• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 02

Cântecul  II


Argumentul

Ţiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte
Cel rău, iar Parpangel pribegeşte.

Grija ţiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieşcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărţală
Era multă sfadă şi cârteală.

Dar' ş-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greaţă cu rânze goale
Să trapede-atâta şi s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău şi făcea hodină.46

Aşa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-aşezată):
"Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii şi feţele bătrâne,

Că bune lucruri eu am şi multe
De-a le zice-în puţine cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Şi m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Şi strigă-întru toată ţigănia:

"Tot omul s-audă şi să ştie!...
Că moşul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniţi, curând, f...l în tică".47

Cum s-auzi aceasta-în ţigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Şi să-adună murga boierie
Cu feţele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toţi în giur stătură,
Întracesta chip moşneagul ură:

"Voi, bărbaţi buni! şi-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuş' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...

Că dacă-ţi îmbla durmind pă cale
Cum voi aţi făcut-o păn' aice;
Nu-împliniţi voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Şi vai noao! de cumva-ar înţălege
Vodă că voi durmiţi zile-întrege!"

Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): "Toţi carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a năduşita,48
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.49

Dar, dă vreţi a face cum voi spune,
Să ştiţi că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum aşa departe şi iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.

Să trimeată vodă pe-un vechil
Care să-aşeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,

Căci Avèl striga din gura toată:
"Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulţimea-adunată
Lăudă sfat şi vorbele sfinte,
Şi cu toţii-împreună-aşezară
Solii să pornească pănă-în sară.

Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o ţâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători ţiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!

Socotind bătrânii-înţelepţeşte
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbăteşte,50
Ca flămând pântece să-ş întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Fereşte de rău o ţară toată!...

Îndată şi numita solie
Purceasă, ce fu din doao feţe
Cele mai harnice-în ţigănie,
La cuvinte şi gânduri isteţe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreţ în drâmbă.

Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai şezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru ţigănime
Şi-în ce chip trebile să-ş' direagă,
Că-acum îş băgasă-în cap să-ş facă
Tocmeală în ţigănia săracă.

Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând şi el sfatul bun să-ş' arete,
Aşa grăi, şezând pe-o covată:
"Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Şi făr' nice-o grijă faceţi drum,
Şi doară nice ştiţi de ce? şi cum?

Însă eu aşa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să ştie dân care parte
Vrăjmaşul vine, ş-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.

Trăbuie dar ca toţi hăi călare
Naintea taberii să purceadă
Armaţi, căutând oare dân care
Lature turcii taie şi pradă;
Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înştiinţare.

Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo şi să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."51

Răzvan fierrariul încă să scoală
Şi-într-acest chip rostul său deschide:
"Bine să zice: la fala goală52
Traista-i uşoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învaţă,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneaţă.

Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai uşoară?...

Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru ţară, copii şi muiere,
Cum şi pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ţi arme necrunte
A fugi gol-golişor la munte."

Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde şi glasul său rădică:
"Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârteşte voao pân minte,
Ca când aţi avea boală herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, şi iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alţii să cocoresc îndată
Şi vor să taie-într'înşii ca-în clisă
Gândire-ai că şi-unii ş-alţii visă.53

În ce chip am venit pănă-aice,
Aşa să mergem dar' şi dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmăşie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră ţigănească,54

Adecă fruntea hălui mai tare
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm şi noi la bătaie.

Însă numa când n-ar hi cu putinţă
Dă-a scăpa ş-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotinţă,
Viaţa noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."55

"Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimerişi, Vlaice!... (barba sură
Ştergându-şi Gogu zise) Dar' cine
Este-aşa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, şi doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!

Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală şi dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide şi strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.56

Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Şi să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ţinem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,

Ca vrăjmaşului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaş dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult şagă,
Şi-ar pieri doar ţigănia-întreagă.

Numa ş-altă-încă règulă bună
Ţigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: "fuga-i ruşinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."

Într-ahăsta chip, văzând noi dăparte
Că vrăjmaşul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuşi iuţii gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu şi el atunci57
Ş-aduse-aminte de graiu şi zise:
"Dar cum?... Voi uitarăţi dă porunci
Şi dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eţi umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea şi-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare58
Nu sunteţi mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete şi v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu păţim cumva ruşine.

Iar' eu vă zic rupt, ales, în faţă,
Că-aşa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineaţă
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înşală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.

Dăci, dacă aţi luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteţi vinde
Sau să tăiaţi numa căpăţâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."

Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroşmândru luă graiul
Şi zise: "Fraţilor! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză şi pungace.

Arma la om este ca ţăpuşa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui uşa
Şi-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ţine
Care să sânte-înarmat mai bine.

Dăci dar' întâi dă-armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:

Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ş-aflu aşa c-ar putea să fie:

Ca fieşte care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,59
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau puşcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejeşte să să poarte.

Cu-adevărat hire-ar şi mai bine
Să ne putem face toţi legaţi,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori şi ne armaţi
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.

Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,

Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Aşa, cu vrăjmaşul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ş-în os.

Oastea noastră aşa-purure-întreagă
Va rămânea şi nebiruită.
Aşa facă cui viaţa e dragă,
Şi va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ş-alta-în zi dă bătaie.

Adecă să nu facem cum fac
Alţii războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac60
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Ţigănimea noastră să să bată.

Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliţă cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmaşul la faptă,
Cu suliţa să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,

Apoi şi s-aibă fieşte care
Un laţ dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oştile străine,
Şi-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra ţigănească.61

Cum vă place dar a mea părere
Şi dă-aveţi ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Şi să grăiască gura-şi deschisă,
Dar' apoi iară tăcu şi râsă.

Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, şi el zisă
(Barbă netezându-şi afumată):
"Boroşmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ş-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...

Fraţilor, sfatul ahăl şi toate
Ce vorbiţi voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu ştiu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem şi bătălie

Adecă,-împrejur dă ţigănie
Să ne săpăm neşte gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele şi să să-afunde
Unul după-alaltul, toţi grămadă,
Ca şi lupii ce merg după pradă.

Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie şi nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Şi vă-încredinţăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în ţigănie teamă."62

Atuncea şi Tandaler să scoală
Grăind: "Ş-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu şezând în poală
La muiere, vrăjmaşul să-ţi vie
Orbiş', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o şèştină largă,
Şi sosând abea putu să zică:
"Vaileo! vaileo, că nu ştiţi nimica!"...

Obosit cu faţa spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoşată,
Dară-în gâtlej ş-atunci îi rămasă
Cuvânt, şi-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu ştiţi nimica!...

Întracea căutând gloata murgie63
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neştiind ce feliu de mişelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,64
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Aşa spusă jelnica tâmplare:

"Oh! (strigă el) voi nu ştiţi nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca şi muţi stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.

Cei mai mulţi după-acea să sculară
Şi-adunarea era să să spargă,
Când sumeţul Tandaler în poară
Să puse zicând: "Lăsaţi să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?

Fugit-a hi, doar cine ştie
Cu ce feliu dă flecău, păntru care65
Dor va fi sâmţind şi libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Aşa grăieşte Tandaler voao!..."

"Ba latră Tandaler ca ş-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
"Un fleac ş-om dă nimic el rămâne66
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Ameninţă mănios ţiganul.

Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.

Acesta cu mulţi alţii l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră67
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmaşul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.

Ş-îi făcea capul tot bucăţele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseşi de samă
Că Parpangel să gată să deie
Şi-l opriş ţinându-l de minteie.68

Apoi mai mulţi de-o parte ş-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărţiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ş-unul pe-alt făcea tot ţirră,69
Însă măcar că-osăbiţi stătură,
A sudui nu-înceta din gură.

"Aşteaptă, tâlhariule dă câine,
Aşa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ţine
Bratul, Danciul şi mai mulţi împreună;
Dar cela-încă-i strigă: "Vino-încoace,
Cioroiule, dacă moartea-ţi place!"

Aşa, dintr-o micşoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie;70
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ş adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,

Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Şi să facă pe-aurariu de ocară.

Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum şi de piică,71
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.

După ce destul să dăpărară,
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-şi ia mâna din piică...

"Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
"Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela "ba tu", cesta "ba tu", iară
Zâcând tot îş smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.

Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr şi-încă nemăritată,72
Parpangel în taină-o încredinţasă,73
Şi cât mai curund cununie,
Şi fără de popă era să fie.

Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre şi frumoase,
Cele tari, ba şi cele vântoase,

Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă şi zboară
Şi-osăbite pricinuiesc fapte,
De puţini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.74

Mulţi povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie şi-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemereşte-afară,
Ori, deşi esse, totuş' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.

Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toţi vitejii creştineşti şi să
Facă ca,-întru dezmierdări ş-ospeţe
Petrecând, de-arme să să dezveţe,

Iar' a lui Vlad să frângă putere
Şi să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Şi să să stângă cea creştinească.

Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-şi de sine şi de toate,
O desmierdată ducea viaţă
Fără grijă, supărări şi greaţă.

Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi şi bucate,
Văşmânturi cu pòrfiră şi lastră,
Casele domneşte împodobite
Ş'ori ce poate-ochi omeneşti s-învite.75

Tinere şi frumuşele-argate
După gust: oachieşe, nierioare,
În urşinìc şi mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice şi dragi soţioare,
Fără pismă, sfadă şi mustrare.

Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănţuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai şezând ce nu caută
La cei alalţi, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.

Icea râd şi şuguiesc o parte,
Colea sărutând să strâng în braţă,
Iar' alţii caută şi mai departe
Şi, ca când n-ar fi nime de faţă,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ş-aduc lui Amor jârtvă necruntă.76

Mai la mulţi tineri ţigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceaţă,
O răpi din tabără ş-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.77

Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele şi de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ţie
Nu-ţi mai tihneşte-în lume nimică
Şi te mistuieşti cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.

După ce prin tabără ş-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ş' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor şi jele mare,
Să trânti gios şi vru să să-omoare.

"Ai! ursită neagră şi păgână!78
(Strigă cu lacrime şi duroare!)
Cum de-mi răpiş' tu iubita zână!
Ah! cum întunecaşi al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceaţă,
Pentru ce- mi cruţi ahastă viaţă?

O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mieluşică mai blândă,
Mai netedă şi mai dă oglindă,

Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, şi bunişoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".

Doară-atunci săracu-ş' făcea moarte
Să fie-avut un cuţit la sine,
Însă tabăra era departe,
Şi-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.

Dar ce-mi şopteşti, musă, în urechie!...79
Cântecul doară să-m fârşesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru şi zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să ştie,
Nici s-abată-în d-alba ţigănie?

Apoi şti cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-şi pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...

După ce el mult geli şi plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Şi să sculă la drumul său iară.
Şi cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.

Dar' în zădar merge el şi cată,
Căci în drum pe nime nu tâlneşte;
Şi măcar poposind câteodată,
În toate laturile priveşte,
Totuş' nu vede-omenească viţă,
Ba nice vită, câne sau mâţă.

Iară el tot trapădă nainte
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ţinte,
Dar, când merindea fârşi de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă

Şi cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.80

Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Şi nu să ştie, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.

Aceasta şi zlătariului nost,81
Neaşteptată-ajutorinţă dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Şi iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.

Adecă la curtea cea frumoasă
Şi de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare şi pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Şi-l pun tocma supt a curţii poartă.

Ştiind el că cântăreţul bun
Pretutindene-e primit în ţară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Şi dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaş,
Grăi: "Bine-ai venit ţigănaş!...82

Tocma ne lipseşte-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Şi să şti că vei fi primit bine!"
Iar' el n-aşteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă şi-i spusă.

"Ei! bre, bre! bine-ai venit ţigane!..."
"Bine-am găsit, coconaşilor!..."
Aşa răsunară-îmbele strane.83
"De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconaşii care
Acolo făcea chief ş-ospătare.

Ţiganul văzând mesele pline
Cu mâncări îşi linge buze-ades
Ş-ochii-înfipţi tot la bucate ţine.
În urmă le spune pe-înţeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Şi limba-în gură i s-au uscat.

Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat şi de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel !...-era să pieie84
Cu tine şi cea sfântă putere
Cântăreaţă ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.

Note

46. Hodină, adecă cum zic alţii popas.

47. Stihul acesta nu-i întreg; eu însuş' am cercat la izvodul, dar' n-am aflat altă fără, în loc de doao silabe, numa doao slove, f şi l, şi între acele, doao punturi. Însă stihul, de să va ceti cum zace, nu are nice un înţăles, căci ce va să zică: veniţi curund... în piică? Trebuie dar să fie fost acòlo, un cuvânt care au legat aceste doao cuvinte. Cu adevărat că să vede acolo o răsură, dar' cum s-ar putea împlini, aceasta este întrebarea. S-află la izvod de-o parte, la margine, însemnat de înţăleptul părintele Tălălău, adecă că lui i să pare că acolo, de bună samă, au fost cuvânt prost şi de ruşine, care cetindu-l doară vreun evlavnic părinte călugăr l-au şters, ca să nu fie cuiva de scándală. Iar după lungă batere de cap şi desputăciune, încheie într-acest chip: "S-arată dar' lămurat că n-au putut fi alt cuvânt, numai cel prost ţărănesc futu-l, din pricina că cetind stihul cu acest cuvânt, are înţălesul întreg. Apoi arată vederat şi slovele ce-s denainte, f, şi denapoi, l, care nu să lovesc cu alt cuvânt". P. Filologos.

48. De-a năduşita, adecă năduşindu-mă. Să zice de obşte întracest chip, şi despre alte lucruri, precum: de-a rupta, de-a omu de omenie, adecă ca ş-un om de omenie. M. P.

49. De ar mai fi pe-atâta, adecă de ar mai fi de doao ori precum este puternic şi temut! M. P.

50. Trebue aici să fac cetitoriului o aducere aminte, adecă că acest poemation s-au scris cu ortografie noao. Autorul socotind că slovele care le trebuinţăm noi românii, sunt aflate şi hotărâte pentru limba slovenească, dintru care multe să află netrebnice la limba noastră, au aruncat multe afară, precum •, ", p, w, q, m şi fiindcă g este de doao feliuri, au luat un e latinesc, în loc de g, şi din g cu acţént (ï) au făcut ,e. Apoi în loc de :, pretutindene pune # (ius) cu; În loc de " pune ï a; în loc de p pune s. Apoi în loc de q pune u, şi în loc dew, iarăş pretutindene pune î. Însă, cu toate aceste nu să află greutate la cetire şi, socotind lucru fără părtenire, fieşcare va afla că toate acele slove pot fi cu adevărat trebuincioase la limba slovenească, dară la a noastră, sunt tocma prisosnice şi netrebnice. Căci • nu este altă fără un e rădicat şi lung, care să poată scrie cu un é, cu acţent, sau şi cu un g, adecă eta grecesc ce nu este alta fără e îndoit; iar' unde să punea pănă acum, în urma cuvintelor, •, autoriu nostru pune ea, pentrucă aşa pofteşte firea limbii şi regulile gramaticeşti care toate mai pre larg să vor arăta la gramatică. M. P.

51. Să facă toate oştile aşa, n-ar pieri atâţea oameni! Vintilă.

52. Însemnează că poeticu nostru au sâlit să bage în povestea această toate zisele sau proverbele de obşte ce să obicinuesc la ţărani, dintru care e şi acesta: "Fală goală, traistă uşoară", adecă la multă laudă mai totdeauna s-află mult neadevăr. M. P.

53. Visă, adecă visează.

54. Răgulă să zice deobşte, încă mai bine să grăieşte règulă, cu acţentul pe silaba dintii. În Ardeal, pe unele locuri, prin cuvântu acel regùlă, înţăleg nărav rău. Şi când zic om cu răgùlă, înţăleg om cu nărav rău sau, cum zic moldovenii, om cu toane.

55. O, sfânt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumnezieşti şi fireşti, nu suntem datori a pune la primejdie viaţa, numa în cea mai de pe urmă tâmplare, când ar voi cineva să ne lipsească de dânsa şi să nu fie altă scăpare fără a o pune la pierire. Adrofilos.

56. Şi cine va zice că ţiganii nu au minte firească isteaţă? De bună samă socotind lucru în sine cum este, Gogul bine grăieşte, căci când să scorneşte războiu între creştinii de Europa cu turci, să tâmplă de vine unul din Sibiria sau din Ispania de o parte, şi altul de la Anadòl de altă parte, care nu să au văzut niceodată, şi să tâmpină la Dunără tăindu-să ş-omorându-să cu cea mai turbată mănie!... Ce-i mai de mirat, neavând şi neştiind pricina. Însă aceasta este spre pofala veacurilor noastre omenite!... M. P.

57. Aurariu va să zică din ceata ţiganilor care caută şi spală aurul din ape. M. P.

58. De-aici să vede că ş-atunci muntenii bajocorea pe ţigani zicându-le cioară, cum îi bajocoresc şi pe aceste vrămi. Însă pare că Vlad Vodă au oprit ca să-i nu-i chieme mai mult aşa, căci amintere nu ar fi putut zice Bratul aşa. P. Filologos.

59. Fierrecat. Autoriu pretutindine scrie fierr, iar nu fier, că aşa să cuvine. Şi s-arată din numărul înmulţit (plural), că aşa trebu să să scrie, fiindcă amintrele nu s-ar putea deosăbi de la fiere care este cu totul altă ceaia. Deci, când să vorbeşte mai de multe, fierră şi fierrăle trebue să să scrie, dar nu fierele etc. M. P.

60. Adecă, ca netrebnică.

61. Ce spusă mai sus Boroşmândru pentru legătură, aceasta au fost o deşartă crezătorie a oamenilor proşti, şi doar' este ş-acum; care este împotriva firii. Dar' ce zice de îmbrăcat în fierr, de o parte n-ar fi lucru rău, însă este lucru care mai mult ar strica la războiu, decât ar ajuta, căci oamenii aşa îmbrăcaţi nice s-ar putea clăti din loc. Apoi sunt s-altele care mustră deşertăciunea acestui feliu de armătură. Însă, încât pentru laţuri, am cetit la Erodot că în oastea care sculă Xers, împăratul Persii, asupra grecilor, să afla neşte oameni pădureţi care purta cu sine acest feliu de laţuri. Cocon Erudiţian.

62. Ş'aceasta îm pare că am cetit la scriptorii bizantineşti. Adecă având perşii cu hunii sau tătarii bătălie, tătarii aşişdere au făcut asemene gropi, iară călărimea persiană repezită, gonind pe tătari, au dat întru acele gropi şi s-au prăpădit. Unde împăratul perşilor au pierdut o mărgea nestemată căria asemene pănă atunci şi de atunci încoace n-au fost. C. Erudiţian.

63. Murgiu este adiectivă de la murg, ca cum de la negru să zice negriu. M. P.

64. Nu să ştie pentru ce numeşte poetul pe Zăgan ursariu, căci întră cetele cele mai sus pomenite nu să află ceata ursarilor! Dubitánţius.
a)Aşa au aflat scris în cronica de la Cioara. Onoch.

65. Fiindcă cuvântu flecău nu este obicinuit în toate dialecturile romăneşti, am socotit a-l tălmăci pentru cei care doară nu l-or înţălege. Flecău să zice pe une locuri ca şi pe alte zăblău, cotâng ş. a.

66. Un fleac să zice pe une locuri, ca şi cum ai zice netrebnic şi de nice o treabă. Un fleac de om la noimă să asămenează cu zisa lătinească flòcţi homo sau nihili homo. M. P.

67. Nu-i slăbiră coardele, iarăş o proverbie de obşte sau vulgáre, şi va să zică ea: încă de a sa parte să ţinu tare şi nu muiè. M. P.

68. Minteie, sau mai bine mintie, să zice întrunele dialecturi romăneşti haina cea deasupra, sau acea ce zic alţii hlámidă. M. P.

69. Ţârră, încât ştiu, să obicinuieşte numai la norodul ardelenesc, doară de la lătinescul ţìrrus, încreţitură; iar' poeticul, de bună samă, l-au pus pentru ritmă, urmând lui Omer, care la poesia sa au trebuinţat cuvinte din toate dialecturile fără osăbire. Însă ţìră va să zică o bucaţea de oareceva, deci a face pe cineva tot ţârră este a-l face bucăţele. M. P.

70. Bobătaie. Fiindcă nu ştiu fi-va de toţi înţăles acest cuvânt, căci este vulgar, pentru aceaia trebuie a însemna că este imitativ, adecă scornit după asămănarea sunetului ce face focul când să face mare şi apucă putere; din sunul acela, adecă bo! bo! s-au făcut verbul bobotesc şi substantiva bobătaie, adecă mare foc. M. P.

71. Piică. Autoriul au scris pretutindene aşa, ca să osăbească de la pică, ce va să zică cade. Însă piica este substantivă şi va să zică păr împletit, sau legat împreună; unii au obicinuit rău a zice tică în loc de piică. M. P.

72. Fată în păr. Măcar că această zisă este de obşte şi vulgáre, pe unele locuri, precum în Ardeal, însă este adevărat strămoşească; s-află în legile longobardilor asemene zise, virgo in capillis, adecă vergură nemăritată. Aici încă trebue a înţălege aşa, fiindcă fetele nu sunt învălite, ci sunt în păr, care este semnul feciorii, precum a femeilor măritate este semnul învălitoarea. Filologos.

73. Acest cuvânt încredinţasă va să zică aici logodisă, iarăş cuvânt nu pretutindene obicinuit întru această noimă. M. P.

74. Aici în strofa aceasta, ne spune poetu de zâne şi alte mai multe, care nu toţi doară le vor înţălege. Trebuie dar a şti că în Ardeal între norod este o crezătorie vechie, şi doară încă de pe vremile păgânităţii, cum că umblă pe sus, mai vârtos seara, neşte zâne, care pe-unde trec cântă în văzduh, şi pe care află, mai vârtos dormind pe câmpuri sau în păduri, le pricinuiesc multe stricăciuni şi rele; aceste zâne, precum s-au pomenit şi mai sus, să numesc apoi de la norod în multe chipuri, adecă: cele frumoase, cele tari, vântoasele ş. c. d.

75. Trebue a lua sama că doao poveşti aici ne spune autorul: una, că în dosul taberii ţigăneşti au fost un codru în care să zicea din bătrâni că lăcuiesc cele frumoase şi multe năluci să fac; iar alta, cumcă în acela codru, Sătana zidisă o curte cu toate desmierdările îndestulată şi smomisă acolo pre vitejii lui Vlad; îi ţinea ca închişi. M. P.
a) Pădurea nălucită au împrumutat poeticul nostru de la Tasso, numai cu oarecare usăbire, iar' curtea au luat-o de la Ariosto. Erudiţian.

76. Aici eu nu înţeleg ce va să zică poeticu, ce feliu de jârtvă necruntă aduc. Onoch.
a) Aşa au aflat scris! Mândrilă.
b) Adecă să iubesc fără a fi cununaţi! C. Adevărovici.

77. Dar ce scopos au avut cel rău de a răpi pe Romica, nu să spune aici? Simpliţian.
a) Dacă poeticul n'au aflat la izvod pricina, de bună samă nice noao poate să spuie, căci el încă nu ştie. Onoch.
b) Poate că să va ivi din cursul poveştii; să aşteptăm puţinel. J. Răbdăceanul.

78. Ursită. Ţiganii, pe une locuri, mai vârtos în Ardeal, ţân pănă în zioa de astezi obiceaiul strămoşilor săi, a romanilor, şi în noaptea dintâi după naşterea fieştecui prunc sau pruncă, mai nainte de botejune, aştern masa frumos şi pun într'un blid curat apă limpede cu trii linguri noao, zâcând că întracea noapte au să vie ursitorile să ursască pruncului toate câte va fi să păţască, bine sau rău. Ei cred că sunt trii ursitori şi fieşcare dintrânse, îi spune ceva; şi aceia ce au hotărât ele trebue să împlinească cu noul născut; pentru că să zice aceasta că e ursita lui, adecă hotărâta, ca cum să zice la latini fatum. Această crezătorie au luat-o ei de la strămoşii săi, care aşijdere credea, că trii ziele pe care numea Atropos, Lahesis şi Clotho, la noul născut spunea ce va să păţască, torcând firul vieţii. M. P.

79. Aici poeticul şuguieşte, ca când musa i-ar şopti în urechie să întoarcă cu povestirea la ţigani, iar' iel zice că Pegazul râmpând frâul îi strechie, adecă fuge şi nu vra să rămâie în loc. Pegazul este un cal cu arepi, despre care mai multe vei afla la mithologhie. Deci, în loc de a zice poetul cu alte cuvinte: "eu văd că ar fi rândul să spun mai încolo despre ţigani, dar, fiind că acum am apucat a zice de Parpangel, mai bine este a fârşi cu dânsul", în loc adecă de a zice aceste, el au zis tot aceaiaş', însă poeticeşte. M. P.
a) Aşadar poeticii aceia trebuie să fie un feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii. Idiotiseanul.
b) Dar nu-i aşa, vere! căci îm pare ai auzit că poeticul aşa află scris. Onoche.

80. Adecă va să zică că, de ar fi oastea cât de mare şi harnică, dacă n-are ce mânca, nu poate să meargă împrotiva vrăjmaşului să-l biruiască. M. P.

81. Adecă nostru.

82. Acum înţeleg eu pentru ce Sătana au zidit acea curte amegitoare şi pentru ce să zice că mulţi acolo voinici viteji abătusă; de bună samă şi pe aceia fără voia lor i-au povăţuit acolo duhurile amegitoare. Simpliţian.
a) Ei! dar vezi Vicleanul! Răpind adecă pe Romica, au vrut s'aducă şi pe ibovnicul ei ca să-i tâlnească împreună. Mândrilă.

83. Adecă aşa întrebară ceia şi aşa răspunse ţiganul.

84. Să pieie va să zică să piară. Poeticii au neşte slobozii şi privileghii care nu au ceialalţi ce nu scriu cu stihuri; pentru aceasta, ca să-i vie stihul la ritmă, au pus în loc să piară, să pieie! M. P.




Tiganiada sau Tabara tiganilor - Prolog
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Epistolie inchinatoare
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 01
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 02
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 03
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 04
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 05
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 06
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 07
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 08
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 09
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 10
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 11
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 12


Aceasta pagina a fost accesata de 628 ori.