• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 04

Cântecul IV

Argumentul


Sfinţii din raiu să gată să-ajute
Muntenilor; Florescul mai spune
De-a lui Vlad biruinţe făcute.
Curtea măiastră, prin o minune,
Piere ca dracul de crucea sfântă.
Lui Parpangel rău cărţile-i cântă.

O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioşi să mângăiască
La scârba şi nevoia lumească.

Acum pare că ceriul de lume
Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viaţa-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-înveţe vro taină ciudată.128

Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr' că sau nice-o credinţă
Noi avem acum sau pre putinţă
Iar' a bătrânilor socotinţă
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă şi minte.

Ori de unde-aceasta să purceadă,
Destul că pe vremea lui Vlad încă,
Sfinţii oblicind atâta pradă
Ce făcea turcii-în creştini ş-adâncă
Răutate, pe pământ veniră
Şi multe suflete mântuiră.

Aceasta nu numai că să zice,
Ci s-au scris şi la cronica vechie
Carea-i mai de mult fără de price,
Şi decât cronica lui Urechie;
Apoi, să-întăreşte prin hârţoaga
A mănăstirii de la Zănoaga.129

Acum o dată scăzusă luna
Şi crescând iară să făcea plină,130
De când oştile turceşti întruna
Jecuiea stăpânia română.
De cruzii multe şi tâlhărie
Rămăsese ţara mai pustie.

Numa ţigănia noastră-armată
Între-atâte valuri ş-asuprele
Era întreagă şi nevătămată
Scăpând oarecum ca pintră iele;
Prin sfadă multă şi hodini dese
Aproape de-Inimoasa-ajunsese.

Sân Spiridon prin o tâmplare
Din raiu privind, să mai vadă
Ce fac muntenii, "au, váileo!" tare
Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă
De sfinţi ce cânta psalmi ş-antifoane
L'întrebară: "Ce-ţi e, Spiridoane?"131

"O! (zisă) Dar' nu vedeţi ce-mi este?
Perit-au Ţara mea Romănească!
Nu e ţară, sterpele neveste
Unde-întratâta să mă cinstească
Ca-în aceasta, ş-acum, ian' căutaţi
Cum o prădează turcii spurcaţi!..."

Toţi sfinţii mirându-să priviră
La mulţimea taberii păgâne;
Din umeri şi cu capu clătiră,
Iară Sân Nicoară,-adânc în sine
Cugetând, din buzele sfinte
Următoare slobozi cuvinte:

"O, cuvioşilor! mie-mi pare
Că nu-i vremea de-a clăti din spate
Sau a jelui făr-ajutare
Ş-aşteptând pănă vor fi surpate
A noastre beserici de păgâni,
Ci să-ajutăm şi noi pe români!...

Drept aceasta, Spiridoane, dară
Luând voinicii noştri în soţie,
Pe Jòrgiu şi pe Medru, gios te pogoară
Ş-ajută lui Vlad în bătălie.
Aşa gândesc eu că-ar fi mai bine,
Însă n-aşteptaţi de-azi pănă mâne!...

Ci cât mai curând trebuie-a merge,
Că-amintere poate fi zădară
Ajutarea. Ceşti doi pot s-alerge
Degrabă fiind călăreţ, iară
Tu pedestru (precum din canoane)
Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."

Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de faţă,
Întărea sfatul lui Sân Nicoară,
Numai Sân Spiridon avea greaţă,
Căci nu văzusă nici odinioară
Vreun războiu având inimă blândă
Din fire şi neiubind izbândă.132

Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă
Şi zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,
Coiful, scutul, sulìţa nevinsă
Luă, şi luând toate sărută,
Nu pentru că-s bune şi frumoase,
Ci că-acum de mult nu le purtasă.

Aşijdère Sân Medru s-armează
Amândoi de-aci suind călare,
Sân Medru pe iapa sa cea brează,
Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care
Îmbe dobitoace minunate
Spun că-ar fi măiestre ş-aripate.

Însemnându-să cu sânta cruce
Cuvioşii călăreţi plecară.
Sân Spiridon după ei să duce
Pogorând pe cea tainică scară
Care Iacov (pribegind de-acasă
De frica lui Isav) o visasă...

Dar părându-i cale delungată
Pe-încet a păşi din spiţă-în spiţă,
Măcar nu călărisă nice o dată
Totuş', dacă-ar fi vreo măgăriţă
Sau puiu de asìn! socotea-în sine
Că-ar putea călători mai bine.

Şi iacă,-o minune! ce zăreşte!
O asìnă despre mâna dreaptă
Grăind cătră dânsul omeneşte:
"Sân Spiridoane, dar ian' aşteaptă!...
Şi de voieşti a merge mai tare,
Nu-întreba nimic, ci sui călare!...

Ásina lui Válam sunt eu, care
Pentrucă potignind odinioară,
Îngerului ferii din cărare
(Ai auzit povestea mea doară?),
Rămăsăi pănă-acuma-în viaţă,
Ca oamenii limbă-având vorbeaţă."133

Sântul bucuros primi-îmbierea
Şi de-acolea mearsă tot călare;
Însă-aşa-i fu sfatul şi părerea:
Să nu să-arete la fieşcare,
Ci nevăzut ispitind el toate
Să-apere pre oameni de păcate.

Întracea turcii-încolea şi-încoace
Ca turbaţi alerga după pradă;
Ţiganii nu ştiea ce vor face,
Că-între dânşii să scornisă-o sfadă
Unii voind să călătorească,
Iar' alţii pe loc să hodinească.

Din bătrâni încă mai mare parte
Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă
Să meargă la Spăteni, nici să-întarte
Domnia, prin zăbavă fără treabă.
Drept aceasta ţiganii grămadă
Strângându-să-începusă la sfadă.

Unii striga că pentru o fată
A unui ciurariu nu să cuvine
Să zăbovească tabăra toată,
Alţii răspundea că fieştine
Datoriu e păn' atunci să rămâie,
Păn' să va şti de-i Romica vie...

Iar' în cea curte mândră măiastră,
Voinicii zăuitându-şi de toate
Bea, mânca, juca, şedea-în fereastră;
Parpangel fátá-şi găsi nu poate;
Florescul povestea ca nainte
Străinului cu ceste cuvinte:

"Iar când sosiră la locul unde
Grecul ştiea că-s mrejile-întinse
Ş-unde Hamza cu oaste să-ascunde,
Atunci, ca neşte pârjoale-aprinse,
Iacă zece mii de turci să scoală
Şi lovesc pe munteni cu năvală.

Iară logofătul cu sumeaţă
Sprânceană lăpădând făţărie:
"Nu-ţi fie (zise) de mir, nici greaţă,
O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie
Pă câne să să dea legat, iară
Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...

Sosit-au de tine hotărâtă
Vreme,-în care tu de voie bună
Vruşi să te-închini la poarta mărită!...
Tinerii tăi încă-s de-împreună
Gata-a merge departe de-acasă,
Nice-acum de patrie le pasă!..."

Stete vodă cu mintea-îndoită
De-are-în pieptul vânzariu să împlânte
Fierrul, dar socotind ovilită
Izbândă, ca singur să să-încrunte
Însuş' cu el, hotărî să-l lasă
Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.

Sabia smulsă, ochi plini de-urgie
Aruncând la el, aşa răspunse:
"Greculeţ mişel, născut la robie,
Învăţat la viclenii ascunse,
Intrìgi a face,-a méştere-otravă,
Simţire neavând de-onor şi slavă,134

Voiu să-ţi arăt fără viclenie
Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,
Nici cap să să plece la robie
Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,
Căci ai gândit!... bagă samă bine,
Oare prinde-or iepurii pe câne!"

Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul:
"Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune
Cu multe,-aici, tot înşălământul
Cu care-au cercat a ne răpune
Vrăjmaşul ş-unde ne aflăm astă-oară,
Căci înşii vedeţi!... Pentr' acea dară,

Cred, o viteji! că nu-i trebuinţă
Să vă-arăt cu mai multe dovede
Că scăparea-i numa-în biruinţă.
Ceştii numa putem a ne-încrede!
Deci acum, sau moarte cu dafine,135
Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...

La arme, dar'!... S-aratăm vărtute,
Să stăm nefrânşi, cu inimă vitează.
Nu biruiesc multe mii şi sute,
Ci cari a biruire cutează.
Alergaţi şi vă luaţi izbândă;
Slava voastră fie-a lor osândă."

Zice, şi dând semnul de năvală
La oştile-în ascuns pregătite,
El cu garda sa de-aci să scoală
Şi-în şireaguri bine-orânduite
Lovi pe turci cu-atâta iuţime,
Cum cade tunetul din nălţime.

Şi cum povoiul, pe ţàrìnă coaptă
Căzând, cu năpraznă-într-o clipită
Strică truda plugariului dreaptă,
Şi iacă, zace gios cutrupită
Toată ţàrina, ş-în loc de grâne
Numa năroiu şi baltă rămâne.

Aşa lovind viteaza-oştişoară
În turcime, trupuri poligneşte,
Rânduri întregi prăvale ş-oboară,
Taie, surpă, dar mai mult stropşeşte,
Ş-altă nu vezi făr' trupuri tăiate
Zăcând în bălţi de sânge necate.

Vlad ca ş-un leu întărâtat foarte,
Ce, de vânători luat în goană,
Deacă să vede cu câni de-o parte
Iar' de alta cu mreaja vicleană
Împresurat, unde-i cea mai mare
Grămadă de câni, acolo sare

Şi dorind să-ş' facă-izbândă-amară,
Pe care cumu-i vine nainte
Frânge, spintecă,-încoalţă, ş-înghiară,
Când cu brânci groaznice, când cu dinte
Apărându-să, sugrumă şi ucide
Şi printre dânşii drumu-ş' deschide,

Aşa Vlad văzând că de toate
Părţi pe dânsul turcimea să scoală,
Unde vede că-s mai îndesate
Gloatele,-întracoló dă năvală,
Învârtind arma-încolea ş-încoace
Larg potec pintre păgâni-ş' face.

În zădar Hamza oşti împrăştiate
Va să-adune, războiu să-întrejască,
În zădar a le-îndemna să bate
Cu porunca tare-împărătească,
Căci oastea-în răsipă-acum pornită
Să calcă fugind ş-e neoprită.

Iar' Hamza de cetele muntene
Împresurat, cade la prinsoare
Cu mai mulţi din oştile-agarene.
Grecul încă nevăzând scăpare,
Lui vodă cu multă plecăciune
Cade-înainte şi să supune.

Atunci vodă-amar zâmbind îi zise:
"Cum îţi pare-acum, Catavoline,
Urzitoriu de vânzării închise,
Sol făţarnic a Porţii păgâne,
Ce nu te ruşini cu tâlhărie
A vinde creştina stăpânie?"

Aşa zicând cu groaznică moarte
Porunci ca pe toţi să-i înţape,
Ce la tâlhărie avură parte,
În pădurea ce era de-aproape.
Hamza fu-înţăpat pe cel mai gros
Şi mai nalt copaci, grecul mai gios.

Crudă poruncă, moarte-îngrozită!
Dar acelui nevinovat pare
Că vânzarea-i şi mai neomenită.
Om ticălos, totuş' nu te spare
De la fapte rele câteodată
Pedeapsa,-ori cu ce moarte-aşezată!

Dacă estea-în Ţarigrad s-auziră,
Sultanului nime nu cutează
A spune, măcár că el să miră
Unde logofătu-întârziază,
Păn' ce-odată viziriu-îndrăzneşte
Şi lucru cum e povesteşte.

Iar' tiranul aprins de mănie
Că-au cutezat a grăi de-acele
Basne şi care nu pot să fie,
Lucruri de ruşine şi mişele,
Porunci să-l bată peste faţă
Pentru vorba proastă şi-îndrăzneaţă.

Iar' deacă din solii repezite
Să-încredinţă, mai nu turbă-în sine
De ciudă şi de-urgie-ocărâte
Văzându-şi porunci, nici să-ş-aline
Firea putu cu deobşte târzie
Izbândă, ci cât mai tâmpurie.

Deci la paşi de aproape, de parte,
Porunci de sârg oşti să-şi armeză,
Şi întracela chip ei să să poarte
Ca să aducă cele mai viteze
Cu sine, iar' păn' la primăvară
Să fie gata să iasă-afară.

Abea pe câmp iarba răsărisă,
Iar' codru noao frunză apucasă;
Din toate părţi turcimea trimisă
S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă
Alergând spre Ţara Romănească,
Cu totul acuş' s-o jefuiască,

Iar' o parte duce cu pas iute
Sultanul păgân, suflând izbândă,
Cu care s-afla mii doao sute
De mulţime varváră neblândă.
Ş-acum la Vidin ajunsese
Stulurile cele mai alese.

Era tocma-în miez de primăvară
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina şi cea mai săracă,
Voioasă saltă şi să desfată
În dezmierdare nevinovată,

Când iacă Vestea-în trâmbiţă sună
Că vin turcii cât frunză şi iarbă,
Ca robiei ţara să supună.
Toţi să gată-a lua fuga oarbă.
Boierii cei mari şi mai cu minte
Luasă fuga mai înainte,

Iară ţăranii săraci, în pripă,
Ca ş-o turmă de oi fără pază
Cari încătrò purced în răsipă;
Plini de frică şi cuprinşi de groază
Toată-ş' lasă avere şi sudoare,
Nedejdea puind numa-în picioare.

Fug copii cu tinere copile,
Fug muieri cu mititei în braţă,
Iară cei mai încărcaţi de zile
Îi mângăie şi le sunt povaţă.
De vaiet amar, ţipete, jele
Plini-s codrii, câmpii şi vălcele.

Ici unul îşi poartă pruncii-în spate,
Altul colea pe slabul părinte,
Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate
Şi stă ca zăpăcit de minte,
Neştiind cui mai curând s-ajute:
Pruncilor sau muierii căzute.

Nepotul duce pe moş de mână,
Moaşa pe nepoţiei şi nepoate,
Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;
Fieşcare din primejdie scoate
Pre cel mai iubit, mai de aproape,
Năzuind cătră munte să scape.

Numa Vlad, cu inimă nefrântă
Şi-înarmat, pre păgânul aşteaptă.
Nimic de la scopos nu-l desmântă,
Toate-orânduieşte, toate-îndreaptă
Spre pierirea păgânelor gloate,
Tocma să fie nenumărate.

Cu călărimea lui cea vitează
Prin locuri dosite, lui ştiute,
Oştilor turceşti de-aproape-urmează.
Din ascunziş cu năvală iute
Sărind pe şireaguri sângurate,
Neaşteptat încungiură şi bate.

Ca lupul flămând care, supt deasă
Tufă ciulit, pe pântece zace,
Când vede trecând o turmă groasă
De-oi sau alte slabe dobitoace,
Iar văzând pre vreuna sângurată
Sară,-o răpeşte şi fuge îndată,

Aşa Vlad urmând oştii cei mare
Turceşti, ordiilor despărţite
Neaşteptat înainte le sare
De prin locuri ascunse, dosite,
Ş-atâta ştie-a-i zătigni de bine,
Cât nici măcar unul viu rămâne."

Florescul fârşind lunga poveste
Mearsă, fiind târziu după cină,
Iar' Parpangel după a neveste
Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;
Deci plin de necaz că n-o găseşte,
Se cùlcă pe un pat ş-aţipeşte.

Însă lucrul cel mai de mirare
Este că bietul ţigan, aice,
Unde să culcasă-în supărare,
Află' zioa cea mai de ferice,
Fiindcă-a doao zi dimineaţă
Să trezi la Romica sa-în braţă.

Dracu nu doarme! cine-întii zisă,
Bine-o nimeri...! că aşa este:
Pănă noi durmim cu geana-închisă,
El turbură fete şi neveste
Şi-osăbite feliuri de năluce,
În vis şi-în aievea le aduce.

Nu ştiu cum să tâmplă de-astă dată
(De bună samă prin gevolie!)
Că Romica era culcată
Într-acel pat ş-aceaiaş chilie
Unde se culcasă Parpangel
Asară, mâhnit ca vai de el.136

Când fu spre zio, el să trezeşte,
Fiind încă ea-în somn afundată;
Caută-împrejur, şi iacă-obliceşte
Că doarme lângă dânsul ş-o fată.
Să miră! şi nu să poate-încrede:
În vis sau într-adevăr el vede,

Dar' apoi de pe semnele toate
Cunoscu pe draga sa copilă.
Cine-aici a povestire poate
Cu ce feliu de sâmţire şi milă
O cuprinsă,-o sărùtă şi zisă:
"O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."

Atunci şi Romica clipeşte
Şi văzându-şi ibovnicul faţă,
Nimica de dânsul să sfieşte,
Ci cuprinzându-l cu dor în braţă,
Îi răspunsă:-"O, iubit Parpangele,
O, câtă-mi pricinuişi tu jele!"

Copila cu totul roşi-în faţă
Şi-i arsără buzele ca focul,
Junele-încă nu era de gheaţă
Ş-acu dracu-şi începusă jocul:
"Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă
Spăimântată, vrând să să rădice.

S-ápără ca când nu i-ar fi voia
Ş-apărându-să-îl strânge la sine.
Ce-i de-a face când vine nevoia
Pe om? Voi ştiţi, dragi neveste, bine
Că la-împrejurări cum este-această,
Totdeuna vi să tâmplă năpastă.

Însă spre-a Romicii norocire,
Tocma ca când ar fi fost chiemată,
A feciorii sosi scutire:
Sân Spiridon pe-asină aripată
Trecea tocma-într-aceaiaş' clipită
Pe lângă ceastă curte vrăjită.

Şi văzând de sus pe cea perechie
Care,-încă fiind necununată,
Porunca-întie din legea vechie
Era gata să-împlinească,-îndată
Trasă-asupra curţii-un semn de cruce,
De carele pier toate năluce.

Şi iacă pieri curtea frumoasă
Ca când n-ar fi fost nice odată.
Oaspeţii-într-o baltă puturoasă
Să treziră. Şi-acea minunată
Întâmplare la toţi au arătat
Că curtea n-au fost lucru curat.137

Bunul Parpangel, pănă prin baltă
Plină de broaşte sâlind să iasă
Înoată-încoace,-încolea şi saltă
Ş-orbecăind prin ceaţa-întunecoasă,
Iată pierde pe Romica dragă
Şi-în zădar o caută balta-întreagă.

Iar' după ce cu multă trudă
Abea să vârgoli din băltoacă,
Plin de tină şi cu haina udă,
Scuturându-să stete-o soroacă
Şi-începu a socoti-întru sine
Asupra cestor tâmplări străine.

Ci în zădar cap şi minte-ş' bate,
Că niciuna-i vine la măsură.
Curtea pieri cu casele toate,
Nice să ştie ce să facură
Oaspeţii; patul şi draga fată
Încă pieriră din ochi deodată!

Iar' de altă parte ştiea bine
Şi-aceaia, cumcă-astă dimineaţă
Au fost întru neşte căsi străine
Şi-în pat, şiind pe Romica-în braţă;
În urmă, că-în balta puturoasă
Au căzut, haina-l mustra tinoasă.138

Estea socotind jelea-l cuprinsă,
Mai vârtos pentru biata Romică,
Iar inima cea de dor aprinsă
Mai numa că nu i să despică.
Strígă-amar: "Dragă Romică, vină!"
Iha139 din vale-i răspunde: "vină!"

Iha, cea răsunare deşartă
Care din râpe şi văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Şi ca când ar îngâna răspunde,
Aceaiaş' şi lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.

Ţiganul care n-auzisă
Niceodată răsunare chiară
Ca-aceasta, stete cu gura-închisă
Gândind că cineva-l chiamă doară,
Însă neauzind mai mult pe nime,
Purceasă-înainte prin desime.

În urmă ieşind la o cărare
Şi sângur văzându-să, de jele
Ş-urât rupsă-a cânta cu glas mare:
"O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,

Voi mândre poieni şi văi adânce,
Voi măguri cu desişuri umbroase,
Vârtoase ne sânţitoare stânce,
Şi tu, coadre verde,-întunecoase!...
Cine-mi va spune năcazul greu
Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: "eu!".

Socotind că cineva-i răspunde
Ş-acum, iarăş' cu d-inimă frântă
Zise: -"Oricine-eşti, nu te mai ascunde,
Sau eşti om, sau vreo fiinţă sântă,
Ieşi la mine-încoace şi te-arată,
O! spune-m şi mă desfată!" Iha: "fată!"

"O! eu încă caut o fată blândă
Care sufletu-mi dusă cu sine,
Lăsându-mă-întru năcaz ş-osândă;
Nice ştiu prin ce locuri străine
Va fi ia petrecând zile-amare
Şi de-are vreo mângăiare!" Iha: "are!"

"Cine ştie, vedea-ne-om vreodată
Şi poate că după vreme lungă!...
Că nu-în zădar au fost ea furată
Doar' în ţări streine va s-ajungă
Şi-oh, amar! apoi cine mai ştie
Cui va fi dragă soţie!" Iha: "ţie!"

"Hai, doară mă-înşeli, copilă bună,
Alinându-mi puţinel năcazul,
Că eu văd numa noori şi fortună
De când soarele-mi ascunsă-obrazul.
Deci, de-i adevărat graiul tău,
Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: "zieu!"140

Aici el era să mai vorbească
Şi să mai asculte ce-i vrăjeşte
Iha, fata cea pădurănească,
Când de-o lature, iacă zăreşte
Venind împotriva lui vrăjmaş,
Pe cal înteţit, un călăraş.

Ţiganul zărind sabia luce,
Şi voinicul sosindu-i aproape
Tot înghieţă, nici fuga s-apuce,
Nici în grabă-oarecumva să scape
În pripă cuteză, că din vreme
Voinicul îi strigă: "Nu te teme!...

Asupra nearmaţi şi de-a ta samă
Argineanul sabia nu poartă;
Pentru-aceasta să fii fără teamă,
Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:
Nu văzuşi maìnte pe-oarecare
Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?

Nu văzuşi o copilă creştină
Tinără şi dintr'o mie-aleasă,
Ca ş'o mieluşică fără vină
Fugind repezită, spărioasă
Şi năzuindúndeva să scape,
După ea doi turci gonind aproape?"

Parpangel cu mintea-înhemeită
De cele care lui să tâmplasă,
"Drag (zisă) coconaş! o clipită
Numa eu văzui pă ha frumoasă!
Dară, ca să nu-ţi vorovesc pleve,
Însumi nu ştiu: în vis sau aieve."141

Voinicul cunoscu din cuvinte
Că bietul ţigan ş-acu visază;
Stete puţin cu-îndoită minte,
Dar' murgul îi sare şi rântează,142
Flútură cu capul, înspumate
Zăbele roade şi pământul bate.

Acesta era viteazul de care
Oastea păgână se temea toată,
Doară cel mai harnic şi mai tare
Din toţi ce-au purtat arme vodată;
Multe el făcusă vitejii în lume,
Jurat vrăjmaş turcescului nume.

Înţălegând el dară că vine
Sultanul cu toată-a sa putere
Să jefuiască ţările creştine,
Îşi părăsi tânăra muiere
Ş-îmbrăcat în zoao luminoasă
Asupra păgânilor purceasă.

Sângur, cu nesupusă vitejie,
Hotărî pe turci să năvălească,
De-ar fi ei şi mácar câţi să fie;
Ş-acum de trei ori, cu voinicească
Îndrăznire,-asupra multor sute
Dete războiu ş-alungă pe tute.143

Nici unul poate mâna să pună
Pe dânsul sau rană să-i aducă,
Iară el ca fulgerul detună
Între dânşii, când sabia-ş apucă;
Şi pare că-împrejurul lui ploao
Trupuri de păgâni tăiate-în doao.

Tocma să tâmpinasă cu-o ceată
De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă
Tăindu-i partea cea mai bărbată,
Iar' el ostănit căutasă-în pripă
Să-odihnească-a umbră răcuroasă,
Şi veni-într-astă pădure deasă.

Dar' spre răul său şi soarte-amară,
Era pădurea cea blăstămată!...
Cum intră şi vru să să pogoară
Supt un păltinaş, iacă deodată
Doi turci vede, gonind o copilă
Carea-l rugă de-ajutoriu şi milă.

El neştiind că este-o nălucă,
După dânşii nencetat aleargă
Şi-i pare că-acuş'-acuş apucă
Pe gonaci, capetele să le şteargă,
Iar sosind lângă ţigan pieriră,
Şi de-aceasta el acum să miră.144

Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare,
Că tocma nimerisă la cele
Doao-izvoară de-împrotivă, care
Din sufletele mari fac mişele,
Iar' mişeilor dau vitejie.
El, săracul, de-aceasta nu ştie.

Acoléşi lângă dânsul de-o parte
Era doao, supt un fag, izvoară,
Din care curgea pe doao boarte,
Doao păraie, ca şi vioară,
Având limpede-apă şi dulcie,
Iar' una-i de-împrotivă altie.

Care bea din cel pe mâna dreaptă,
Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:
Mintea nu ştiu cum i să deşteaptă
Şi pare că sus la nuori zboară,
Face dintr-un iepure fricos
Viteaz neînvins şi leu inimos.

Iar' apa cea de pe mâna stângă,
Tot focul sufletului potoale,
Face mintea tâmpă şi nătângă,
Ba toată firea trândavă, moale,
Cela şi cesta părăuaş mic
Era-între ţigan ş-între voinic.145

Vede limpede ca şi vioară
Apa voinicul şi frânt de sete
De pe cal îndată să pogoară.
Neştiind, bea de saţ, pe-îndelete,
Ah! şi bea cu multă lăcomie
De-a stânga, dintru ticăloşie.

Sărace-Arginene! ce minută
Nefericită-acolea te-adusă,
La cest urât părău ş-apă slută!...
Iacă vitejia ta răpusă!...
Dar ce folos, abea cât înghite,
Iacă toate-întrânsul schimosite,

Lasă calul, armele desbracă,
Apoi merge şi-în codru s-afundă.
Parpangel tocma era să treacă
Părăul şi văzând limpede-unde
Curgând pe su ţermurile-înguste,
Nu să putu răbda să nu guste.

Cât putu-încăpea-în palma cufundă,
Atâta luă şi sorbi-îndată,
Şi iacă-în faţa lui cea rătundă
Să vedea schimbarea minunată,
Căci ochi nu ştiu cum i să-înfocară
Şi-înt-ralt chip cu tot să strămutară.

Cu privire mândră şi vitează
Tocma ca ş-un altul acum stete,
Iar' mintea-i să luminà cu trează
Isteţime, ş-osăbită sete
Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte
Lucruri mai mari, de slavă şi nalte.

Caută la sine şi să ruşìnă
Văzându-să-în hainele mişele,
Toate ude şi pline de tină;
Aruncă ceste şi luă cele
Carele-Argineanul lăpădasă
Una cu armătura frumoasă.

Cu ochiul lacom toate petrece
Şi una după-altă le îmbracă,
Şi părea că nu să teme de zece,
Dacă scoasă sabia din teacă.
Iar apoi, văzându-să călare
Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.

De-aci zlătariul fără zăbavă
Luând cărarea-îmblată, purceasă
Prin cea necunoscută dumbravă.
Acuma şi de Romica-ş' uitasă,
De nu i-o pomenea lui o tâmplare
Groaznică, fără de-asămănare.

Măcarcă calul inimos îl duce
Rapede şi cum să cade-în spate,
Totuş' el băgând sabia luce
În teacă, la un tufariu să-abate
Şi rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...
Sânge pícă cu glas de durere:

"Nu mă frânge, drăguţ Parpangele!
O, lasă-mă s-odihnesc în pace!
Tu nu şti că-în aceste nuiele
Trupşorul Romicii tale zace!...
Soarta mea fu crudă şi nedreaptă,
Líbovul altii pe tine te-aşteaptă!"146

Glasul tăcu; iar dacă-înţăleasă
A logodnicii tristă tâmplare,
Stete nemişcat cu faţă jeloasă,
Inima su piept bătându-i tare.
Izbucnind în urmă jelea-închisă,
Râu de lacreme varsă şi zisă:

"Tu eşti, dragă Romică dorită!
Váileo, vai! ticălosul de mine!...
Cum de groaznică ţi-au fost ursită!...
Ah! nu pot eu trăi fără tine;
Ieu încă-a vieţii fir mi-oi rupe,
Pe-amândoi o groapă să ne astupe."

Zicând aceste sabia scoasă
Şi vru-în doao gâtlejul să-ş' taie,
Dar' cu farmece trupu-i legasă
Mama sa, Brânduşa, ca-în bătaie,
La războiu sau măcar ce-altă price
Nice-o armă-în lume să nu-i strice.

Deci sabia lunecă pe piele
Ca pe marmură nestrăbătută,
Iară de mult bănat şi de jele,
El în urmă la crièri să strămută
Şi pare că nimica nu mai sânte
Ş-umblă ca ş-unul fără minte.

De-aci-înteţindu-ş' calul, aleargă
Încoace şi-încolea cu iuţime,
Cruciş', curmeziş' pădurea largă,
Cu tot feliul de nebune shime,
Tocma ca ş-o sălbatecă fiară
Ţipă, răcneşte, spumegă, zbiară...

"Staţi, tâlharilor fără de lege
(Strìgă el căutând în toată parte),
Suflete păgâne şi pribege,
Pe toţi v-aşteaptă cumplită moarte!...
Însă, dacă-mi veţi da pe Romica,
Iată că nu voi face nimică!"

De-aceste lui în minte puiază
Fierbinţala! Câteodată-îi pare
Că vede pe Romica cu groază
De dânsul fugind; el pe cărare
Îi merge şi purure-o-înteţeşte,
Dară ea tot fuge bărbăteşte.

Aşa făcând pănă când înoaptă,
Adeseori zice: "Dulcea mea zână,
Nu mă fugi! Deh, Romică,-aşteaptă!
Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,
Să mergem la ţigănie-acasă.
Vină, dragă Romică, frumoasă!..."

Rău-mi pare, drăguţ Parpangele,
Că-atâta păţeşti pentru-o copilă,
Că nu-s vrednice de-atâta jele
Copilele, ba nice de-o milă!...
Căci puţine sunt, foarte puţine!...
Cu care să te nărăveşti bine.

Note

128. Aici poetul să plânge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, şi zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P.

129. Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorât sfinţii din ceriu şi au ajutat oamenilor, şi zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decât cronica vornicului Urechie. M. P.
a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.

130. Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de când turcii întrasă în ţară. M. P.

131. Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să ştie ce-au făcut şi ce-au vorbit sfinţii în raiu? C. Idiot.
a) Şi mie aşa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat aşa scris. Onoch.
b) Aceste trebuie să să înţăleagă poeticeşte şi într-acel chip cum povesteşte Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba şi Apollòn, iar alţii s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) şi Vulcán. Poeticul nostru fiind creştin n-au putut să pomenească de zieii păgâneşti şi să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinţii creştineşti. Însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte. Cocon Musofilos.

132. Întâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obşte, să ţâne pretutindene de chipul vorbei de obşte şi întrebuinţază cuvinte obştite între ţărani, afară de tâmplări când vorbeşte altcineva, căci atunci aşa-ş chibzuieşte voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbeşte. Deci şi aici fiindcă sângur povesteşte, nu zice sfântul Spiridon, sfântul Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult şi să obicinuieşte astăzi la ţărani care sunt mai stătornici întru ţinerea obiceaiurilor strămoşeşti. Şi cu adevărat nu ştiu de unde au luat cărturarii noştri besericeşti acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul cuvânt strămoşesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ş-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân Giorgiu ş. a. C. Filologos.
a) Dar, ş-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii şi călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Şi pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.

133. Pentru această asină a lui Valám este scris la Biblie că mergând Valam pe această măgăriţă, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar ásina ferindu-l îngenunchie şi bătându-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dânsul: "Ce mă baţi?"... Iară cele ce să zic aici pentru dânsa, trebuie să să înţăleagă poeticeşte. Erudiţian.
a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinţi; mai vârtos să să mestece la poveştile ţigăneşti. Păr. Desidemonescul.
b) Şi ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviinţă!... Că au vrut să ajute sfinţii creştinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt şi la Biblie, unde împrotiva necredincioşilor ajută îngerii. Ba să află şi la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreţ sfânt mergând asupra oştilor.
Apoi, caută la Vieţile Sfinţilor şi vei afla şi mai minunate. Iar pentru măgăriţa, însuş' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim şezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povesteşte numa de ţigani, ci şi de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinţi, s-au mestecat cu povestea ţiganilor. Părintele Apologhios.

134. Onòr, adecă cinstire, cuvânt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă şi la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vârtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătineşti. P. Filologos.

135. Dafin este un feliu de lemn de obşte ştiut, care lătineşte să chiamă làurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună şi încununa pe biruitori, care să purta vitejeşte la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aştepta, fără ori moarte încununaţi fiind cu slavă sau izbândă. Filologos.

136. Vezi lucru dracului! Cum au ştiut el a-i întâlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfântoievici.

137. Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gândeam că, de bună samă, s-au săvârşit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfântoiescul.
a) Ha! ha! ha!... bine le şede aşa oaspeţilor acelora, în balta puturoasă! Aşa dăruieşte diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.

138. Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieşind din baltă şi nevăzând nici curte, nici oaspeţi, nici pe Romica, să frângea cu gândurile şi nu ştiea ce să socotească. M. P.

139. Iha este cuvânt formuit din firea lucrului şi însemnează tot aceaiaş' ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peşteri şi răspund la fieştecare strigát cu vorbe asemene, însă înjumătăţate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.

140. Ce ţigan nebun! Dar' nu putea el să cunoască că nimene nu-i răspunde, ci numai sunetul vorbelor lui să răzbătea. Idiot.

141. Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar' el gândea că întreabă de Romica. Mândr.

142. Pe une locuri zic necăzeşte, în loc de rântează. M. P.

143. Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar' preînvăţatul Talalău face o luare aminte, tot acoloş' la izvod, precum s-au zis mai sus, zâcând că în copilăria sa au auzit cântând de faptele aceluiş' Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, aşa şi cântarea aceaia nu o pututu-o afla mai târziu. Pagubă!... (adauge învăţatul) că neşte cântări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiţi a norodului, căci întru dânsele ar găsi multe făpturi istoriceşti care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Şi adevărat zice acest om învăţat, că eu însuş' multe cântări de viteji romăneşti am auzit când eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudiţian.

144. Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind şi după dânsa doi turci gonind, el vrând să mântuiască copila, alerga după turci, iar' când sosi lângă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P.

145. În aceaiaş' pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieşea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire şi vărtute, căci apa din părăul despre mâna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte şi inimă vitează, iar cea din părăul de-a stânga strica toată firea omului şi-i întuneca mintea făcându-l ticălos ş. a. M. P.

146. Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica şi aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch.
a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ş-adevărate! Idiot.
b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:
Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudiţian.




Tiganiada sau Tabara tiganilor - Prolog
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Epistolie inchinatoare
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 01
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 02
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 03
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 04
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 05
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 06
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 07
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 08
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 09
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 10
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 11
Tiganiada sau Tabara tiganilor - Cantecul 12


Aceasta pagina a fost accesata de 691 ori.