Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 03 - Scena 07

ACTUL III

SCENA 07

Bucsan, Secretara

Bucsan l-a condus pe Branescu până la ușa din stânga. Rămas singur, întoarce butonul electric de lângă ușă, stingând lumina mare. Scena rămâne luminată doar de lampa de birou. Pe urmă merge spre fereastră și ridică cu o singură smucitură perdeaua albastră: apare din nou peisajul de oraș, cu cele două firme luminoase ce se aprind și se sting. Bucsan e îngândurat. Rămâne acolo, la fereastră, privind în gol. Prin ușa din stânga intră Secretara cu un dosar în mână. Se apropie și se oprește la un pas în spatele lui.

Secretara: Obosit?

Bucsan: Eu?

Secretara: Da. Obosit și nervos.

Bucsan (aspru, dar fără violență): Werner! Nu e obiceiul meu să discut chestiuni intime cu funcționarii. (Pleacă de lângă fereastră și merge spre birou.)

Secretara: Vă rog să mă iertați.

Bucsan (a luat loc la birou): Agopian s-a întors?

Secretara: Încă nu.

Bucsan: Când vine, mă anunți.

Secretara: Da.

Bucsan: Hârtiile Cugir s-au modificat?

Secretara (întinzând dosarul): Vreți să le vedeți acum?

Bucsan: Da. Sau mai bine nu. Mâine dimineață.

Secretara: Bine. (Se îndreaptă spre ușa din stingă, ca să iasă din birou.)

Bucsan: Werner!

Secretara: Vă rog.

Bucsan (se ridică de la birou și vine spre ea): Câți ani sunt de când lucrezi cu mine?

Secretara: Mulți.

Bucsan: Câți?

Secretara: Șaisprezece.

Bucsan: Ei bine, ziua de azi a fost cea mai grea din tot acest timp.

Secretara: Cea mai grea? Uitați nopțile de la Viena, de la Kreditlanstaft. Și împrumutul Morgan. Și contractul Pietroșița…

Bucsan: Nu, nu. Erau afaceri grele. Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele niciodată.

Secretara: Nici oamenii?

Bucsan: Ba da Când nu-i cunosc. Când nu știu cine sunt — și de unde vin — și ce vor…

Secretara: Dacă-mi dați voie să vă spun părerea mea…

Bucsan (face un gest scurt de autorizare).

Secretara: Ați exagerat.

Bucsan: Cu ce?

Secretara: Cu tot ce s-a întâmplat azi. E prea mult. E prea scump. E prea violent. Cred că totul se putea aranja mai simplu și mai ieftin.

Bucsan: Poate. E chiar probabil. Dar nu voiam să încerc. Nu am timp și nici nervi pentru asta.

Secretara: Vedeți?

Bucsan: Ce mă îngrijorează în toată afacerea, e că n-o înțeleg. Dosarul Protar e în casa mea de fier de un an. N-a ieșit niciodată de aici. Nu l-a văzut nimeni. N-am vorbit nimănui. Și totuși, cineva îl cunoaște. Cum? De ce?

Secretara: Cum? — nu știu. De ce? — e simplu. Vrea bani.

Bucsan: Am oferit și a refuzat. Nu-mi plac oamenii care refuză Mi-a frică de ei.

Secretara: Frică?

Bucsan: Da. Pentru că nu-i înțeleg. Eu oamenii îi cumpăr sau îi dărâm.

Secretara: Sunteți un om tare.

Bucsan: Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare… deocamdată. Cât timp are biciul în mină. Dar e de ajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, că toți ceilalți să tabere pe el și să-l sfâșie… (După o pauză:) Eu nu mă las zgâriat.

Secretara (încet, mai mult pentru ea): Știu.

Bucsan: Werner, vino aici. (O ia de braț și o duce spre fereastră.) Vezi luminile astea care se aprind deasupra orașului, cu numele meu? Mi-a fost teamă astăzi — înțelegi? teamă! — că s-ar putea stinge pentru totdeauna. Și nu vreau. Și nici nu trebuie.