Autori > Alecu Russo
Amintiri - Partea 06
06.
Triste si jalnice ar fi cronicile romane, daca din timp in timp nu s-ar arata, pentru mangaierea faloasa si sustinerea neamului, cate un soare luminos, ce se cheama stefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, cate un om care isi rapune capul, cate un scriitor duios, care se pare a plange cand striga din fundul inimii: "A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori, este inimii durere". in putinele aceste linii nu sta numai frumusetea stilului, care strainii la scriitorii lor o pretuiesc ca giuvaierurile scumpe, si pe acei scriitori ii indumnezeiesc sub nume de Froissart, Montaigne, Rabelais, dar sta un poem intreg, un cantec de lacrimi, varsate de oameni ce se luptau in dregatorie mare si grea cu risipa neamului si a tarii. Melancolia Bibliei sta pe deasupra neamului, tara se sfasie intre liniile plangatoare ale cronicarilor si cantecele dureroase ale poporului, ca numai neamurile necajite au cantece triste ca ale noastre, de rup inima.
Cat de risipos a fost veacul al XVIII-lea, si pentru noi veacul acesta merge pana la 1821, inca tot se nasc oameni de acei vrednici, ridicandu-se nu se stie de unde pe deasupra ticalosiei si a vaietelor dusilor in robie, si infatiseaza in ei trecutul si viitorul unui neam; luptatori neobositi, ce mor unii de cutitul calaului, altii de cutitul dusmanului, altii de otrava scarbei; cu toate ranile, mosia si durerea neamului au avut mosteni, care nu ne-au lasat sa pierim.
Era grecilor incepuse cu varsarea sangelui moldovan; Fanarul boierit avea mainile pline de avuturile si de sangele nascut odata cu numele neamul roman, Costinesti, Bogdanesti, Cuzasti, si alte jertfe ale urii politice si ale jefuirii. Dar acest sange, din carnea si plamaile tarii nu pierise.
Pe langa societatea cea veche si egoista, nascuta din napadirile Fanarului si din corciturile sangelui roman, acea societate care nu era nici greaca, nici romana, dar un cancer ingrasat, traia in ura, in antipatie, in apasare si in gandul razbunarii, fiii si coboratorii vitejilor ce isi castigase boieria cu sangele varsat pe campiile vestite ale Romaniei... iata istoria... orice inima bate, orice cap pica, orice pana scrie durerile si ticalosiile are nume romanesc. in aceasta societate sau treapta muncita, saraca de mijloace, dar inavutita de inimi, se mosteni ura strainilor si samanta dragostei neamului: in ea incoltea legul politic al lui stefan, precum in ceilalta societate se visa indeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe cand sibaritii nostri cantau dupa modul lui Anachréon, poporul canta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari si ale codrilor si surghiunul Basarabiei, iar boierimea mica si inlaturata, feciorii de neamuri si hraniti cu durerea, cu rusinea si risipa stramosestii straluciri, se dadea cu doctrinele filozofice si raspandea satira, duh ce nu s-a mai stins inca, epopee politica din care trei cantece ne sunt foarte cunoscute:
Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova catre dl Logofat G.S. la Cernauti, Sfatul de la Cristesti si jaloba vrancenilor... adica 1821, 1847, 1855... trei crize ale vietii romaniei.
Cand se apropie de natii intamplarile mari ce au a stramuta conditia lor, se arata si oamenii cersuti pentru a intelege, a inlesni, a sfinti sau a marturisi acele intamplari; daca nu cumva le prevestesc sau le fac ei insisi.
Sfarsitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele tarii si infundarea numelor nationale, se incheie in doi oameni, nascuti amandoi din vitele ce le surpau grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau, cum ii zic cantecele de pe Olt, Tudor, isi are numele si locul facut in istorie; al doilea asteapta inca recunostinta si rasplatirea: Ionica Tautu, comis de boierie, inginer de mestesug, roman de suflet, nascut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tautu, nepot de fiul vornicului Tautu batranul, si a murit la 1828, la tarigrad. Ionica Tautu e romania reinviata, miscata de toate patimile patriotice si jucand tot acelasi rol prin condei si staruinte in politica, care il juca Vladimirescu cu pusca plaiesasca. Pamfletist calduros si convins, in corespondente cu toate partidele si cautat de toate capeteniile patriotilor, judecandu-le toate, si iar singur de o partida... partida tarii. Tautu se poate asemalui numai cu un om in istorie: cu I.P. Courier. Precum I.P. Courier se faleste ca este un simplu vier, asemene si Tautu se mandreste ca este numai moldovan; si unul si altul se lupta pentru aceleasi principuri, unul in contra emigratiei de la Coblenz, ce se aruncase peste Franta cu furia nesatioasa de putere si de averi a fanariotilor, celalalt in contra bejeniei, ce ravnea privilegii care nu se pot intelege macar astazi, asa sunt de dezbracate de dreptate si de cumpanire. Tot cu acea iuteala, cu acel duh muscator, si tot intr-o vreme scriu, si pentru intreaga asemanare, daca cronica este adevarata, amandoi mor de moarte silnica politica, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier impuscat.
Triste si jalnice ar fi cronicile romane, daca din timp in timp nu s-ar arata, pentru mangaierea faloasa si sustinerea neamului, cate un soare luminos, ce se cheama stefan, Petru, Vlad, Mihai, Basarab, Alexandru, Vasile, cate un om care isi rapune capul, cate un scriitor duios, care se pare a plange cand striga din fundul inimii: "A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori, este inimii durere". in putinele aceste linii nu sta numai frumusetea stilului, care strainii la scriitorii lor o pretuiesc ca giuvaierurile scumpe, si pe acei scriitori ii indumnezeiesc sub nume de Froissart, Montaigne, Rabelais, dar sta un poem intreg, un cantec de lacrimi, varsate de oameni ce se luptau in dregatorie mare si grea cu risipa neamului si a tarii. Melancolia Bibliei sta pe deasupra neamului, tara se sfasie intre liniile plangatoare ale cronicarilor si cantecele dureroase ale poporului, ca numai neamurile necajite au cantece triste ca ale noastre, de rup inima.
Cat de risipos a fost veacul al XVIII-lea, si pentru noi veacul acesta merge pana la 1821, inca tot se nasc oameni de acei vrednici, ridicandu-se nu se stie de unde pe deasupra ticalosiei si a vaietelor dusilor in robie, si infatiseaza in ei trecutul si viitorul unui neam; luptatori neobositi, ce mor unii de cutitul calaului, altii de cutitul dusmanului, altii de otrava scarbei; cu toate ranile, mosia si durerea neamului au avut mosteni, care nu ne-au lasat sa pierim.
Era grecilor incepuse cu varsarea sangelui moldovan; Fanarul boierit avea mainile pline de avuturile si de sangele nascut odata cu numele neamul roman, Costinesti, Bogdanesti, Cuzasti, si alte jertfe ale urii politice si ale jefuirii. Dar acest sange, din carnea si plamaile tarii nu pierise.
Pe langa societatea cea veche si egoista, nascuta din napadirile Fanarului si din corciturile sangelui roman, acea societate care nu era nici greaca, nici romana, dar un cancer ingrasat, traia in ura, in antipatie, in apasare si in gandul razbunarii, fiii si coboratorii vitejilor ce isi castigase boieria cu sangele varsat pe campiile vestite ale Romaniei... iata istoria... orice inima bate, orice cap pica, orice pana scrie durerile si ticalosiile are nume romanesc. in aceasta societate sau treapta muncita, saraca de mijloace, dar inavutita de inimi, se mosteni ura strainilor si samanta dragostei neamului: in ea incoltea legul politic al lui stefan, precum in ceilalta societate se visa indeplinirea testamentului lui Petru cel rusesc. Pe cand sibaritii nostri cantau dupa modul lui Anachréon, poporul canta voiniciile trecute, voiniciile drumurilor mari si ale codrilor si surghiunul Basarabiei, iar boierimea mica si inlaturata, feciorii de neamuri si hraniti cu durerea, cu rusinea si risipa stramosestii straluciri, se dadea cu doctrinele filozofice si raspandea satira, duh ce nu s-a mai stins inca, epopee politica din care trei cantece ne sunt foarte cunoscute:
Scrisoarea ce a trimis un boier din Moldova catre dl Logofat G.S. la Cernauti, Sfatul de la Cristesti si jaloba vrancenilor... adica 1821, 1847, 1855... trei crize ale vietii romaniei.
Cand se apropie de natii intamplarile mari ce au a stramuta conditia lor, se arata si oamenii cersuti pentru a intelege, a inlesni, a sfinti sau a marturisi acele intamplari; daca nu cumva le prevestesc sau le fac ei insisi.
Sfarsitul Fanarului, care vruse a ridica oligarhia veneticilor pe risipele tarii si infundarea numelor nationale, se incheie in doi oameni, nascuti amandoi din vitele ce le surpau grecii. Unul din ei, Vladimirescu, sau, cum ii zic cantecele de pe Olt, Tudor, isi are numele si locul facut in istorie; al doilea asteapta inca recunostinta si rasplatirea: Ionica Tautu, comis de boierie, inginer de mestesug, roman de suflet, nascut la 1798, era fiul lui Gheorghe Tautu, nepot de fiul vornicului Tautu batranul, si a murit la 1828, la tarigrad. Ionica Tautu e romania reinviata, miscata de toate patimile patriotice si jucand tot acelasi rol prin condei si staruinte in politica, care il juca Vladimirescu cu pusca plaiesasca. Pamfletist calduros si convins, in corespondente cu toate partidele si cautat de toate capeteniile patriotilor, judecandu-le toate, si iar singur de o partida... partida tarii. Tautu se poate asemalui numai cu un om in istorie: cu I.P. Courier. Precum I.P. Courier se faleste ca este un simplu vier, asemene si Tautu se mandreste ca este numai moldovan; si unul si altul se lupta pentru aceleasi principuri, unul in contra emigratiei de la Coblenz, ce se aruncase peste Franta cu furia nesatioasa de putere si de averi a fanariotilor, celalalt in contra bejeniei, ce ravnea privilegii care nu se pot intelege macar astazi, asa sunt de dezbracate de dreptate si de cumpanire. Tot cu acea iuteala, cu acel duh muscator, si tot intr-o vreme scriu, si pentru intreaga asemanare, daca cronica este adevarata, amandoi mor de moarte silnica politica, unul prin mrejele unei dragoste veninoase, iar Courier impuscat.
Amintiri - Partea 01
Amintiri - Partea 02
Amintiri - Partea 03
Amintiri - Partea 04
Amintiri - Partea 05
Amintiri - Partea 06
Amintiri - Partea 07
Amintiri - Partea 08
Amintiri - Partea 09
Aceasta pagina a fost accesata de 554 ori.