat capul pe fereastra la Kety in odaie, a suras si el... A suras insa "verde". Un mare duce surade totdeauna "rosu".
Ce-a iesit din surasul verde am vazut. Sa ma fereasca Dumnezeu sa mai vad ce are sa iasa si din surasul rosu!
*
Sanatatea Lizichii incepe sa ma ingrijoreze. Plamanul de care-mi vorbea nu era o gluma. Lizica este ofticoasa. Din zi in zi frumusetea ei devine tot mai stranie. Lizica este mai alba ca mosiile marelui duce in timpul iernii.
si totusi, Lizica nu vrea sa se ingrijeasca. in loc sa se duca pe coasta Mediteranei, sta tot timpul la Paris. Ziua se agita cu tot felul de nimicuri, iar noaptea colinda din cartier in cartier, dupa cum pe vremuri, la Pitesti, colindam si noi din casa in casa, dar numai o data pe an: in noaptea de Mos-Ajun.
Mi-aduc aminte de noaptea cand masa prefectului, incarcata cu tot felul de bunatati, ne infratise stomacul pentru o clipa si ne invrajbise sufletul pentru o vesnicie. Era tot o noapte de Mos-Ajun.
Parca ma vad si azi in mijlocul celor de atunci. Mihaita sta intre Lizica si mama -sa, Radulescu Florian langa Oita, Lapus Nicolae si Columbachis Aristotel la dreapta si la stanga grecoaicei, dar eu intre guvernanta, care nu vorbea decat englezeste, si vaduva de la Campulung, care nu vorbea deloc. Ma vad apoi pornind cu toti ceilalti prin zapada pana la glezne, sfidand gerul si mai ales viitorul, caruia nu-i facusem inca cinstea sa-l introducem in preocuparile noastre de pana atunci.
Astazi, insa, afara de Mihaita, care stiu unde se afla, de ceilalti nu mai stiu absolut nimic. De catva timp, insa, am inceput sa ma numar si eu printre "ceilalti". Nu mai stiu aproape nimic nici de mine. Mi-am pierdut parca urma. De cate ori ma caut, imi pare ca nu ma gasesc niciodata acolo unde ma aflu. Cand stau alaturi de Lizica, mai ales, nimeni parca n-ar fi alaturi de ea. Cateodata, ma simt asa de absent, ca-mi vine sa plang. Sunt parca mai absent chiar decat Mihaita, cel mai absent dintre noi toti in clipa de fata... Nu stiu de ce, dar de cate ori ma gandesc la el, ma trezesc gandindu-ma la mine insumi. Chipul lui incepe sa se confunde cu al meu. si doar Mihaita nu semana deloc cu mine. Nu semana insa atunci, cand nu eram poate amandoi la fel, cand el iubea numai pe Lizica, iar eu ma lasam sa fiu iubit de toata lumea. Dar azi, cand pe Lizica o iubesc si eu la fel cu el, cine-mi spune ca n-am inceput si eu sa seman cu Mihaita?... El, e drept, trebuie sa fi putrezit de mult... Eu, insa, abia acum incep... Dar azi, maine, mai curand sau mai tarziu, amandoi o sa fim la fel... Mortii seamana intre ei ca niste frati gemeni. in pamant, toti suntem copiii aceluiasi tata...
Cand ii vorbesc de moarte, Lizica isi bate joc de mine. Lizichii nu-i este frica de moarte. Vrea sa moara ca o floare in paharul de cristal in care a lasat-o stapana casei, care a plecat intr-un voiaj mai lung...
Pe mine, insa, cinismul Lizichii ma revolta. Lizica nu poate fi sincera. N-are nici un motiv sa-si grabeasca singura moartea. Nu poate fi nici obosita, nici dezgustata de viata. N-are nici ma car grija unui examen la facultate, ca mine. E tanara si frumoasa si are tot ce-i trebuie ca sa traiasca fericita. Toata lumea o cunoaste si o iubeste. Femeile, ca si barbatii, o intampina la fel, cu aceleasi exclamatii de admirare. intreg Parisul o soarbe cu ochii si adoarme cu ea in gand, ca cu amintirea unei zile de sarbatoare. in localurile de noapte in care se afla ca vine Lizica toate mesele sunt rezervate de cu ziua. Pentru un scaun suplimentar la un colt de masa, se plateste ca pentru un hectar de pamant arabil. si in Franta pamintul este cu mult mai scump ca in Romania...
Lizica mi-a marturisit ca vrea sa fie ingropata in pamant francez. Pamantul Frantei adaposteste atatia morti ilustri, ca amintirea lor il face sa rodeasca parca mai mult ca ploaia si soarele. in Franta, cand esti cu adevarat cineva, nu mori aproape niciodata. si Lizica este obsedata de numele catorva femei din veacurile trecute, care, desi au murit de mult, continua parca sa traiasca si azi.
*
Credeam ca singurul mare eveniment al anului va fi examenul meu, care la Pitesti, mai ales, trebuie sa fi produs oarecare senzatie. M-am inselat insa. in Extremul Orient s-a petrecut un eveniment cu mult mai senzational: razboiul ruso-japonez.
Lizica oscileaza intre doua emotii deopotriva de puternice. Una e plecarea mea; alta, plecarea marelui duce. Eu trebuie sa plec pentru indeplinirea unor anume formalitati, care reclama prezenta mea neaparata in tara. Trebuie sa-mi iau majoratul si sa-mi prelungesc amanarea serviciului militar. Marele duce, insa, a plecat in Rusia de aproape o luna. Acum trebuie sa se gaseasca in drum spre Manciuria.
De intors, probabil ca o sa ne intoarcem amandoi, afara numai daca, bineinteles, unul din noi nu va da ortul popii. De data asta, insa, nu stiu care din noi va lua inaintea celuilalt. imi dau seama ca de cand iubesc pe Lizica, eu si marele duce nu suntem decat doi cai de curse, care galopeaza pe ultima suta de metri ce-i mai despart de potou. Potoul nostru este Lizica. Pana azi, toate cursele au fost castigate de marele duce. Nici nu se putea altfel... Marele duce este cal de rasa. Stramosii lui numara cate un imparat de fiecare generatie. Eu, insa, nu sunt decat un biet outsider care astept un handicap convenabil in care sa ma pot afirma. Daca scap si ocazia asta, din cal de curse devin cal de saca...
Marele duce nu cred sa se poata intoarce inainte de sfarsitul razboiului. Eu, insa, ma pot intoarce oricand inaintea lui. Daca as fi fost major, n-as fi plecat pentru nimic in lume din Paris. Dar mama nu mai vrea sa-mi trimita nici un ban. La Lizica nu ma pot imprumuta, fiindca in momentul de fata nu mai are nici ea. in cateva zile, Lizica a dat gata toti banii pe care ii lasase marele duce. Cat despre banii din tara, sa nu mai vorbim. Lizica nu primeste de acasa decat o suta de franci mai mult ca mine. Amandoi dar, suntem, cum se zice, dans la plus noire puree. Lizica, mai ales, sufera ingrozitor. Pentru ea banii sunt ca boabele de orez din pilaf... Nu stie niciodata cate boabe mananca. Asa mananca Lizica... mult... enorm de mult... poate fiindca i-au recomandat doctorii sa se supraalimenteze. Lizica, insa, depaseste pana chiar si prescriptiile medicale. Mananca tot ce vede cu ochii. Mie bunaoara, pana azi, mi-a mancat ceasornicul de aur care-l aveam de la tata, inelul cu briliant pe care mi-l daduse mama-mare, cand am plecat la Paris, doua randuri de haine, un pardesiu si leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase pe trei luni de zile...
Trebuie sa plec dar... Trebuia sa plec de-acum cateva zile chiar... M-a oprit insa Lizica. A avut nevoie de mine, sau, mai bine zis, de rolul pe care trebuia sa-l joc fara voie. Nu puteam s-o refuz. De altfel, Lizica are perfecta dreptate. O solutie mai nimerita nu puteam gasi nici eu, nici ea. Pana ce-am sa ma intorc cu bani din tara, Lizica a inchiriat unui atasat de la legatia portugheza doua din odaile sale de la parter. Contractul, insa, l-am semnat eu, ca si cum as fi subinchiriat cu invoirea proprietaresei odaile pe care pana atunci le locuisem eu. De cand nu mai are parale, Lizica a inceput sa aiba scrupule.
Situatia asta, insa, nu va dura multa vreme. Marele duce nu o poate lasa sur la paille. Oricat de mare ar fi, in Rusia, criza financiara provocata de razboi, un mare duce poate gasi totdeauna banii necesari pentru a-si intretine amanta. si afara de asta, rusii au credit nelimitat la Paris. O simpla telegrama e de ajuns. Semnatura marelui duce este ca toiagul lui Moise: face sa tasneasca apa din piatra seaca...
Eu insa ma rog la Dumnezeu ca marele duce sa intarzie cat mai mult cu trimiterea banilor. Surpriza asta vreau sa i-o fac eu, cand am sa ma intorc din tara, major si om bogat... Cand voi lua locul marelui duce, poate rusul sa se intoarca victorios de la razboi. Adevaratul victorios am sa fiu eu... Abia atunci Lizica o sa inteleaga care din doi o iubeste cu adevarat... stiu bine ca averea mea nu se potriveste, nici pe departe chiar, cu averea marelui duce. Lizica, insa, care este femeie inteligenta, va aprecia sacrificiul fiecaruia din noi nu dupa importanta sumelor emise, ci dupa putinta bancilor emitente...
Mi-e teama, insa, ca Lizica, cum este ea "mana sparta", n-are sa poata rezista nici pana la intoarcerea mea din tara. in cazul acesta, voi fi nevoit sa-i fac surpriza prin posta, nu prin viu grai. Prima recolta a ogorului meu parintesc va fi un cec al Bancii Nationale Romanesti catre Banque de Paris et Pays Bas...
Numai de nu mi-ar lua inainte marele duce.
*
La noapte plec spre tara.
Plec, insa, cu sufletul indoliat ca poarta unei case in care a murit cineva. Niciodata n-am plecat asa de trist, fiindca niciodata n-am plecat fortat de altceva decat de imboldul propriului meu suflet. Eu n-am calatorit niciodata decat cu sufletul meu impreuna. De data asta insa, plec numai eu singur. Sufletul meu ramane la Paris. Ramane sa rataceasca pe Champs Elysees, la fel poate ca si sufletul lui Mihaita, care acum trei ani ratacea prin alte campii Elisee, in timp ce trupul lui, aproape gol, se clatina spanzurat de copacul de la Trivalea...
Lizica a primit de la marele duce nu banii pe care-i astepta, ci o scrisoare - o scrisoare lunga pe patru fete, un fel de spovedanie tarzie, dar categorica din toate punctele de vedere...
Daca pe campul de lupta din Manciuria marele duce ar intrebuinta, fata de japonezi, aceeasi strategie ca si fata de noi, geniul rasei slave n-ar mai fi pus niciodata in discutie.
Abia acum inteleg eu pentru ce marele duce a suras cand Lizica i-a destainuit ca o iubesc. Toti oamenii surad pentru cate ceva in viata. Un suras, insa, nu seamana niciodata cu altul. si marele duce nu putea surade decat asa cum a suras: rosu!... Culoarea rosie inseamna "pericol"... Un suras se poate talmaci mai usor ca un vis. Un suras rosu, bunaoara, nu poate fi decat preludiul unei sentinte in ultima instanta. Ierarhia surasurilor urmeaza ordinea culorilor din spectrul solar: rosu, portocaliu, galben, verde... etc.
Usurinta Lizichii ar fi putut sa ma coste viata. N-are sa ma coste, insa, decat o parte din avere, daca nu chiar toata...
Marele duce a anuntat-o ca nu-i mai poate trimite nici un ban. in schimb, ii trimite consimtamintul sa fie inlocuit cu mine si pravoslavnica lui binecuvantare, pentru tot ce are de gand sa mai faca de azi inainte. Existenta ei nu-l mai intereseaza. Parca n-ar fi iubit in viata lui niciodata o femeie... Marele duce nu mai are decat sentimente patriotice... Pentru un moment, il preocupa numai problematica victorie a armatelor rusesti si prestigiul imperiului tarist in Extremul Orient...
De cand a primit scrisoarea marelui duce, Lizica tuseste intr-una. De altfel, de catva timp, la Paris, toata lumea tuseste parca la fel. Pe masura ce ziarele anunta noi victorii japoneze, gripa franco-rusa face tot mai multe ravagii.
Din cauza aceasta, Lizica n-a putut sa ma insoteasca la gara. A ramas acasa, sa se doftoriceasca. in schimb, despartirea noastra a fost foarte emotionanta. M-a sarutat cu caldura celor 38 grade de temperatul personala si mi-a spus:
- Vezi sa nu uiti!... Trimite-mi ceva bani imediat ce ajungi acasa...
si atata tot.
Pana la plecarea trenului mai sunt 30 de minute...
Pana sa-mi iau majoratul mai sunt 30 de zile...
Pana sa pot surade si eu ca marele duce mai sunt 30 de ani...
*
Acasa ma asteapta mama, o telegrama de la Lizica, sosita cu o zi inaintea mea, si o nesfarsita serie de surprize neplacute.
Pe mama o gasesc aproape neschimbata. Afara de cei cativa peri albi, crescuti pe la tample, mama a ramas aceeasi femeie blanda, cu judecata intreaga, si care ma iubeste la fel ca intotdeauna, desi continua sa se indoiasca inca de stralucirea viitorului meu. Telegrama Lizichii a nelinistit-o mai mult decat dac-ar fi aflat, bunaoara, ca mi s-a intamplat vreun accident pe drum.
Lizica ma roaga staruitor sa n-o uit si sa-i trimit, cat mai curand, macar cinci mii de lei, deoarece a doua zi chiar dupa plecarea mea doctorii au sfatuit-o sa intre intr-un sanatoriu.
Mama incearca sa ma convinga de un lucru de care de altfel nici nu vreau sa aud. Ma sfatuieste sa nu-i trimit nici un ban, fiindca barbatu-sau si parintii sunt mai bogati decat mine si mai in masura sa-i poarte de grija. Mama, insa, nu stie inca ceea ce deocamdata nu stiu decat eu. De trei luni de zile, Lizica rupsese orice relatii cu cei de-acasa. Familia, de altfel, nu-i purtase niciodata de grija. in lipsa marelui duce, deci, singurul om caruia se putea adresa fara sa roseasca eram eu. E drept ca pe Lizica o cunostea intreg Parisul. Nimeni insa nu avusese pana atunci curiozitatea sa se intrebe cine este aceasta faimoasa printesa Romanowska, al carei amant oficial fusese un mare duce, iar amant de coeur un student roman.
Nu stiu, dar, pe cine trebuie sa supar mai degraba: pe mama sau pe Lizica? Mama nu vrea sa-mi dea nici un ban mai mult decat strictul necesar buzunarului, iar Lizica eram sigur ca n-are sa vrea niciodata sa inteleaga imposibilitatea de a-i trimite bani mai inainte de a intra in posesia averii mele personale. Or, lucrul acesta nu era posibil decat peste trei-patru saptamani.
Nu-mi ramane, deci, decat sa ma imprumut in oras. Dar de unde? De la bancheri? Imposibil... Ar insemna sa mahnesc pe mama, care ar afla imediat. De la prieteni? Dar care din prietenii mei mi-ar fi putut imprumuta suma de care avea nevoie Lizica?... Nici unul!
Poate singur Cotan. Dar Cotan este la Bucuresti. si tot la Bucuresti se afla si Steluta cu barbatu-sau, care a fost mutat profesor de gimnastica la gimnaziul "sincai", infiintat de curand.
Cotan ma uimeste cu perseverenta lui sentimentala. Marturisesc ca nu l-as fi crezut niciodata capabil de o dragoste asa de lunga. De Steluta, insa, mi-e teama sa vorbesc. Sunt sigur, ca vara-mea il inseala cu primul venit. Steluta imi seamana mie - mie cel de altadata! Se lasa sa fie iubita de toata lumea...
*
Bani, bani, bani!...
imi trebuie bani!... imi trebuie imediat si cat mai multi... imi trebuie cu orice pret, fie chiar cu pretul renuntarii benevole la o parte din propria mea avere. Motivul l-am gasit... Este admirabil: o datorie de onoare... Banii, insa, nu-i pot gasi nicaieri...
Lapus Nicolae, cand a avut nevoie de bani, a gasit imediat. A spart tejgheaua lui tata-sau. Eu, insa, nu pot face nici macar atata lucru. Tejgheaua lui tata-meu se afla la loc sigur - la Casa de Depuneri si Consemnatiuni din Bucuresti. Tot ce pot face este sa-mi sparg capul... Mi-e teama, insa, ca nu voi gasi nici acolo ce-mi trebuie...
in Pitesti, framantarile mele nu produc nici un ecou. in orasul in care Mihaita s-a sinucis din dragoste, iar eu am ramas corigent la limba romana, nu exista nici un om in stare sa-mi descifreze viitorul si sa-mi sconteze gloria zilei de maine...
De cand m-am intors in tara, traiesc parca ultimele zile ale unui condamnat la moarte. Oamenii s-au pronuntat... M-au parasit... M-au condamnat... Singura mea speranta este Dumnezeu. El mi-a purtat de grija totdeauna. El n-a parasit niciodata pe cei loviti de soarta pe nedrept... Unui condamnat la moarte i se indeplineste totdeauna ultima dorinta. Or, ultima mea dorinta este sa-i pot trimite Lizicai, cat mai curand, banii de care are nevoie sa-si caute de sanatate in sanatoriu.
Ei bine, banii acestia, banii pe care trebuia sa-i trimit femeii ce iubeam avea sa mi-i dea tot o femeie...
Cum i-am luat?... Nu mai stiu... Probabil cu ochii inchisi, ca sa nu vad ce iau. Dar i-am luat, totusi... Trebuia!... Pe femeia care mi-a dat, insa, am vazut-o. Era aceeasi... Era femeia care-mi pastrase amintirea nestirbita... femeia care ma iubea inca...
Kety, Kety!... Ce aparitie nebanuita!... Ce aparitie aproape supranaturala!...
Sunt mai emotionat decat Jeana d"Arc cand a auzit pe sfanta Caterina vorbindu-i de crengile zarzarului inflorit...
Binecuvintat fie ministrul de razboi, care i-a inaintat barbatul la gradul de maior, dar l-a lasat tot in garnizoana la Pitesti. Gratie lui, regasesc pe Kety... Gratie ei, voi putea regasi pe Lizica sanatoasa...
*




Corigent la limba romana - 01
Corigent la limba romana - 02
Corigent la limba romana - 03
Corigent la limba romana - 04
Corigent la limba romana - 05
Corigent la limba romana - 06


Aceasta pagina a fost accesata de 868 ori.