Autori > Mihail Sebastian

Ultima ora - Actul 03 - Scena 12

ACTUL III

SCENA 12

Bucsan, Directorul

Directorul: Are dreptate. Teribilă noapte!

Bucsan: Ai obosit?

Directorul: Puțin. Mi-ai cam tăiat răsuflarea.

Bucsan: Uite, directore, de ce te-am oprit. S-ar putea ca mâine dimineață, la cursul lui Andronic, să fie oarecare neliniște.

Directorul: Neliniște?

Bucsan: Da. Acuma, înainte de examene, se întâmplă uneori.

Directorul: Dacă trebuie, se întâmplă sigur.

Bucsan: Eu… n-am nici o informație precisă, dar presupun. S-ar putea… să nu-și poată ține lecția. Vacarm în sală, întreruperi, huiduieli… în sfârșit, poate și mai rău. Un scandal știi cum începe — nu știi niciodată cum se termină.

Directorul: Foarte just.

Bucsan: Și atunci, ministerul… (Întrerupându-și fraza începută:) Cum ești cu Branescu?

Directorul: De la Instrucție?

Bucsan: Da.

Directorul (precaut, încercând să ghicească intențiile): Să zic… bine?

Bucsan: N-ar fi rău.

Directorul (ușurat): Păi atunci, sunt foarte bine. Dar știi? — foarte bine. Uite. Chiar în numărul de mâine, e în pagina întâia un articolaș despre el.

Bucsan: Favorabil?

Directorul: Cât se poate.

Bucsan: Cu atât mai bine. Să-i pui și fotografia.

Directorul: S-a făcut.

Bucsan: Și cum ziceam, ministerul va trebui să intervină.

Directorul: Evident.

Bucsan: Dar pentru asta ar trebui să i se atragă atenția.

Directorul: Asupra gravității faptului.

Bucsan: Sigur.

Directorul: Un scandal universitar, în împrejurările actuale, nu este un simplu fapt divers. Opinia publică vrea să știe. Ea cere explicații, sancțiuni.

Bucsan: Mai ales sancțiuni.

Directorul: Iar ziarul "Deșteptarea" e primul care dă alarma, e primul care cunoaște întreaga chestiune — pentru că întâmplător mâine dimineață, la cursul domnului Andronic, un reporter al nostru asistă în sală, ia note și poate chiar – eventual fotografii.

Bucsan: Directore, îmi placi.

Directorul: Coane Griguță, și dumneata mie.

Bucsan: Totuși, trebuie să băgăm de seamă că… (În momentul acesta sună telefonul. Bucsan se întrerupe din vorbă și ridica receptorul.) Alo!... Da.. Eu… Da, eu… Cine?… Dumneata… Un moment, te rog… (Acoperă cu palma pâlnia receptorului și i se adresează Directorului, cu vocea scăzută:) Știi cine e la aparat? Fata.

Directorul: Care fată?

Bucsan: Fata brună! A lui Andronic.

Directorul: Ce vrea?

Bucsan (ridică din umeri, iar apoi vorbește din nou la telefon): Da… Acuma?… Ești jos… Bine… Aștept. (Închide telefonul; pe urma, către Director:) Vine aici.

Directorul: Ia te uită!

Bucsan: Ce-o fi vrând?

Directorul: Știu eu? În orice caz, trebuie multă atenție. E primejdioasă.

Bucsan: Crezi?

Directorul: E instrumentul lui.

Bucsan: N-am avut impresia asta.

Directorul: Nici eu la început. Dar dacă te gândești bine…

Bucsan: Nu, nu. Cred că e altceva la mijloc. În sfârșit, am să văd.

Directorul: Eu te las.

Bucsan: Nu. E mai bine să nu pleci.

Directorul: Ar trebui să trec pe la redacție.

Bucsan: Mai așteaptă puțin. Poate mai avem nevoie de dumneata. (Ușa din stânga se deschide. În prag apare Secretara. Cu un gest, Bucsan o oprește să vorbească.) Da. Știu. Să aștepte o clipă. (Secretara iese. Din nou către Director:) Directore, treci dincolo. (Îi arată ușa din dreapta.) E un salonaș particular al meu. Te chem eu mai târziu. (Îl petrece până la ușa din dreapta, i-o deschide, îl lasă să intre, închide ușa la loc. Pe urmă, rămas singur, străbate scena spre ușa din stânga și o deschide, lăsând-o să intre pe Magda)