Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 01 - Scena 03

ACTUL I

SCENA 03

Aceiasi, Profesorul Andronic

Andronic (intră cu pălăria în mână, timid, privind cu curiozitate în toate părțile, ca și cum și-ar căuta drumul și ar cere scuze): Scuzați, vă rog… aș vrea să întreb… aș vrea să știu…

Nita: Ce doriți dumneavoastră?

Andronic: Mă rog… ziarul "Deșteptarea"…

Nita: Aicea-i.

Andronic: În cazul acesta… aș vrea — cum să vă spun eu?... aș vrea…

Voicu: Aveți vrun anunț? A doua ușă pe dreapta. La administrație.

Andronic (venind spre Voicu, pe care abia acum îl vede): Îmi dați voie să mă prezint: Andronic. Profesorul Andronic. Profesor de istorie.

Voicu: Pare bine. (Îi strânge, fără prea mare chef, mâna întinsă. Pe urmă, oarecum jenat de extrema politețe a tipului, își scoate pălăria din cap și o pune pe masă.)

Andronic: Vedeți, eu am scris un articol.

Voicu: Și vreți să-l publicați?

Andronic: Nu. Dimpotrivă. Aș vrea… aș fi vrut să nu-l public.

Voicu: Păi nu e obligatoriu.

Andronic: Da, dar acum e prea târziu.

Voicu: De ce?

Andronic: Fiindcă s-a publicat.

Voicu: Unde?

Andronic: Aici.

Voicu: Aici la noi?

Andronic: Da. În "Deșteptarea".

Voicu: Mai demult?

Andronic: Nu. Azi-dimineață. Da, da, chiar azi-dimineață. În foileton. (Scoate gazeta din buzunar, o despăturește și arată cu degetul.)

Voicu (cu oarecare mirare): Uite, dom’le! P-ăsta nici nu-l văzusem. (Citind titlul:) Alexandru cel Mare în Media de Alexandru Andronic.

Andronic: Eu sunt…

Voicu: Alexandru cel Mare?

Andronic: Nu. Alexandru Andronic. Autorul.

Voicu: Și ce poftiți?

Andronic: Aș vrea să vorbesc cu domnul director.

Voicu: Cu domnul director? Și eu aș vrea.

Andronic: Nu vine?

Voicu: Ba da. Se-ntâmplă să și vină… Uneori. La zile mari. Când i se năzare.

Andronic: Totuși, vedeți… eu… ar trebui… E o chestiune care…

Voicu: E ceva grav?

Andronic: Foarte grav. Pot chiar spune, de extremă importanță.

Voicu: Atunci, știu eu?… să vorbiți cu secretarul de redacție, cu domnul Stefanescu.

Andronic: E aici?

Voicu: Încă nu. Dar trebuie să vină.

Andronic: Să aștept.

Nita: Pe culoar, la stânga, în sala de așteptare.

Voicu: Sau și mai bine… dacă sunteți grăbit, mai faceți dumneavoastră un tur, două, pe stradă și reveniți.

Andronic: Mai bine așa. Tot am de făcut o târguială jos la librărie. Mă duc și mă-ntorc. Am onoarea să vă salut. (Se depărtează, se oprește, se întoarce din nou spre Voicu.) Da, da. Mă întorc.

Voicu (îl privește cum se depărtează, dar când a ajuns aproape de ieșire, îl oprește brusc, fulgerat de o idee): Nu cumva… nu cumva ați venit pentru onorar?

Andronic: Care onorar?

Voicu: Onorariul pentru colaborare. Plata foiletonului!

Andronic: Se plătește?

Voicu: Mai e vorbă? Dacă pentru asta ați venit, nu mai e nevoie să vă deranjați. Lăsați-ne adresa, și vă trimitem noi acasă cu omul de serviciu.

Andronic: La drept vorbind, eu am venit pentru altceva. Pentru cu totul altceva.

Voicu: În sfârșit, mare lucru n-o să fie. Dar, oricum, o mie, două mii…

Andronic: N-aș vrea să credeți… E mai ales o chestiune de principiu… Eu…

Voicu (atacând direct): Uite ce, domnule profesor. Ca să nu vă mai pierdeți vremea cu formalitățile: lăsați aici o sută de lei pentru timbre, impozit și celelalte angarale, și când veniți înapoi, vă prezentați la ghișeu și încasați banii.

Andronic (nebănuitor, dar timid, căutându-și portofelul): Credeți că…

Voicu: Dacă vă spun eu……

Andronic (a găsit o monedă de o sută și i-o întinde): Sunteți prea amabil. Vă mulțumesc. Mă-ntorc eu. Am onoarea. (Iese.)