• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 07

Cântecul VII

Argumentul


Vlad pe-ascuns tabăra cercetează
Turcească.-Arginean la minte-ş' vine,
Apoi scapă cu mână vitează
Din mijlocul oştilor păgâne;
Vlad noaptea pe turci face năvală,
Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Unde sunt vitejii cei din zile,
Eroii cei cu vărtute rară,
Carii-înlibovindu-să-în copile
Călătoriea întins din ţară-în ţară
Luptându-să cu lei şi gligani,
Curăţind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie
Cel mai slab de cătră cel mai tare,
Neamuri întregi scotea din robie,
La nevinovaţi apărătoare
Mână dând, nice lua vreodată,
Nice poftea pentr' ajutoriu plată!204

Ah! căruntă vechie cinstită!
Unde-s a tale sânte tocmele?...
Ce urgie-acum lumea-întărâtă
Ş-o-înneacă-întru cel noian de rele?
Perit-au credinţa cea bătrână!
Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care
Nu lucrează, fără numa pate!...
Martoră fiind şi mustrătoare
Faptelor noastre pre ruşinate!
Acestòr, oame,-însuţi eşti de vină,
Ce-închizi ochii şi fugi de lumină.

Ceriu-ţi dede minte şi vărtute:
Ceaia-întru-întunerec să-ţi lumine,
Ceasta la nevoie să-ţi ajute,
Ceaia să-ţi arete rău şi bine
Şi cărarea cătră fericie,
Ceasta să-ţi frângă lanţ de robie!...

Iar' tu cu ceste daruri alese
Covârşeşti însuţi a ta stricare;
Mintea ta laţuri neîncetat ţese
Ca să te-încurce fără scapare,
Vărtutea-ţi dai la tirani în mână,
Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar' aceştea te-apasă-în ţărână,
Nici mai mult te lasă-în slobozie;
Cu râs amar vaietu-ţi îngână
Şi lanţuri a săruta te-îmbie.
Ah! şi cine-apoi din asta poate,
Oame ticăloase,-a te mai scoate!...

Au doar' moleáţa de-acum junie,
Ce n-au învăţat alta nimică
Făr' a vâna după libovie,
A căuta la sabie cu frică,
Pe divan a trândăvi cu lene
Ş-a căsca gurile prin dughiene!...

A să-împodobi cu gingăşie
Mai aleasă decât o femeie,
A-ş' răpune-în cărţi toată-avuţie,
Într-aceasta faptele să-închieie
A coconaşilor cilibii,
A patrii noastre de-acum fii!

Aceşti numa ştiu între cocoane
Şi din gură-a-ş lăuda hărnicia,
Iar' la fruntea vunii lighioane,
Unde-împroaşcă gloanţele cu mia,
Vaileò , săracii! cum le-ar fi greaţă,
Cum le-ar fugi sângele din faţă!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,
Inimă-în piept şi scutul în stângă,
Cu vărtute şi minte deşteaptă,
Aceste sunt care pot să frângă
Lanţul robii tale cumplite,
O, neamul mieu! de tot ovilite!...205

Alta era junia română206
Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă
Tabăra lui Mahomet păgână
Cu vărtute şi-în bătaie-adinsă,
Dar' au perit acea voinicie,
Şi tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ţi pradă,
Vându-te ca marfa prin dughiene!...
Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
Văd pe mulţi că rădică sprâncene
Şi mă tem ca necăutând la rangă
Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!...
Însă, doar' vor avea ei minte
Ş-or precepe-o glumă ţigănească!...
Cu toate-aceste musa nu minte,
Ci numa cât are-o gură mare
Şi câteodată-i pre cârtitoare.207

Cum sunt femeile totdeună,
Când ştiu ceva despre oarecine,
Ar crepa pe loc să nu o spună
Încai la pretenele vecine,
Aşa-i musa mea! de minte-uşoară,
Iar' de gură tocma ca ş-o moară.

Sultanul cu stúluri prăştiate,
Acum pănă su munţi ajunsese
Robind oraşe, târguri şi sate,
Iar' şireagurile mai alese
Trimeţind de-osăbi să cerceteze
Unde-s oştile lui Vlad viteze.

Aşa făcând să precepu-în urmă
Că vodă cu războiu nu să-îmbie,
Ci din ascunsuri ieşind, o turmă
După-alta-i pierde cu viclenie.
Deci hotărî, ferind locuri strâmte,
De-aci să nu mai meargă nainte,

Ci întracelaş loc să tăbăreze,
Păn' muntenii sâliţi de nevoie,
Sau la război ar vrea să cuteze,
Sau venind înşiş' de bună voie
Şi cerând de greşeli iertăciune,
Pe sine şi ţara-şi vor supune.

Rânduindu-şi o tabără mare,
Oştile toate la sine trase,
Iar' la Bucureşti înştiinţare
Cu solii credinţare trimeasă
Cumcă el vra pe ţară să ierte
Şi numa pe domnul rău să certe.

Aceste Vlad din limbe ş-iscoade
Înţălegând, toate bagă-în samă,
Cu multe griji dinnontru să roade
Şi, măcarcă n-are el vreo teamă,
Totuş' mult să sfătuieşte-în sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.208

Un gând îndrăzneţ îş pusă-în minte:
Sângur cu capul să cerceteze
Starea taberii turceşti nainte.
Gând vrednic inimii lui viteze,
Dar' primejdios, iar' ce nu poate
Un suflet înălţat preste toate!

Scâmbându-şi obraz cu măiestrie
Şi chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,
Ce din Vidin duce băcălie
La tabără, vorbind limba greacă.
Iar' de-aceasta la nime nu spusă,
Şi dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată
Tabăra cum stă, din care parte
Mai lesne-ar fi năvală să bată,
Fără veste zări nu departe
Alergând norodul cu mirare
Şi chiot de bucurie mare:

"Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"
Iară Vlad fiind aproape caută,
Să tùrbură, stă şi ce să facă
Nu ştie, că în miejloc de gloată
Să-afla. El sâlea la larg afară,
Dar' gloata striga iară şi iară.

Acum era de supt haină să scoaţă
Fierrul ascuns moarte să-şi aducă,
Când zăreşte-o ceată călăreaţă
Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă
De nou, ca mai nainte, şi gloată
S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala
Şi mestecându-să-întru mulţime,
De prilej luând nerânduiala,
De-acolea nepreceput de nime
Ieşi la locurile ştiute,
Unde-l aştepta de-ai săi trii sute.209

Însă robul acela să ştie
Că-au fost Argineanul viteaz, care
După ce beusă-apă dulcie
Îndată-l cuprinsă-o tremurare
Şi-înspăimat prin codru fuga-întinsă,
Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure,
A doao zi cătră dimineaţă
Timpină pre-un ţăran cu săcure
Şi purtând o prăjină pe braţă:
Amândoi tocma era să iasă
Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară
Păşi, iacă-începu-a-ş' vini-în sine;
Mintea i să-însărinează iară,
Toate i să par lucruri streine
Văzându-să-în stare nevoieşe,
Fără cal, făr' arme, făr' cămeşe!

"Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,
Ce m-aţi desarmat cu viclenie!
Necutezând cu mine de-a vă-alege
Cu arma-în mână de vitejie,
Suflete ticăite şi mişele!
Deci ascultaţi cuvintele mele:210

Ascultă, ceriule şi pământe.
Ba tartárul negru-încă s-asculte
Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:
Din umeri mânile-mi fie smulte
Cu capul, din cap ochii să-mi sară,
De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

Nici un alt văştmânt, nici armătură
Pănă-atuncia voi lua pe mine,
Precum nici pâne, nici apă-în gură,
Păn' ce tâmpinând cete păgâne,
Pe cel mai harnic viteaz din ele
N-oi face jertfă mănii mele!..."

Iar ţăranul auzind aceasta
Şi căutând la voinicul, de frică
Ca doar' să nu-i facă năpastă:
"Voinice! (zisă)-astă săcurică
Poate pe drum îţi va prinde bine;
Fiindcă n-ai altă armă cu tine".211

La care-Argineanul căutând zisă:
"Prietene, ţine-ţi a ta unealtă!
Iară, de-ţi este voia şi ţi să
Pare, cere-aşi de la tine-o altă
Ceaia: Să-mi dăruieşti cea prăjină
Care tu de-abea o porţi pe mână!".

Ţăranul voios prăjina dete;
Iară voinicul cu bucurie
O-învârte-într-o mână pe-îndelete,
Ca ş-un beţişor! apoi de-acie
Rapede pleacă pe drum nainte,
Multe cu sine-învârtind în minte.

Iară când fu cătră prânzul mare,
Obliceşte venind de departe
O grămadă de păgâni călare,
Şi fiindcă-alerga tare foarte,
Abia cum s-o facă socoteşte,
Călărimea iacă şi soseşte.

El deacă vede că sunt aproape,
Tocma-în mijlocul de drum să pune
Strigând: "Staţi, voinici, că-aici-s groape!212
Opriţi-vă! ţineţi caii-în frâne!"
Turcii văzând astă-arătătură,
Oprind caii săi pe loc stătură.

"Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)
Care-i vrednic armele să poarte,
La harţ aici cu mine să iasă
Cu tocmeală ca după-a lui moarte
Armele şi calul să rămâie
Ca un preţ de biruinţă mie!...".

Caută păgânii şi-încep a râde
De-o nătărie oarbă ca-această
Şi că-un om sângur drumul le-închide!
Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!
Iar' unul ce le mergea-înainte
Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

"Feri, ţăran mişel! Destul să-ţ fie
Că-astă dată-ţi dăruiesc viaţă,
Iar' de te vei mai arăta mie,
Ţ-oi tăia, să ştii, limba-îndrăzneaţă."
Şi zicând spre dâns' calu-înţeteşte.
Argineanul stă, nici să clăteşte.

Atunci turcul aprins cu mănie
Lucind sabia vru să-i zboare
Capul, nici Argineanul să-îmbie
Mai mult, ci puindu-să la stare
De-a sprijini lovitura păgână,
S-ápără cu groaznica prăjină.

Ş-izbindu-i sabia-într-o lovită,
Alta-i întoarsă de-alaltă parte,
Cu mult mai amară şi cumplită.
Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat şi muşcă pământul,
Iară viteazul iute ca vântul213
Calul inimos de frâu apucă,
Sare-în oblânc ş-a hărţui-începe.
Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă
De-abia vreme-avură-a să precepe
Că-aicia nu-i treabă ţărănească,
Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toţi pe dânsul dau şi-l împresoară,
Iar el când s-apără, cand loveşte,
Şi toată lovita lui omoară,
Ş-aşa să poartă de vitejeşte,
Cât din doaozăci care fusese,
Abia doi scăpară-în tufe dese.214

Argineanul atunci să pogoară
Şi luând arma celui pe care
Întii biruisă, de pe-odoară
Şi veşmânt că-au fost de viţă mare
Cunoaşte. Le ia toate cu sine
Şi să-îmbracă cum poate mai bine.

Luându-şi şi ceva de mâncare
Ce-află la trupurile căzute,
Iar' sui pe calul ales, care
Aşa-l duce de uşor şi iute.
Cât pare că nu merge ci zboară
Ş-ar fi-întrecut şi pe-o căprioară.

Mergând obliceşte lângă cale
O fântână. Frânt fiind de sete,
Deştinde şi zios pe iarbă moale215
Şezând aproape şi pe-îndelete
Beù de saţ şi mâncă din cele
Pe la turci aflate bucăţele.

Obosit de trude ş-ostănele
Ce de-oarecâteva zile păţisă,
Păn' socoteşte ceste şi cele,
Iacă somnul genele-i închisă,
Iar calul, văzându-să făr' pază,
Când paşte, cât caută şi rântează.

Întracea păgânii ce scăpasă
De mâna lui Arginean vitează
Fugind, dederă de-o ceată groasă
Ce era mânată ca să vază
Locul împregiur să-ispitească
De-ar putea şti de-oastea romănească.

Spuind ei de tâmplarea-îngrozită
Şi de voinicul fără de teamă,
Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.
Acolea sosind bagă de samă
Că voinicul doarme fără de grijă.
Dau ştire şi fac semn să nu strige.

Apoi cu toţi îl năpădire;
Care de mâni, care de picioare
L-apucă,-îl leagă şi-l ţin. Să miră
Argineanu trezindu-să: ş-oare
Aieavea sau în vis el priveşte?
De-abia să precepe, să trezeşte.

De trei ori scuturându-să frânsă
Legături, ca neşte fire de-aţă;
De trei ori mulţimea prejur strânsă,
Prăvăli cu puternice braţă.
Dar' mulţimea pe el grămadită
Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.

Ci cu-îndoit număr şi putere
Apucându-să-în urmă-îl supune.
Şi după cum sigurinţa cere
Fierră-în mâni şi pe picioare-i pune.
Aşa legat apoi ca butuc
De-aci cu mare triumf îl duc.

Iară tabăra văzând că-o ceată
Întreagă pre un rob sângur duce,
Socotind că doară-i Vlad, îndată
Striga: "Vlad Vodă iacă s-aduce!"
De-aci să luasă cea strigare
Ce pe Vlad înspăimasă-aşa tare.

Iar' deacă sultanului nainte
Pe robul viteaz dusără, caută
La el, nici crede cele cuvinte
Ce-i spunea turcii de lăudată
Vărtutea lui. Deci porunci-îndată
Să-l deslege, fierră să-i dezbată.216

Apoi îl întreabă, l-ispiteşte
Cine-ar fi şi de unde. La care
Voinicul nimica nu grăieşte.
În zădar el cu rea moarte-l spare,
Că cela nice gura-şi deschide
Şi pare că de toţi-şi râde.

Mahomet atunci mănios foarte
Porunci să-l iaie şi să-l ducă
La cea mai înfricoşată moarte.
Atunci Argineanul vorbă-apucă:
"Sunt român! Ş-Argineanu mă cheamă,
Om de credinţă şi fără teamă.

Însă tu că eşti sultan te-arată!
M-au prins adormit cu viclenie;
Deci, dacă mi-e să moriu, judecată
Alegerea morţii lasă mie!
Oştean am fost ş-inima-mi pofteşte,
Deacă-am să moriu, să moriu voiniceşte!217

Dă-mi calul ş-armele ce-mi luară
Tâlhăreşte,-apoi lasă să vie
Să le ieie, şi mă lege iară.
De m-or prinde, vina mea să fie!
Atuncea fă cu mine ce-ţi place,
Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."

Sultanul uimit de-atâta fală
Şi sumeţia fără de minte,
Făcu să-i deie, după tocmeală,
Toate-armele, calul şi veştmânte,
Şi-i zisă: "Poftesc să-ţi meargă bine,
Ticăit, lăuduros creştine!"

Dar Argineanul suind călare
Ia sabia-în mână ş-o sărută,
Apoi zice: "Sultane! de-ţi pare
Că-s nebun lăuduros, fă tute
Ale tale oşti drumul să-mi ţie!
Întracea-ţi mulţămesc de-omenie!..."218

Aceasta zicând calu-şi înteaţă
Printre grămăzi de turci înarmate.
Ca ş-un taur sălbatec din laţă
Când scapă, sărind surpă toate
Şi calcă sau cu coarne străpunge,
Pe unde fuge, pe cine-ajunge,

Aşa voinicul pe unde-aleargă,
Pe-uliţile taberii păgâne
Rumpe, taie, sfarmă, cale largă
Făcându-şi. Nime drumul nu-i ţine,
Că-aşa merge cu năpraznă iute,
Cât nici pot cu fuga să-şi ajute.

Nici unul dintre gonaci putură
Să-l ajungă,-aşa rapede-l poartă
Calu-uşor, iar el strigă-,îi înjură,
Să taie din cooartă-în cooartă,
Care pe dânsul stau să să scoale
Sau nu-i feresc îndată din cale.

Păn' în urmă din tabără scapă,
Nici mai vede gonind după sine.
Deci s-opreşte din fuga sureapă
Cu hainele de sudori pline,
De pulbere şi sânge-împroşcat,
Cu trupul întreg, nevătămat.

Iară Vlad după ce mearsă
Din tabăra păgână turcească,
Toate oştile la un loc trasă
Dând porunci cum au să să păzască
La deobşte năvală neaşteptată,
Cum şi dincătro războiu să bată.

Iar' când fu cătră-apusul de soare,
Când copacii umbre lungi aruncă
Pregătind murgitului răcoare,
Atunci oastea cu data poruncă,
Ieşind de prin locurile strâmte
În trei coloane mearsă nainte.219

De trei părţi avea să năpădească,
Apoi iar la un loc să să-adune,
Hotărât în tabăra turcească
Nelăsând turcii să să-împreune.
Merg oştile cu pasuri tăcute,
Fără-a fi de păgâni precepute.

Iar' când fură de şanţuri aproape,
Fără-a face gomot sau strigare,
Curând petrecură cele groape
Şi ne-aflând vreo strage privitoare
Intră cu năvală-acoperită
În tabăra păgână-adormită.

Coloane de-aci-în părţi să răvarsă,
Şi fiecare pe unde trece
Păraie de sânge turcesc varsă,
Somn dulce mutând în moarte rece;
Nici altă s-auziea-în şetre vecine,
Făr gemetul morţii şi suspine.220

Căci muntenii prin corturi, pre-afară,
Ce tâmpina, prăvălea-în ţărână,
Tăia, junghia cu moarte preamară
Pre-adormiţi cu deştepţi împreună,
Păşind cu şireaguri închieiate,
Cu vatră-asemene făcea toate.

Ca droaia de lupi când apucă
La mandra cu slabe păcurele,
Şi păstorii nu ştiu să le-aducă
Vreun ajutoriu, larg între ele
Face perire, ucide, strică ş-apasă,
Nici pe una neîncolţată lasă,

Aşa muntenii-în oastea turcească
Purcegând din şatră în şatră,
Bieţilor nice să să trezască
Vreme lăsând, îi figea spre vatră,
De multă moarte cap le-ameţisă
Şi mâni viteze le drevenisă.221

Iară deacă-în urmă să făcu ştire
Că vrăjmaşul tabăra-împresoară
Ş-a să face de turci înglotire
Începu, deodată răsunară
Din dosul tabării turceşti mare
Búcine şi dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese
Oarecâteva-sute-înarmate,
Cu bucini, şi dobe-în tufe dese,
Cu poruncă, când va-începe-a bate
Războiu, şi ei să strige, să cânte,
Pe turci de doao părţi să spăimânte.

Atuncea, (spun că) şi-în văzduh să văzură
Cereştii călăraşi în veştmânte
Albe, în strălucită-armătură,
Mergând muntenilor înainte
Şi hărţuind cu sabii de pară
Pintre păgâneştile ciopoară.222

Turcii văzând ici vrăjmaşu-în faţă,
Ş-auzind că-altul din dos năvale,
Cu droaia, făr' de rând şi povaţă,
Să punea muntenilor în cale
Şi să gătă de bătaie-adinsă,
Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură
Că să face-în tabără mişcare
Cu musică şi chiuitură
De războiu şi de-oşti aţiţătoare,
Descoperind lămpadele-aprinse
Înnainţară-în şireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare
Merge năduşit pe zios, cu mică
Flacără, iar după ce din rare
Tufe răzbi-în brădet, să rădică
Bobotind în văpaie,-apoi prinde
Vânt şi-în urmă tot codrul încinde,

Aşa muntenească-oaste-îndrăznită,
Ce păn acum furiş pătrunsese,
Deacă să vede descoperită
Făr' veste din întunerec iese
Şi despre-osăbite părţi s-arată,
Ca şi când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare
Făcând asemene cu pământul
Toate. Iară turcii de groază mare,
Uitându-şi credinţa şi cuvântul
Care sultanului său dedusă,
Răsipiţi fugea-în grabă nespusă.

Atunci o coloană ce-avea să-abată
La corturile Porţii pre nalte,
S-urmeze după porunca dată,
Rătăcindu-să nimeri pe-alte
A paşilor, unde tăbărisă
Oştile din Asia trimisă

Care-a sprijinire nu putură
Năvala muntenilor iuţită,
Frânte cu cea dintii lovitură;
În zădar paşii strigă, le-învită,
Căci cu grămada pornite-în fugă,
Nici poruncă-ascultă, nice rugă.

Ba trag şi pe cele-alte cu sine
În răsipă, să calcă, să strică
Oaste cu oaste şi-ordii păgâne
Fug însuşi de-ai săi de mare frică;
În zădar şi sultanul de faţă
Îndeamnă, mustră,-arată ş-învaţă,

Cum în zădar şi trimişii strigă
În toate părţi că nu-i de-a să teme,
Că-i numa viclenie şi-întrígă
Despre munteni, ce în scurtă vreme
Va ţinea, numai ca fieşcare
Să steie, s-arete cutezare,

Că gloata-înfricoşată nu ştie
De rămas, ci năbuşeşte-afară
Din tabără, cu nerând şi-în tărie,
Ca şi când din munţi unda pogoară,
Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
Prevărsând lunca de bălţele.

Mahomet văzând aceste toate,
Izbânda-şi uită, jeleà-l cuprinsă,
Mai vârtos că-auziea după spate
Ca când oşti ar fi mai multe-ascunse,
Ş-acum nu caută numa să scape
Pe unde-i mai scurt, mai aproape.

În mijlocul unii groase cete
Cearcă a străbate-întracea parte,
Pe-unde să vedea mai cu-îndelete
Şi pe unde era mai rară moarte;
Aşa scăpă de-oştile române
Mahomet acoperit cu ruşine.

Toată tabăra mearsă-în răsipă!
Cei scăpaţi fug fără contenire,
Morţii zac, răniţii gem şi ţipă
Iar' biruitorii cu îndrăznire
Strigă, să-îndeamnă şi să-întărâtă
Şi nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneaţă
Leghioana sa iacă soseşte
Şi pe turci fugari în groasă ceaţă
Învolgând de moarte-i ocroteşte;
Spúmegă de ciudă şi mănie
Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia
Cereştilor oştitori povaţă,
Zărind de parte cum vine-ordia
Dracilor învoaltă-în neagră ceaţă,
Tot cugetul Sătanei-înţăleasă
Şi hotărî nainte să-i iasă.223

Deci strigă-îndată: "la arme-afară!"
Şi luându-şi o ceată cu sine
Îngerească, cu sabii de pară,
Câteva tunuri cu fulgeri pline,
Tot feliu de-artelerie cerească
Ca pre vrăjmaşul să biruiască.

Era de viaţă dătătoare
Cruci acolò şi-evanghelii sfinte,
Moaşte, metanii cu sărindare,
Posturi cu rugăciune fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiazme şi tămâi.

Cu cestea purceasă fără zăbavă
Oastea îngerească la bătălie,
Cântând Troiţii pre nalte slavă,
Şi stând în faţă negrii ordie,
Armele nebiruite prinsă
Şi de-îmbe părţi războiul s-aprinse.224

Sabii de pară nemuritoare
Lucind aducea nevindecate
Rane dimoneştilor ciopoare;
Cu fulgeru ceresc încărcate
Tunuri vocnea nestânsă văpaie
Ş-acu fierbea groaznică bătaie.

Neputând cumplita lovitură
Sprijini cetele-întunecoase,
Nápoi a să-îndupleca-începură,
Când Sătana ietăganu-ş' scoase
Şi scrâşnind aşa răcni de tare,
Cât păru că pământul trăcsare.

Năvălind apoi cu sâlnicie
Asupra şireagurilor sfinte,
Vru pre ai săi din fugă să ţie,
Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,
Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale
Oprindu-l cu scuturile sale.225

Iar' Arhanghelul deacă vede
Nebuna Sătanei cutezare,
Iute ca fulgerul să răpede
Şi-atâta-i şterge-o palmă de tare,
Cât Sătana-i cade denainte
Ca fără suflet şi fără minte.

"Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine
Să-mi spurc armele nemuritoare!
Palma-i pentru proaste, de ruşine
Suflete!" (zise) şi supt picioare
Îl călcă. Ş'apoi cine ştie-unde
Îl zvârli,-în neşte peşteri afunde.

Atuncia şi din artelerie
Începură-a-împroşca sărindare,
Sfeştanii, paraclise, tămâie,
Moaşte sfinte ş-altele de care
Fug diavolii; iar apa sfinţită
Ca povoiu mergea pe dânşii stropită.226

Şi iacă-oastea neagră-într-o clipită
Cu vaiet şi multă zberătură
De tot în răsipă fu pornită;
Dracii care-încătro străbătură;
Undeva cercând cum să să-ascundă
Cu vreo mijlocire mai curundă.

Unii-intrară-în pământ, alţii-în stânce,
Mulţi în bălţi încă să pitulară,
Prin râpe, lacuri, peşteri adânce;
Iar' o zătignită cetioară
Vrând a scăpa de-atâte nevoi
Să băgă-într-o cireadă de boi.227

Mamona văzând aspra pălmită
Care Sân-Mihai Sătanei ştearsă,
Nu stete mai mult, ci-întro clipită
Pieri din şireag şi iute mearsă
La oastea lui Vlad luând pe sâne
Chipul unei cătane bătrâne.228

Pintre şireagurile gonace
Mestecându-să, strigă deodată:
"Fraţilor! ascultaţi, de vă place,
Ce socotesc eu! Iacă-împrăştiată
Fuge turcimea şi-în răpezită
Fugă-anevoie va fi poprită.

Deci în zădar gonind după dânsă!
Ajungă dar că-a noastră vărtute
Puterea lui Mahomet înfrânsă;
Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,
Că-oastei vrăjmaşe-în fugă pornite
Trebuie-a zidi poduri aurite.

Pănă ce noi făr de răsuflare
Gonim pe fugari, alţii bogată
Tabăra vor prăda şi doar' care
N-au asudat în astă cruntată
Bătaie răpi-vor acei toate!
Noi om rămânea cu buze-umflate."

Aici tace ostaşul ş-arată
Mulţime de bani cu lucruri scumpe,
Oastea la pradă-acum învitată
Să desface, rândurile rumpe;
Fieşcare merge-apoi de sine
Lăsând scăpare-oştilor păgâne.

Deci la ceialalţi porunci trimite,
În urma fugarilor să meargă
Neîncetat, cu pasuri înteţite,
Iară el în partea sa-încă-aleargă
Pe care-ajunge taie şi bate
Şi bieţilor purure stă-în spate.

Cum râul de munte primăvara,
Când în pripă neaua să topeşte,
Dintru nălţime urnind povara
Apelor, să varsă şi bujdeşte,
Toate-înneacă, surpă şi prăvale
Şi nu-i ce să-l oprească din cale,

Aşa Vlad neînvinsul să răpede
Şi cu şireaguri nespăimântate
Frânge, taie ce nainte vede,
Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
Şi nu-i vărtute, nice tărie
Să-l contenească sau drum să-i ţie.

Dar ce folos de atâta vitejie,
Când scăpare avu mai marea parte
Prin a diavolilor măiestrie!
Totuş' a turcilor fu rea soarte,
Căci din tabăra nenumărată,
Abia scăpă jumătate de gloată.


Note

204. Pe poetul nostru încă l-au apucat neşte dorinţe deşerte poeticeşti care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomeneşte el, când un copil l-ar putea oborî cu o puşcătură! Voinicii de care pomeneşte poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) şi Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ş-or-cine asupritoriu de oameni, şi biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji şi la poveştile de obşte. În vreme după ce várvarii mieziinopţii au cuprins împărăţia romanilor, iar au început acest feliu de poveşti a fi primite la norod, şi au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obşte, ci şi pre cei aleşi din norod. De-aci au avut început poveştile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ş-altora; şi de atunci, mai vârtos la italieni şi la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveştile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuş', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte şi putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuinţăzi asupra-ţi şi puterea-ţi împrumuţi celora ce vor să te supuie! Erudiţian.

205. Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oştenească!... Şi adevărat: pănă când trăieşte aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade şi toată slava şi mai că poţi zice fiinţa norodului. Erudiţian.

206. Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată şi strămoşască ce vine de la lătenie: iuvenis, italieneşte giovane, frănţozăşte jeun, adecă fecior tinăr şi, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.

207. Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să opreşte şi pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obşte muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce ştiu despre alţii. M. P.

208. Aceasta se află şi la istorie.

209. Rândul poveştii e aşa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, şi sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod şi strigare: "Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut şi l-au dat la gol şi acum să găta să să lipsească de viaţă, ca să nu cază viu în mânile necreştinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără şi să tâlni cu ai săi. M. P.

210. Precum s-arată, Argineanu nu ştiea ce s-au făcut cu dânsul şi socotea că cu meşterşug l-au prins turcii şi l-au desbrăcat aşa, în bajocură. M. P.

211. Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.
a) Dar să aşteptăm puţinel, oare ţiné -va cuvânt? Căp.

212. Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înţăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creştin şi român.Idiotiseanul.
b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i aşa scris, au trebuit Argineanu să ştie turceşte. Onochefalos.

213. Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul aşa în drum ca Argineanul şi cu cuvinte aşa sumeţe, nezicându-i nimica, demult i-aş fi zburat căpăţina! Căp. Alazonios.
a) Şi doară ţi s-ar fi tâmplat ca şi turcului; ba doară nice ai fi ajuns a muşca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.

214. Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oştean şi ştiu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.

215. Deştinde este cuvânt vechi strămoşesc, puţin acum obicinuit, şi va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.

216. Sultanul nu credea de puterea şi faptele lui, precum îi spunea turcii, ca şi cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.

217. Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Aşa aş face şi eu să fiu viteaz. Simpliţian.
a) Iacă dar' că Argineanul ştiea turceşte, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.

218. Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăş' aş face aşa. Căp. Alazonios.
a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălţat poeţii pre deasupra de putinţa omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari şi peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de puşcă, cu care şi pe cel mai viteaz, cel mai mişel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă şi mai mulţi de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudiţian.

219. Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudiţian.

220. Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra traţienilor la Troada. De n-aş fi cetit însuş' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aş gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudiţian.

221. Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat aşa nesâmţiţi, fiindcă la taberi să pun străji din afară şi din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne ştiute de larmă, de departe. Căp.
a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund şi nu ies la războiu. Mândrilă.

222. Cereştii călăreţi. Aceştea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.
a) Ce basnă! Şi pentru ce? dacă fără această ajutorinţă Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.
b) Întii: Scriptura învaţă şi Vieţile Sfinţilor arată că arătări de acest feliu a sfinţilor au fost nu o dată. A doao: s-află şi la cronica Moldovii de aceste; ş'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.

223. Toate cărţile bisericeşti întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povăţuitoriu oştilor cereşti.

224. Fiindcă oamenii lucrurile duhovniceşti nu-şi pot închipui numai trupeşte, iar' lucrurile nevăzute, omeneşte şi cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta şi poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oştile omeneşti; şi precum au oamenii tunuri şi artilerie, aşa pune şi la îngeri, precum au făcut şi alţii. Musofilos.

225. Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate şi a celor necurate şi zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânşii. În urmă nu putură diavolii ţinea războiul şi începură a să îndupleca; atunci Sătana scoţind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile şi-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, şi trebue a să înţălege alegoriceşte, adecă că Sătana au vrut să pătrunză şi să biruiască cetele îngereşti, dar n-au putut. Musofilos.

226. Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are şi e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.

227. Un asemene lucru sau tâmplare să ceteşte la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.

228. Cătană să zice pe unele locuri oştean; unii zic cătună. Filologos.




Tiganiada sau Tabara tiganilor - Prolog
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Epistolie inchinatoare
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 01
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 02
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 03
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 04
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 05
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 06
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 07
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 08
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 09
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 10
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 11
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 12


Aceasta pagina a fost accesata de 662 ori.