Autori > Alecu Russo
Amintiri - Partea 01
01.
De ce oare cu cat ceasurile, zilele si anii se inmultesc asupra lui, cu atata mai mult omul se uita in urma sa, si din cautatura in cautatura se opreste cu placere la cele mai departate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tineretii si ale copilariei? Nu-i soarele frumos si astazi? pasaruicile nu canta tot aceleasi cantece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelasi freamat? padurile nu inverzesc ca odinioara? florile nu au acelasi miros, campiile, dulcile privelisti duioase ce aveau? miscarea vietatilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceste frumos, nici o floricica nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu razbate, nimica in lumea de fata nu are asemanare cu florile si cu soarele zilelor vazute prin aducerea-aminte. Vantul ce batea atunce, lacrimile ce se varsa se uit; din zilele trecute a ramas in inchipuire un soare de-a purure cu raze stralucitoare si un miros nesters. Are dreptate aducerea-aminte: nimica nu poate fi pentru om mai frumos decat trecutul, caci trecutul e tineretea si tineretea este fericire!... fericire de a crede in toata pasarea ce zboara, fericire de a crede in frumosul si in bunul, fericire de a nu se indoi de cinste si de multe, fericire de a nu gandi la nimica, de a nu sti ce este viata si ce neagra prapastie este sufletul omului... Cand se intoarce gandul spre zilele tineretii, inima sta nehotarata, ce va povesti deodata: bataia ei dintai simtita, imbatatoarele soapte, primblarea incantatoare umar la umar printre florile ce nu se zareau si in acele minute, dar care acum rasar si impodobesc suvenirul, voiniciile ce isi fagaduia, patriotismul inflacarat, visul maririlor, capatate prin osteneala, vrednicie si fapte mari, binefacerile ce se pregateau a revarsa pe lume, ca un soare luminos si roditor? — lucruri ce se schimba toate incet in cevasi cu totul dimpotriva; la unii, bataia lui Dumnezeu!... nici nalucirea visurilor acelora nu mai este!
Din multele dulci ochiri ale tineretii si ale copilariei doua s-au tiparit in inima mea, verzi si vioaie, crescand iarasi, an cate an, ca mladitele copacilor; primavara mi le aduce, pe cand da frunza, pe cand fluturii incep a se juca, cand trandafirii imbobociti se deschid, cand soarele inca dezmiarda si nu arde, cand de pe porumbei pica ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zambind in cerul trecutului, cine nu o stie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la luna si nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarasi, ca toate aducerile-aminte, dulce luceste intre flori si raze aurite, este un sat frumos, raschirat intre gradini si copaci pe o vale a codrilor Bacului, cu un par mare in mijloc. De sunt multi ce nu stiu poate de codrii Bacului (caci de lunga vreme nu se mai vorbeste in Moldova de ei!) si mai multi vor fi care nu stiu ce insemneaza parul din mijlocul satului. Codrii erau odata asezare de aparare ca plaiesia muntilor, salba de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul rascoalelor din tara, mosia celor Novaci de raul carora urdiile tataresti nu se puteau inturna in Bugeag cu prada din tara Leseasca si cuibul voinicilor din cantecele vechi. Codrenii erau mandri si nu purtau numele nanasilor lor. Cantecul zice:
S-a aflat la Movilau,
De Codreanul cela rau!...
Parul din mijlocul satului era odinioara: cand divanul unde sfatuia satul, cand locul unde poposea vionicelul strain, pana a nu-si gasi gazda, cand locul jocurilor ale baietilor, cand spitalul unde zaceau bolnavii nevindecati, parasiti in saracia lor de toti si de neamuri! Balada lui Donciu spune:
Sub cel par mare din sat,
Zace Donciu intr-un pat;
si de mult zace, mai frate:
Noua ani si jumatate,
si noua zile de vara,
si noua de primavara;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi il roade.
Neamurile l-au uitat,
Toata lumea l-a lasat!
Numai sora-sa Stancuta,
Numai sora-sa, draguta,
Nici l-a uitat, nici lasat,
Noua ani ca l-a catat,
Pernele ca i-a mutat,
Cand la umbra, cand la soare,
Cand la cap, cand la picioare,
Cand la dalbe bratisoare.
De ce vorbesc de paprul satului? Vantul primaverii a batut; peste dealuri, peste vai, peste ani, dorul leaganului ma ajunge; spre codru mi se intorc ochii, si zaresc umbra parului copilariei mele, care isi intinde ramurile ca niste brate ce isi scutura florile pe inima mea ca o ploita racoroasa. Parul cu locul batut imprejur de vitele satului lui ce singure astazi mai tin divan; curtea boiereasca, opcina stramoseasca ce nu se mai afla, albind pe troscotul verde al ograzii mari si intinse; livada din dosul curtii, biserica cu tintirimul pestrit de iarba lunga, de sulcina aurita si de cruci negre; cumpana fantanii de la poarta, aninata de rachita crengoasa; toate trec dinaintea mea, vii si in miscare... Iata padurea unde alungam mierle, ciresul salbatic unde ma bateam cu taranasii; iata colo, colo in departare, in zarea luncii, pe deasupra parleazului, tiganca cu desagii, o stahie uscata, prietena cu mama padurii, ce vine sa ieie baietii, umbre ce ma fac sa rasar si acum, desi imi rad incet si cu iubire. Cat de dulci sunt amintirile batailor de inima, cat de invapaioase sarutarile tineretii inflorite... insa nu desfateaza inima, nu descanta durerile lumii, nu mangaie de inselaciunile vietii ca dulcele soare al copilariei, alinit prin departare, ca soarele ce se vede prin o ceata subtire. Dar serile satului meu, cand luna se ridica asupra parului, si cumpana fantanii se parea un cocostarc cu pliscul intins... ce seri senine! intr-amurg se apropiau cardurile, aducand miroasele campurilor cu ele, turmele de oi zbierand cu ciobanii fluierand; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se imprastia in vazduh cu mirosul teilor ce venea de la padure; mosnegii spuneau de turci si de tatari, de mosul Adam cu barba pana in brau, ce tinea plaghiile pe genunchi, de Ileana Cosanzeana, de fratii din luna, de lupte si de navaliri: vedeam in luna chip de om ranit, culcat pe un pat frumos de scoarte si de laicere, si sangele bolborosind ii pica alaturea intr-un cuibar spart; iar pe fratele ucigas, osandit din porunca lui Dumnezeu, pana se va umplea cuibarul, a bea sangele nevinovat ce nu inceteaza a curge de la inceputul lumii... Auzeam picatura sangelui; zaream fratii amandoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat si cu parul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la luna vreodta fara a-i vedea. Batranii spuneau de aceste, fetele si flacaii vorbeau de Mariuca... Mariuca! sasesprezece ani, fata de trandafir si de spuma de lapte, ohi de mura, camasuica de omat cu altitioare subtiri, ca o creasta de randunica, si inima de lacrimioara; mult iubita, mult sarutata de un nufar frumos de pe iaz; ea era dragulita tot satului... dar nuferii sunt inselatori ca unda miratoare in care se nasc! Al nostru se duce la moscalie cu fagada de intoarcere; lacrimioara se vestezi... parintii o alungara... Un an, doi, trei ani, de sub parul satului, Mariuca se uita la drumul mare batut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; Intr-o zi, Mariuca clati din cap ca o frunzulita vantuita, se culca la piciorul parului, cu ochii la drum, si adormi pentru totdeauna!...
De ce oare cu cat ceasurile, zilele si anii se inmultesc asupra lui, cu atata mai mult omul se uita in urma sa, si din cautatura in cautatura se opreste cu placere la cele mai departate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tineretii si ale copilariei? Nu-i soarele frumos si astazi? pasaruicile nu canta tot aceleasi cantece voioase sau jalnice? frunzele nu au acelasi freamat? padurile nu inverzesc ca odinioara? florile nu au acelasi miros, campiile, dulcile privelisti duioase ce aveau? miscarea vietatilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceste frumos, nici o floricica nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu razbate, nimica in lumea de fata nu are asemanare cu florile si cu soarele zilelor vazute prin aducerea-aminte. Vantul ce batea atunce, lacrimile ce se varsa se uit; din zilele trecute a ramas in inchipuire un soare de-a purure cu raze stralucitoare si un miros nesters. Are dreptate aducerea-aminte: nimica nu poate fi pentru om mai frumos decat trecutul, caci trecutul e tineretea si tineretea este fericire!... fericire de a crede in toata pasarea ce zboara, fericire de a crede in frumosul si in bunul, fericire de a nu se indoi de cinste si de multe, fericire de a nu gandi la nimica, de a nu sti ce este viata si ce neagra prapastie este sufletul omului... Cand se intoarce gandul spre zilele tineretii, inima sta nehotarata, ce va povesti deodata: bataia ei dintai simtita, imbatatoarele soapte, primblarea incantatoare umar la umar printre florile ce nu se zareau si in acele minute, dar care acum rasar si impodobesc suvenirul, voiniciile ce isi fagaduia, patriotismul inflacarat, visul maririlor, capatate prin osteneala, vrednicie si fapte mari, binefacerile ce se pregateau a revarsa pe lume, ca un soare luminos si roditor? — lucruri ce se schimba toate incet in cevasi cu totul dimpotriva; la unii, bataia lui Dumnezeu!... nici nalucirea visurilor acelora nu mai este!
Din multele dulci ochiri ale tineretii si ale copilariei doua s-au tiparit in inima mea, verzi si vioaie, crescand iarasi, an cate an, ca mladitele copacilor; primavara mi le aduce, pe cand da frunza, pe cand fluturii incep a se juca, cand trandafirii imbobociti se deschid, cand soarele inca dezmiarda si nu arde, cand de pe porumbei pica ninsoarea, mirositoare. Una din ele, zambind in cerul trecutului, cine nu o stie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la luna si nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarasi, ca toate aducerile-aminte, dulce luceste intre flori si raze aurite, este un sat frumos, raschirat intre gradini si copaci pe o vale a codrilor Bacului, cu un par mare in mijloc. De sunt multi ce nu stiu poate de codrii Bacului (caci de lunga vreme nu se mai vorbeste in Moldova de ei!) si mai multi vor fi care nu stiu ce insemneaza parul din mijlocul satului. Codrii erau odata asezare de aparare ca plaiesia muntilor, salba de zmarand a Basarabiei, precum Basarabia este cuibul rascoalelor din tara, mosia celor Novaci de raul carora urdiile tataresti nu se puteau inturna in Bugeag cu prada din tara Leseasca si cuibul voinicilor din cantecele vechi. Codrenii erau mandri si nu purtau numele nanasilor lor. Cantecul zice:
S-a aflat la Movilau,
De Codreanul cela rau!...
Parul din mijlocul satului era odinioara: cand divanul unde sfatuia satul, cand locul unde poposea vionicelul strain, pana a nu-si gasi gazda, cand locul jocurilor ale baietilor, cand spitalul unde zaceau bolnavii nevindecati, parasiti in saracia lor de toti si de neamuri! Balada lui Donciu spune:
Sub cel par mare din sat,
Zace Donciu intr-un pat;
si de mult zace, mai frate:
Noua ani si jumatate,
si noua zile de vara,
si noua de primavara;
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de-o parte viermi il roade.
Neamurile l-au uitat,
Toata lumea l-a lasat!
Numai sora-sa Stancuta,
Numai sora-sa, draguta,
Nici l-a uitat, nici lasat,
Noua ani ca l-a catat,
Pernele ca i-a mutat,
Cand la umbra, cand la soare,
Cand la cap, cand la picioare,
Cand la dalbe bratisoare.
De ce vorbesc de paprul satului? Vantul primaverii a batut; peste dealuri, peste vai, peste ani, dorul leaganului ma ajunge; spre codru mi se intorc ochii, si zaresc umbra parului copilariei mele, care isi intinde ramurile ca niste brate ce isi scutura florile pe inima mea ca o ploita racoroasa. Parul cu locul batut imprejur de vitele satului lui ce singure astazi mai tin divan; curtea boiereasca, opcina stramoseasca ce nu se mai afla, albind pe troscotul verde al ograzii mari si intinse; livada din dosul curtii, biserica cu tintirimul pestrit de iarba lunga, de sulcina aurita si de cruci negre; cumpana fantanii de la poarta, aninata de rachita crengoasa; toate trec dinaintea mea, vii si in miscare... Iata padurea unde alungam mierle, ciresul salbatic unde ma bateam cu taranasii; iata colo, colo in departare, in zarea luncii, pe deasupra parleazului, tiganca cu desagii, o stahie uscata, prietena cu mama padurii, ce vine sa ieie baietii, umbre ce ma fac sa rasar si acum, desi imi rad incet si cu iubire. Cat de dulci sunt amintirile batailor de inima, cat de invapaioase sarutarile tineretii inflorite... insa nu desfateaza inima, nu descanta durerile lumii, nu mangaie de inselaciunile vietii ca dulcele soare al copilariei, alinit prin departare, ca soarele ce se vede prin o ceata subtire. Dar serile satului meu, cand luna se ridica asupra parului, si cumpana fantanii se parea un cocostarc cu pliscul intins... ce seri senine! intr-amurg se apropiau cardurile, aducand miroasele campurilor cu ele, turmele de oi zbierand cu ciobanii fluierand; focurile se aprindeau dinaintea caselor; fumul stuhului se imprastia in vazduh cu mirosul teilor ce venea de la padure; mosnegii spuneau de turci si de tatari, de mosul Adam cu barba pana in brau, ce tinea plaghiile pe genunchi, de Ileana Cosanzeana, de fratii din luna, de lupte si de navaliri: vedeam in luna chip de om ranit, culcat pe un pat frumos de scoarte si de laicere, si sangele bolborosind ii pica alaturea intr-un cuibar spart; iar pe fratele ucigas, osandit din porunca lui Dumnezeu, pana se va umplea cuibarul, a bea sangele nevinovat ce nu inceteaza a curge de la inceputul lumii... Auzeam picatura sangelui; zaream fratii amandoi, unul lungit, al doilea cu capul plecat si cu parul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la luna vreodta fara a-i vedea. Batranii spuneau de aceste, fetele si flacaii vorbeau de Mariuca... Mariuca! sasesprezece ani, fata de trandafir si de spuma de lapte, ohi de mura, camasuica de omat cu altitioare subtiri, ca o creasta de randunica, si inima de lacrimioara; mult iubita, mult sarutata de un nufar frumos de pe iaz; ea era dragulita tot satului... dar nuferii sunt inselatori ca unda miratoare in care se nasc! Al nostru se duce la moscalie cu fagada de intoarcere; lacrimioara se vestezi... parintii o alungara... Un an, doi, trei ani, de sub parul satului, Mariuca se uita la drumul mare batut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; Intr-o zi, Mariuca clati din cap ca o frunzulita vantuita, se culca la piciorul parului, cu ochii la drum, si adormi pentru totdeauna!...
Amintiri - Partea 01
Amintiri - Partea 02
Amintiri - Partea 03
Amintiri - Partea 04
Amintiri - Partea 05
Amintiri - Partea 06
Amintiri - Partea 07
Amintiri - Partea 08
Amintiri - Partea 09
Aceasta pagina a fost accesata de 994 ori.