Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 02
Capitolul 02
Din prima zi în care debarcase, copilă încă, aci la gura Dunărei, Penelopa simţi colţii sfâşietori ai provinciei meschine. Instinctele ei aristocratice, mândria şi aerele ce-şi lua scandalizaseră oraşul. "De unde – se întreba lumea – fumuri de nobleţă şi gusturi rafinate la o fată săracă şi orfană?"
"De ce îşi ţinea nasul pe sus, în batista-i parfumată, de parcă toate i-ar fi mirosit rău în cale?"
"De unde venea? Din ce familie?"
"Ce blazon necunoscut avea fata asta debarcată în micul port de la gura Dunărei, într-o lume provincială şi cosmopolită?"
Când venise din Constantinopole avea numai 16 ani. În şoaptă se povesteau multe despre familia ei. Dar se ştia sigur că mama ei, de o frumuseţe rară, se aruncase în Bosfor din disperare că o părăsise amantul, un căpitan de vapor plecat în Argentina. N-avea nici opt ani când o luă s-o crească unchiul ei, Iovanchi Iovanidis, translator la ambasada rusă din Cospoli.
"Cine-i ţigăncuşa asta?" întrebă ambasadorul luând-o de bărbie, când o găsi într-o zi în cancelarie.
"Vai! ce delicioasă copilă!" se extazie contesa Katuşa, monumentala ambasadoare.
Vara, din cauza căldurilor din Pera, ambasada îşi lua reşedinţa la Terapia, unde adia un vânt răcoritor de pe Bosfor.
Translatorul avea drept la două camere în palatul de vară, ca să fie în permanenţă la îndemâna lucrărilor de cancelarie. Unchiul se mândrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. Copila asta uimitor de precoce, era un număr de senzaţie în lumea diplomatică de la Terapia. Ofiţerii de marină de la bastimentele staţionare ale Marilor Puteri, o purtau pe genunchi în plimbările lor cu bărcile pe Bosfor, în nopţile cu lună. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot, parcă neam de neamul ei trăise în societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă.
În timpul seratelor de gala, fetiţa se strecura prin sălile palatului, rămânea în extaz în faţa maiestuoasei scări de marmoră acoperită de covoare turceşti, moi şi roşii ca sângele. Valeţii în livrele galonate, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi, prinşi în jartiere argintii, cu mănuşi albe, muţi, nemişcaţi, păreau nişte statui.
Atrasă din instinct spre lux şi strălucire, ea ajungea uneori până sus. Tupilându-se prin faldurile draperiilor de catifea, spiona cu emoţie lumea elegantă care se mişca în lumina orbitoare a policandrelor Admira toalete decoltate, evantaie de pene şi dantele, broşele, braţele, coliere de
perle, toate giuvaerele care scânteiau de focul pietrelor scumpe şi... flori... flori peste tot.
Muzica, freamătul vag al mulţimei, atmosfera parfumata, o îmbătau, o fermecau ca
fantasmagoria unui vis feeric.
O nepoţica a ambasadorului rus venise de la Odessa. Era cu doi ani mai mică decât Penelopa. O chema Nataşa. Un dop de saca. Îndesată, bucălată, cam cârnă dar foarte drăgălaşă, cu nişte cârlionţi bălai şi ochi albaştri de email. Numai doi ani diferenţă de vârstă, dar Nataşa era un copil zburdalnic, şi Penelopa o preţioasă domnişoară cu pretenţii.
Serioasă, reţinută, umbla, vorbea cu gesturi studiate. O perfectă miniatură de femee. Cu o uşurinţă uimitoare ştia să mimeze gesturile, să prindă gamele la piano şi, după ureche, fura accentul just al fiecărei limbi – ca levantină, se născuse poliglotă.
Bona Nataşei, o bătrână elveţiană, foarte pedantă, m-elle Perrin, disperată că nu poate să înfrâneze şi să şlefuiască pe sălbateca rusoaică, drăcoasă ca un băiat, o da mereu de exemplu pe mica Penelopa, care cuminte şi deşteaptă prindea repede toate manierele din lumea bună.
O umbră de vagă gelozie se strecura adesea între cele două copile aşa de diferite.
Ca să corecteze lipsa de tact pedagogic a elveţienei, ambasadoarea n-o uita niciodată pe Penelopa de câte ori cumpăra ceva pentru Nataşa. Ajunsese să umble amândouă copilele aproape la fel îmbrăcate.
În excursiile şi plimbările prin Stambul, Penelopa nu lipsea niciodată.
Familia ambasadorului era veşnic însoţită de obişnuitul cavas, un arnăut gigantic cu nişte caere de mustăţi cărunte, îmbrăcat în ilic brodat cu fir de aur, purta iatagan şi doua pistoale în brâu.
Ceasuri întregi pierdea Penelopa mâncând cu ochii lacomi bijuteriile şi filigranele expuse în galantarele vechiului bazar din Stambul.
Mulţi o socoteau pe mica orfană ca făcând parte din familia ambasadorului, şi unii, care îi remarcaseră ţinuta mândră şi gravă îi spuneau c-o dulce ironie:
Mica prinţesă.
Dar o întâmplare neprevăzută căzu din senin, schimbându-i brusc macazul vieţei.
Într-o zi nefastă, ambasadorul furios, roşu-vânăt de mânie, în urma unei scene violente provocate de un denunţ, cârpi translatorului două straşnice perechi de palme de s-a clătinat din temelie întreaga ambasadă a Marei Rusii...
"Afară mişelule... Graeca fides..."
Căzut în dizgraţie, fostul translator, peste câteva zile, căzu din picioare trăsnit de o apoplexie, pe când trecea podul de la Kara-Kioi.
Fata, rămasă singură, fără nici iui sprijin, fu îmbarcată pe un vapor rusesc care pleca pentru porturile dunărene.
Transportată gratuit, orfana debarcă într-o dimineaţă pe cheiul Sulinei, cu batista de dantelă la nas, sufocată de mirosul de iuft şi peşte sărat, care se îmbibase profund în structura vechiului parahod rusesc.
Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei, căpitanul Leonida Iovanidis, un bătrân uscat, mărunţel, care purta nişte enormi ochelari negri. Fusese pilot la Comisia Europeană a Dunărei şi, din cauza unei boli de ochi, îşi schimbase profesia.
Intrase în serviciul unei agenţii maritime ca furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau la gura Dunărei: shiphandler.
Din diferenţa ce ieşea prin încărcarea facturilor peste preţul pieţei, îi pica şi lui câte ceva în fiecare zi. Şi pentru că lumea îl vedea forfotind pe la vapoare cu barca plină de zarzavat, ducând în braţe legături de ridichi, i se zicea în glumă: Căpitanul Rapanachi. Iar înfumuratei sale nepoate, palida prinţesă bizantină trimisă în exil, băeţii îi spuneau: Contesa de Rapanachi.
Nu avea decât 17 ani, când unchiul a convins-o că menirea ei este să se mărite.
Fără avere, fără familie, ce putea să aştepte? Pretendenţii nu se prea grăbeau. Trebuia să profite de ocazie. Stamati Marulis, pilot clasa I-a la Comisia Dunărei, era un om serios, cam în vârstă, dar bărbat bun, econom şi fără viţii. Avea să aibă o casă bună şi o fericire potolită.
Şi Penelopa s-a măritat.
*
"Aţi văzut ce nevastă şi-a luat Stamati?"
"Nu face pentru el."
"Asta-i femee de lux, nu-i de mutra unui pilot."
Aşa vorbea lumea prin cafenelele portului. Iar unii adăugau zâmbind pe sub mustaţă: "Asta nu-i femee pe care s-o poţi lăsa singură acasă".
Şi Stamati, prin meseria lui, era veşnic pe drumuri.
Omul acesta retras şi timid, c-o existenţa ştearsă, lângă o asemenea femee lină şi admirată, simţea o bucurie vanitoasă, o mândrie ascunsă, savurând fericirea posesiei unui juvaer de mare preţ. O adora c-o mută pietate şi tremura de teamă să n-o piardă.
Toate economiile lui Stamati s-au topit din prima lună. Trusou, mobilă, piano, toate au fost comandate la Galaţi, după gustul Penelopei.
El ţinea să aibă un interior plăcut.
El lipsea de acasă câteva zile pe săptămână, pilotând vapoarele pe Dunăre, între Sulina şi Brăila.
Pleca tiptil de dimineaţă la vapor, cu geamantănaşul în mână, cu nelipsita manta de ploaie, de pânză ceruită, după obiceiul piloţilor din toată lumea.
După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal; casa lui era cu faţa la drumul Dunărei. În primele zile zărea la una din ferestrele deschise o batistă fluturând la trecerea vaporului.
Şi mai pe urmă, cu toate că nimic nu se arăta în zare, el îşi păstra obiceiul, privind din mers la geamurile acelea care rămâneau veşnic închise.
Singură, părăsită, în balconul dinspre apă, Penelopa rămânea pe gânduri ceasuri întregi, c-o broderie pe genunchi.
Uneori vântul de la mare aducea ecouri de fluere şi sirene de la vapoarele care intrau în port.
Un fior îi fulgera prin corp. Lăsa orice lucru din mână, sărea de la locul ei şi căta în zare cu binoclul, urmărind toată mişcarea de pe apă.
Câte un vapor venind de la mare urca încet, măreţ, cursul fluviului.
Ea, curioasă, îl privea cu atâta interes, deşi nu cunoştea pe nimeni, parcă aştepta mereu pe cineva care întârzia să vie.
"Dincotro? De unde venea vaporul? A trecut desigur prin Bosfor." Şi magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţei.
Cu ochii închişi pe jumătate vedea crescând din sânul mărei, gigantic, amfiteatrul Cornului de aur. Pe verdele colinelor în terase se înălţau chiparoşii negri care păzeau cimitirele turceşti.
Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari şi minaretele ascuţite păreau suliţe de aur înfipte în pământ. În zare clipea regulat ochiul farului din turnul lui Leandru.
Şi Penelopa cădea în reverie, auzind glasul prelung al muezinilor care chemau credincioşii la rugăciune, simţea aroma pinilor care lăcrămau, îmbălsămând cu răşină aerul purificat de adierile vântului salin din larg.
Şi nostalgia trecutului o făcea să plângă amar paradisul pierdut al Bosforului.
"Ce frumos... ce departe... erau locurile copilăriei..."
"Ce viaţă nenorocită... Ăsta-i traiul pe care l-am visat?... Asta-i soarta pe care am meritat-o?...
De ce m-am măritat eu oare?"
Şi întrebările pe care mai toate femeile şi le pun după luna de miere, ea şi le-a pus după câteva zile de la nuntă.
Stamati, când se întorcea acasă, o găsea enervată, capriţioasă sau melancolică.
Îngrijat şi înduioşat până la lacrimi de suferinţa ei, el căuta s-o mângâie, s-o distreze, ceea ce pe dânsa o enerva mai tare.
În zadar se frământa ca să găsească leacuri pentru această boală romantică, pe care el n-o putea bine înţelege.
Că are nevricale era sigur.
"O doctorie contra ipohondriei", îi ceruse bătrânului doctor Nenea Tomiţă.
"Pacienta trebuie examinată", îi spuse doctorul. Dar pacienta cu nici un preţ nu voia să se arate.
"N-o doare nimic, răul e aici..." şi el arăta cu mâna la inimă.
După multe stăruinţi, Penelopa se hotărî.
Doctorul, cu vechea lui experienţă, de la prima vedere i-a fixat diagnosticul şi remediul.
— N-are nevoie de doctorii, nici regim, nici băi. Îi trebuie... şi bolborosind ceva, după obicei, în barba lui albă de patriarh, făcu: Hm! îi trebuie un copil. La vie... c’est la vie...
El a plecat palid, confuz.
Ea, roşie ca vişina, a plecat cu ochii în pământ.
Ca s-o mai distreze, Stamati o lua uneori cu el, pe vapoarele pe care le pilota, până la Galaţi sau Brăila.
Ce profundă mulţumire avea Penelopa la fiecare drum. Punând piciorul pe bord, ea simţea că intră parcă într-o baie de fericire. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj, ajusta câte-o beretă băieţească de marinar, sau garnisea pălăria cu voaluri şi museline ca să fluture ca nişte flamuri în vânt, dându-i astfel un exotic aer aristocratic.
De obicei, în zorii zilei, când vaporul îşi balansa maşina şi elicea forfotea gata de plecare, Penelopa, zveltă, sprintenă, suia scara, ducându-şi singură mica ei valiză de voiaj cu trusa de toaletă.
Intra la bord uşor înfiorată, cu iluzia lungilor traversări maritime. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfârşit, un drum fără liman, ca vasul fantomă care rătăcea fără să poată atinge ţărmul.
Stamati înainte de a-şi lua postul la cârmă, cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale, care – spunea el întotdeauna – scăpase vaporul de cursa pentru Galaţi.
Chiar şi cei mai acri şi posaci căpitani nu puteau refuza; se îndulceau îndată şi deveneau gentili, invitând pe eleganta doamnă în careul ofiţerilor, sau îi întindeau pe punte un chaise longue, într-un loc ferit de vânt.
E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas şi viaţa bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat.
Vaporul însufleţit intra în sărbătoare; nu lipsea decât să se înalţe la catarge, în cinstea femeii îmbarcate, steguleţe colorate a marelui pavoaz.
Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debit de apă. Ferchezuială generală, de la căpitan până la băiatul, ajutor de bucătar.
Spălaţi, raşi, pudraţi, ieşeau pe rând la lumină, făcându-şi de lucru în jurul ei pe punte. Toţi, bucuroşi, o sorbeau din ochi cu lăcomie. Până şi fochiştii, nespălaţi, neraşi, cât ţinea drumul, ieşeau câte unul din tartarul căldurilor; pe jumătate goi, cu gâtul învelit în şăluţul lor de bumbac, de care se slujesc să şteargă uleiul şi unsoarea de pe maşină ca şi sudoarea de pe trup.
În figurile negre de cărbuni luceau ochii lor albi, cătând pe furiş la făptura aceea încântătoare, căzută parcă din altă lume pe vaporul lor, ca să îndulcească numai cu un zâmbet o zi din viaţa aspră, monastică, a bordului. Ofiţerii, cavaleri servanţi, n-o slăbeau nici o clipă. Tot drumul urmau trataţii felurite, după naţionalitatea şi felul vaporului.
Ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene.
Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care poate, niciodată n-avea să-i mai întâlnească în viaţă.
Mulţi confundau, socotind-o fata pilotului. Ea îi lăsa în credinţa lor şi, veselă de confuzia ce se făcea, zâmbea de satisfacţie.
Privirile de admiraţie ce i se aruncau, le primea cu îndrăzneală; avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate şi a coborî cu voluptate pleoapele.
Şi bietul Stamati, care nici o clipă nu putea părăsi cârma, din postul lui, de sus de la comandă, îşi arunca uneori ochii în jos, pe punte, ca s-o vadă măcar de la distanţă. Nu era niciodată singură. O escortă respectuoasă o însoţea pretutindenea. O vedea culcată pe pernele unui chaise longue, graţioasă, cu maiestatea unei regine în convalescenţă.
Modestul pilot simţea adesea fiorul unei bucurii vanitoase, văzându-şi soţia înconjurată de atâţia ofiţeri, care o examinau cu spiritul încordat.
Uneori îi trecea câte-un junghi prin inimă văzând-o cochetând, dar se stăpânea; îşi ştergea numai sudoarea de pe frunte şi într-o clipă îşi revenea, hotărât, bărbăteşte.
"Şi totuşi, îşi zicea el cu siguranţă, e o femee cuminte, rece şi mândră, sigură pe sine".
"Cochetăria nu-i un păcat pentru o femee ca dânsa".
Un sentiment de ruşine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie.
Dar, ce era fatal, s-a întâmplat.
*
În timpul unei călătorii pe vapor a întâlnit un bărbat pe care nu l-a mai putut uita toată viaţa – deşi auzise că o aventură pe vapor e ca şi un accident de cale ferată.
Din momentul în care cunoscuse pe căpitanul Angelo Deliu ceva nou se ivi în existenţa ei.
Îl remarcase cum a pus piciorul pe bordul vaporului "Carpaţi". O intriga ofiţerul acela zvelt, elegant, care poza într-o rezervă studiată.
La prima vedere el o fixă cu îndrăzneală. Ea, de obicei îndrăzneaţă, avu un moment de slăbiciune; timidă, emoţionată, se roşise ca o candidă fecioară sub ochiul expert care o cântărea cu precizie.
Privirea aceea avea parcă o strălucire de oţel. Şi când buzele lui schiţau un fin surâs, îndulcindu-i figura, ea înţelese fără cuvinte impresia ce făcuse înfăţişarea ei.
Un fulger de bucurie o străbătu, şi în taină simţea cum se îmbată de plăcerea conştiinţei de a fi frumoasă.
Confuză, subjugată, aştepta. Simţea un fel de necaz nelămurit pentru acel îndrăzneţ necunoscut care o învăluia ca într-o plasă de păianjen, impunându-i voinţa lui de fier. Căci presimţea fatal neputinţa oricărei rezistenţe. Şi la un singur gest al lui, gata ar fi să-l urmeze oriunde, roabă, până la capătul pământului.
Angelo Deliu, din rasa cuceritorilor, abil maestru în tactica şi strategia aventurilor galante, mergea aproape la sigur în clasarea speciilor de femei.
Se pipăiau cu ochii de la distanţă.
Ea îi admira ţinuta lui de o bărbăţie regească. Era complet în alb, de la şapcă până la pantofi, umeri laţi şi o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur, ochii lui adânci, arzători o fixau...
El examinase femeea en connaisseur. Făcu trei paşi apropiindu-se ca să-şi verifice observaţiile.
Se prezintă singur c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătându-şi surprinderea că o vede pentru prima oară, deşi el se găseşte de vreo două luni în Sulina.
"Cine ar fi bănuit că într-un colţ obscur de provincie, într-o lume aşa de monotonă şi meschină, poţi întâlni asemenea figuri de o rară distincţie..."
Ei i se părea o muzică glasul lui. O încânta timbrul acela sonor, care ascundea în vorbe banale o perfectă înţelegere sufletească.
Gândurile se trădau în privirile lor, care se încrucişau ca lamele floretelor de scrimă. Nu prea aveau ce-şi vorbi, dar ochii lor spuneau mai mult decât cuvintele.
I-a fost destul jumătate de ceas de conversaţie lui Deliu, ca să-i descopere punctul tangibil – cum îl numea el – pentru a-i stabili precis specia: "Soţie nesatisfăcută... visătoare, romantică... cucerire uşoară... despărţire dificilă... retragere strategică la timp".
Deliu se temea numai de un singur tip: femeea crampon, care nu-ţi lasă – în termeni nautici – libertatea de manevră.
În stăpânirea lui, excitată, vrăjită, ca pasărea sub ochiul magnetic al şarpelui, Penelopa sta rezemată de balustrada punţii, cu ochii ţintă la el, vorbea aiurită, numai ca sa-şi acopere simţirea.
Despre ce puteau vorbi? Amândoi adorau marea; ea crescuse pe malul apei; el călătorise mult pe apă; şi c-o măsură justă el se ţinea la unison, ştia să ridice şi să coboare conversaţia la nivelul femeii care era în faţa lui.
El meloman, s-a angajat să-i dea lecţii de mandolină; ea poliglotă, să-l înveţe a pronunţa corect limba engleză – cu toate că şi ea păstra încă accentul levantin.
El de acum înainte avea s-o numească Floarea Bosforului şi ea Amantul Mării.
Numai când coborî în barcă, Deliu schimbă vreo două vorbe de politeţe cu Stamati, care venise amărât din postul său de la comandă.
După ancoraj, Penelopa sări zglobie de pe scara vaporului în barcă, drept la pupă; cu mâna pe cârmă, ştia să manevreze; avea ochiul sigur – marinară din instinct.
Deliu, măsurând din ochi ţinuta umilă a pilotului lângă o femee aşa de focoasă, înţelese într-o clipă tragi-comedia acestei căsnicii.
"Picantă femee... de unde a găsit-o, nenorocitul?... cum e posibilă o aşa bizară împerechere?" se întreba în taină, meditând o serie de întrebări fără răspunsuri.
Penelopa, schimbată ca prin farmec, adormi târziu în noaptea aceea, îmbătată de o dulce otravă.
Deliu nu putea să închidă ochii, era chinuit de imagina ei. O vedea în faţă şi profil... îmbrăcată în costumul ei de voiaj... o dezbrăca în minte, pipăind-o imaginar: "Ce corp admirabil... ce picior cochet..."
*
Se revăzură. Se întâlneau în fiecare zi, în fiecare noapte, departe de ochii lumei, afară, în sânul naturei, pe malul pustiu al mărei. Simţiră fericirea iubirei, viaţa completă în doi. Îşi făcură confidenţe şi planuri ce nu aveau să se realizeze niciodată. Nopţi delicioase petrecute în delir – luna de miere pentru femeea asta care iubea întâiaşi dată.
Se făcuse mai frumoasă. Bucuria, plăcerea o transfiguraseră. Inflorea triumfătoare. În ochii îndrăzneţi avea o licărire stranie. Tenul palid i se rumenea – avea obrajii de femee iubită. Un surâs cald îi îndulcea discret asperităţile figurei reci altădată. În colţuri, deasupra buzelor umede, vibra puful mustăcioarelor de brunetă arzătoare. Pe stradă trecătorii întorceau capul
după ea, îi admirau mersul săltăreţ, piciorul fin şi talia mlădioasă.
Nici o remuşcare nu cunoscu. Simţea numai o intensă bucurie, pe care nu ştia cum să şi-o închidă mai bine în inimă, s-o ţină cât mai ascunsă de ochii lumei.
Nu deschidea niciodată gura să-i spună bărbatului pe unde a fost şi cum a întrebuinţat vremea.
Învechit şi ridicol i se părea obiceiul de a da raportul zilnic către soţul-şef, suveran absolut. Cu niciun chip nu-i putea suporta autoritatea.
Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce şi de unde vine. Metodic ea îi făcea educaţia perfectului soţ încornorat.
*
"Nevasta lui Stamati se compromite... se întâlneşte cu un ofiţer pe plajă..." vorbe începură să circule în lumea provincială şi cosmopolită a portului.
Zvonul pornise din cafeneaua piloţilor, de la gardianul farului mare, Alexe Boroş, poreclit "Vede tot". Numele adevărat îi era Bou Roşu. Ca să poată intra în serviciul Comisiunii Europene, mulţi români îşi poceau numele. Un oarecare
Curajos, era român neaoş, cu numele compus din două cuvinte. Străinii erau preferaţi, pentru ca să nu-şi piardă Comisia caracterul ei internaţional.
Boroş, de sus din postul său de observaţie de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întâmpla pe mare şi pe uscat. Sta la pândă. Prindea orice mişcare. Vedea, ştia totul, era ochiul şi urechea direcţiei.
Un fel de grijă, o vagă teamă plutea în jurul farului.
Luneta de mare distanţă, arma gardianului, ameninţa pe fiecare, căci aducea obiectul sau fiinţa la câţiva metri înaintea ochiului ce sta acolo sus, veşnic de veghe.
Gardianul farului ajunsese un fel de gardian al moralităţii acestei înalte instituţii internaţionale, în care domnea un rigid puritanism alături de un răspândit mahalagism diplomatic.
Penelopa se simţea spionată. Asta o irita cumplit. Uneori, tremurând de furie, c-o legitimă revoltă în suflet, se întreba: "Cu ce drept se amestecă lumea în traiul ei? Ea nu cerea de la nimeni nimic. De ce n-o lăsa lumea în pace? De ce vrea să-i fure fericirea? Nu era stăpână pe corpul ei? Nu era liberă să-şi trăiască viaţa ei?!" Ura înverşunată a amanţilor pentru restul lumei o izola, o îndârjea din zi în zi.
Spre toamnă se mărise circulaţia vapoarelor pilotate pe Dunăre. Stamati lipsea mult de acasă.
Penelopa sta pe cărbuni până îl vedea plecat. Urmărea după perdele trecerea vaporului. O atrăgea aventura. Îşi arunca o manta pe trupul aproape gol, şi grăbită, cu răsuflarea tăiată, alerga la locul de întâlnire, pradă plăcerei fără frâu.
Egoistă şi feroce, îşi căuta cu sete mulţumirea în afară. Fugea cu dezgust de vulgara realitate a căminului, trăia o viaţă interioară plină de vise delicioase.
La câteva zile, când pilotul se întorcea acasă, intrând în vârful picioarelor, o găsea culcată – ea se făcea că doarme, sau se plângea chinuită de migrenă.
Dar... ceea ce era fatal să se întâmple, s-a întâmplat.
*
Într-o seară Stamati se întoarse mai devreme acasă, coborâse fluviul cu un vapor poştal de mare viteză.
Uşa de jos deschisă. Pe sală întuneric beznă. Făcu doi paşi cu mâna întinsă, şi când să apese pe clanţă, se opri brusc, tresărind. Auzise bine... şoapte..., zgomot de paşi... Nu îndrăzni să intre. Îşi duse mâna la frunte lovit parcă de un glonte nevăzut. Şi împleticindu-se, căuta un punct de reazem. Din cuierul de la perete, de care se sprijinise, căzu ceva jos pe podele. O pălărie, o haină... se aplecă pipăind. Simţi sub vârful degetelor nişte galoane aspre de fir metalic.
Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă; vroia să vadă la lumină. Era o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strânse cu mâna crispată; o turti deformând-o, gata să-i facă vânt în Dunăre. Dar se opri. Făcând-o ghem o vârî în sân şi se încheie la manta.
O durere chinuitoare îi strângea gâtul uscat. O mână nevăzută parcă îl sugruma cu încetul.
Simţea cum se îneacă. Trăgea aerul rece al nopţii, adânc, până în fundul plămânilor. Simţea o sete cumplită de răzbunare. C-o iuţeală ameţitoare îi trecu prin minte felurite planuri.
Trebuia să lovească într-un chip oarecare. Vedea sânge înaintea ochilor. N-avea nici o armă la el, dar îi va înfige unghiile în gât, va strânge, va strânge până la ultima suflare... şi instinctiv el îşi strângea pumnii încleştaţi cu unghiile intrate în carne.
Dar sta pironit pe loc. Numai câteva clipe îl torturase setea de răzbunare. Un sentiment de teamă, o laşă slăbiciune îi paralizară mişcările. Avea oroare de zgomot, de scandal, ruptură, divorţ, gura lumei... şi ţinea încă la ea... o iubea. În loc să se întoarcă spre casă, Stamati o luă încet la vale, pe malul apei, şovăind, cu capul gol, zdrobit, leoarcă de sudoare.
"Ah!.. Penelope... Penelope... de ce mi-ai făcut tu asta? De ce m-ai nenorocit. Penelope?... şi izbucni în plâns ca un copil, bâlbâind cuvinte fără legătură. Nu se putea stăpâni.
Un barcagiu îi ieşi înainte crezând că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. Stamati se opri zăpăcit. Îi era ruşine. Îşi şterse ochii şi se îndreptă spre cafeneaua piloţilor. Avea o sete cumplită. Gâtul uscat îi ardea. Se opri în uşă; i se părea că toate privirile sunt aţintite asupra lui.
Nu avu curajul să intre. Plecă înainte. Ştia el o cafenea la capătul cheiului. Avea nevoie de linişte, să chibzuiască singur, să vadă ce-i de făcut... şi cât a iubit-o el pe femeea asta... şi o iubeşte încă... Ce avea să facă? Nu ştia. Dar simţea nevoia să fugă de ea să dispară, să nu dea ochii cu dânsa. Acasă nu se putea întoarce.
Îi veni o idee. Să plece la Brăila.
Se întoarse, luând-o întins spre biroul de pilotaj. Întrebă ce vapor pleacă dimineaţa. Sub motiv că are nevoie să fie a doua zi la Brăila, ceru să conducă el vaporul în locul pilotului care urma de rând.
Şi Stamati plecă să se îmbarce pe vaporul Zara.
Avea să doarmă pe bord ca să ridice ancora de plecare de cu noapte.
Din drum văzu lumină la ferestrele Cercului Marinei. Instinctiv pipăi şapca ce o avea în sân. O idee îi fulgeră prin minte Dacă ar intra înăuntru. Îl cunoştea bine pe comandantul Crivăţ, de pe când era căpitan. Bun om, democrat, fără mândrie ca alţii care se ţineau mari.
Intră respectuos. Un marinar îi tăie drumul.
— Aş vrea să vorbesc ceva în particular cu domnul comandor.
— A! Ce mai faci Stamati?
— Rău, domnule comandor. Sunt nenorocit. Un ofiţer de la d-voastră mi-a stricat casa.
— Poftim aici în birou.
Şi descheindu-se la manta scoase şapca mototol şi o puse pe masă.
— Iacă ce-am găsit la mine...
Un zâmbet fin flutură pe sub mustaţa căruntă a comandorului.
— De, ce să-i faci, domnule Stamati, aşa-s femeile... toate-s la fel... de... vrei să se uite la mine, ori la dumneata? Să uită la ofiţerii tineri... la băeţii fercheşi... nu la noi... Nici urmă de cinism sau de cruzime nu era în glasul comandorului care vorbea blajin şi cu melancolie.
— În materia asta, urmă el îngăduitor, trebuie să fii mai filozof... nu-ţi strica inima... aşa-s femeile, crede-mă că le cunosc prea bine. Să nu spui la nimeni nimic din ce s-a întâmplat. Vei fi satisfăcut. Chiar acum o să dau ordine severe ca vinovatul să părăsească imediat portul. Las că-i tai eu dumnealui pofta de aventuri galante.
Şi Stamati, după o călduroasă strângere de mână, ieşi de la Cercul Marinei oarecum mai liniştit.
Simţea parcă un val de mângâiere că-l cuprinde în drum spre vapor. Se culcă îmbrăcat într-o cabină la Zara.
Comandorul Crivăţ, om cu tact, chemă imediat pe comandantul garnizoanei.
— A cui este şapca asta care s-a găsit în casa unui pilot?
— A! făcu surâzând comandantul, trebuie să fie şapca lui Deliu.
— Să-şi facă imediat bagajele. La ora 4 dimineaţa să plece cu vaporul poştal la Galaţi, să se prezinte la Divizia de Dunăre. D-ta rămâi răspunzător de executare.
Comandorul, energic şi prudent, avea multă experienţă în această materie.
Cu doi ani în urmă, la Kilia, în timpul iernii când erau comunicaţiile întrerupte, într-un asemenea caz a fost nevoit să declare starea de asediu în port şi să ţină o săptămână întreaga trupa sub arme.
*
După cinci zile Stamati s-a întors acasă.
Părea vindecat. Penelopa era bolnavă.
Nici o vorbă, nici o aluzie. Niciodată între ei n-a fost vreo explicaţie. Orice încercare ar fi creat ireparabilul. Nu voia s-o piardă. O accepta tolerant. Trist şi mut îşi ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. Căuta să şteargă din minte tot ce se întâmplase, dar nu putea. Se judeca pe sine fără cruţare, îşi făcea rechizitoriul şi singur se condamna. "Indirect, desigur, el era vinovatul... că femeea asta nu era făcută pentru el... ce îl ţinea legat de ea?... de ce îndura tortura martirului crucificat, fără să poată încerca a se desface de ea?"
Ca să nu mai umble pe drumuri, ca să poată sta mai aproape de casă, Stamati se hotărî să se retragă din pilotaj. În loc de pensiune, Comisia Europeană plătea o sumă odată pentru totdeauna (Regalul) calculată pe anii serviţi. Cu banii luaţi el şi-a cumpărat o casă pe chei, cu faţa la Dunăre. A făcut acte ca să pună casa pe numele soţiei pentru a asigura oarecum viitorul Penelopei. La etaj avea locuinţa. Jos cafenea.
Misiţii de cereale, navlosiri de vase – mărunte afaceri de port – se încheiau acolo pe loc, la taifas între două cafele turceşti.
Mintea iertase, dar inima nu putea să uite. Durerea trădării îl chinuia mereu pe Stamati, rana îi rămânea deschisă; nu se putea cicatriza şi-i sângera adesea.
Ridicolul, mila insultătoare a prietenilor, îi făcea rău.
Deşi era convins că nu putea s-o cucerească şi nici s-o stăpânească, el urmărea în taină orice mişcare a ei. Uneori avea insomnii; otrăvit şi hărţuit de gelozie, se scula în puterea nopţii ca s-o vadă dormind. O contempla tăcut, chinuit de curiozitatea de a şti ce se petrece în sufletul acestei fiinţe de nepătruns... ce visuri, ce secrete închidea în mintea ei?
Un zid rece de piatră despărţea parcă aceste două suflete care-şi trăiau aparte fiecare viaţa sub acoperământul aceluiaşi locaş.
Rigidă, izolată, ea suferea în tăcere. Orgoliul o împiedica să se plângă. Păstra cu mândrie o linişte ostilă.
Şi când exasperată, simţea că-i gata să izbucnească, îşi muşca buzele subţiri, şuierând vorbele cu răutate, tremurând de o mânie stăpânită.
Îşi dispreţuia, îşi ura din ce în ce mai tare tovarăşul de viaţă, aşa de răbdător. Nu-l mai putea suferi în preajma ei. Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lâncezind în pat. O viaţă searbădă. O plictiseală de moarte. Numai o vagă speranţă îi susţinea încă viaţa ca într-un fir de aţă. Aştepta în fiecare zi, aştepta ceva, o întâmplare care s-o libereze, să-i aducă o schimbare în existenţa ei cenuşie.
Numai două prietene o vizitau. Una îi aducea, pe faţă, romane de senzaţie şi alta, pe ascuns scrisorile ce-i veneau de la Galaţi.
Purtarea lui Deliu, deşi perfect justificată de el, o irita la desperare.
Ea aştepta o evadare pe care el o amâna mereu.
Cât avea să mai ţină asemenea viaţă? Nu era nici o scăpare? Era condamnată pe veci?
Cu ce invidie urmărea ea soţiile amploiaţilor de la Comisia Europeană a Dunărei. I se părea că toate înoată în fericire. Cunoscuse şi ea în copilărie lumea asta diplomatică. "Ce nedreptate strigătoare. Câte femei urâte şi fără maniere se bucurau de o soartă fericită. Şi ea..."
Odată ancoră în port, chiar în faţa casei, un vapor militar rusesc.
Albăstriu, elegant, cu alămurile sclipind în bătaia soarelui. Era bastimentul staţionar de la Cospoli, care se oprise în treacăt în Sulina.
Emoţionată, Penelopa, din balcon, privea cu binoclul pe puntea vaporului. Şi deodată păli.
Printre ofiţerii care coborau scara era o femee blondă, în albastru. I se părea că seamănă cu mica Nataşa, nepoata ambasadorului rus. Stăpânindu-şi cu greu bătăile inimei intră în casă. Îi era frică să nu fie recunoscută. Ce ruşine dacă ar vedea cu cine şi-a legat viaţa.
După un ceas avu toate informaţiile:
Era chiar Nataşa, măritată cu-n ofiţer din marina rusă, secund pe staţionarul din Cospoli, care trecea spre Odessa.
Şi Penelopa îşi plânse amar în ziua aceea soarta ei nenorocită.
În timpul acesta căzu, ca o bombă o scrisoare miraculoasă din America.
Cu ce satisfacţie ascunsă intrase Stamati pe furiş în camera ei punându-i scrisoarea deschisă pe măsuţa de noapte. Ce impresie avea să facă întâmplarea asta norocoasă care venea tocmai din partea familiei lui, pe care ea o dispreţuise totdeauna? Putea şi el măcar odată să apară altfel în ochii soţiei lui. Îşi ascundea bucuria aşteptând efectul scrisorii.
În figura ei neschimbată, Penelopa nu trăda nimic din lupta sufletească ce îi răpise somnul.
Amândoi treceau nopţi albe, frământaţi de gânduri, fără să-şi deschidă niciunul inima; fiecare aparte, în tăcere, îşi făcea planuri şi iluzii.
El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare, din Brăila să împânzească toată Dunărea până la Viena.
Cafeneaua avea s-o treacă unui nepot priceput... pusese el ochii de mult pe o casă frumoasă în Brăila, cu vedere spre Dunăre.
Ea visa o vilă ascunsă între chiparoşi pe malul Bosforului...
Aştepta, arzând de curiozitate, evenimentul anunţat, trebuia să aducă o prefacere a lucrurilor.
În tot cazul avea desigur să scape de mizeria Sulinei. Şi din vreme exagera vechea ei boală de nervi şi o tusă seacă, pusă pe seama climei umede din Deltă.
Scrisoarea miraculoasă făcuse să înceteze ostilităţile în casa lui Stamati. Dacă nu se ajunsese încă la o împăcare deplină, era totuşi un armistiţiu, o înţelegere tacită. El începuse s-o câştige.
Urmau pregătiri febrile pentru găzduirea Americanului.
S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă. Stamati s-a hotărât să facă un împrumut la Banca Eleno-Română.
Directorul Xenachi, un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surâsul pe buze. Foarte culant, îi deschise credit fără nici un gir, în speranţa depunerilor ce avea să le facă la bancă fratele aşteptat din America.
Din prima zi în care debarcase, copilă încă, aci la gura Dunărei, Penelopa simţi colţii sfâşietori ai provinciei meschine. Instinctele ei aristocratice, mândria şi aerele ce-şi lua scandalizaseră oraşul. "De unde – se întreba lumea – fumuri de nobleţă şi gusturi rafinate la o fată săracă şi orfană?"
"De ce îşi ţinea nasul pe sus, în batista-i parfumată, de parcă toate i-ar fi mirosit rău în cale?"
"De unde venea? Din ce familie?"
"Ce blazon necunoscut avea fata asta debarcată în micul port de la gura Dunărei, într-o lume provincială şi cosmopolită?"
Când venise din Constantinopole avea numai 16 ani. În şoaptă se povesteau multe despre familia ei. Dar se ştia sigur că mama ei, de o frumuseţe rară, se aruncase în Bosfor din disperare că o părăsise amantul, un căpitan de vapor plecat în Argentina. N-avea nici opt ani când o luă s-o crească unchiul ei, Iovanchi Iovanidis, translator la ambasada rusă din Cospoli.
"Cine-i ţigăncuşa asta?" întrebă ambasadorul luând-o de bărbie, când o găsi într-o zi în cancelarie.
"Vai! ce delicioasă copilă!" se extazie contesa Katuşa, monumentala ambasadoare.
Vara, din cauza căldurilor din Pera, ambasada îşi lua reşedinţa la Terapia, unde adia un vânt răcoritor de pe Bosfor.
Translatorul avea drept la două camere în palatul de vară, ca să fie în permanenţă la îndemâna lucrărilor de cancelarie. Unchiul se mândrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. Copila asta uimitor de precoce, era un număr de senzaţie în lumea diplomatică de la Terapia. Ofiţerii de marină de la bastimentele staţionare ale Marilor Puteri, o purtau pe genunchi în plimbările lor cu bărcile pe Bosfor, în nopţile cu lună. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot, parcă neam de neamul ei trăise în societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă.
În timpul seratelor de gala, fetiţa se strecura prin sălile palatului, rămânea în extaz în faţa maiestuoasei scări de marmoră acoperită de covoare turceşti, moi şi roşii ca sângele. Valeţii în livrele galonate, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi, prinşi în jartiere argintii, cu mănuşi albe, muţi, nemişcaţi, păreau nişte statui.
Atrasă din instinct spre lux şi strălucire, ea ajungea uneori până sus. Tupilându-se prin faldurile draperiilor de catifea, spiona cu emoţie lumea elegantă care se mişca în lumina orbitoare a policandrelor Admira toalete decoltate, evantaie de pene şi dantele, broşele, braţele, coliere de
perle, toate giuvaerele care scânteiau de focul pietrelor scumpe şi... flori... flori peste tot.
Muzica, freamătul vag al mulţimei, atmosfera parfumata, o îmbătau, o fermecau ca
fantasmagoria unui vis feeric.
O nepoţica a ambasadorului rus venise de la Odessa. Era cu doi ani mai mică decât Penelopa. O chema Nataşa. Un dop de saca. Îndesată, bucălată, cam cârnă dar foarte drăgălaşă, cu nişte cârlionţi bălai şi ochi albaştri de email. Numai doi ani diferenţă de vârstă, dar Nataşa era un copil zburdalnic, şi Penelopa o preţioasă domnişoară cu pretenţii.
Serioasă, reţinută, umbla, vorbea cu gesturi studiate. O perfectă miniatură de femee. Cu o uşurinţă uimitoare ştia să mimeze gesturile, să prindă gamele la piano şi, după ureche, fura accentul just al fiecărei limbi – ca levantină, se născuse poliglotă.
Bona Nataşei, o bătrână elveţiană, foarte pedantă, m-elle Perrin, disperată că nu poate să înfrâneze şi să şlefuiască pe sălbateca rusoaică, drăcoasă ca un băiat, o da mereu de exemplu pe mica Penelopa, care cuminte şi deşteaptă prindea repede toate manierele din lumea bună.
O umbră de vagă gelozie se strecura adesea între cele două copile aşa de diferite.
Ca să corecteze lipsa de tact pedagogic a elveţienei, ambasadoarea n-o uita niciodată pe Penelopa de câte ori cumpăra ceva pentru Nataşa. Ajunsese să umble amândouă copilele aproape la fel îmbrăcate.
În excursiile şi plimbările prin Stambul, Penelopa nu lipsea niciodată.
Familia ambasadorului era veşnic însoţită de obişnuitul cavas, un arnăut gigantic cu nişte caere de mustăţi cărunte, îmbrăcat în ilic brodat cu fir de aur, purta iatagan şi doua pistoale în brâu.
Ceasuri întregi pierdea Penelopa mâncând cu ochii lacomi bijuteriile şi filigranele expuse în galantarele vechiului bazar din Stambul.
Mulţi o socoteau pe mica orfană ca făcând parte din familia ambasadorului, şi unii, care îi remarcaseră ţinuta mândră şi gravă îi spuneau c-o dulce ironie:
Mica prinţesă.
Dar o întâmplare neprevăzută căzu din senin, schimbându-i brusc macazul vieţei.
Într-o zi nefastă, ambasadorul furios, roşu-vânăt de mânie, în urma unei scene violente provocate de un denunţ, cârpi translatorului două straşnice perechi de palme de s-a clătinat din temelie întreaga ambasadă a Marei Rusii...
"Afară mişelule... Graeca fides..."
Căzut în dizgraţie, fostul translator, peste câteva zile, căzu din picioare trăsnit de o apoplexie, pe când trecea podul de la Kara-Kioi.
Fata, rămasă singură, fără nici iui sprijin, fu îmbarcată pe un vapor rusesc care pleca pentru porturile dunărene.
Transportată gratuit, orfana debarcă într-o dimineaţă pe cheiul Sulinei, cu batista de dantelă la nas, sufocată de mirosul de iuft şi peşte sărat, care se îmbibase profund în structura vechiului parahod rusesc.
Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei, căpitanul Leonida Iovanidis, un bătrân uscat, mărunţel, care purta nişte enormi ochelari negri. Fusese pilot la Comisia Europeană a Dunărei şi, din cauza unei boli de ochi, îşi schimbase profesia.
Intrase în serviciul unei agenţii maritime ca furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau la gura Dunărei: shiphandler.
Din diferenţa ce ieşea prin încărcarea facturilor peste preţul pieţei, îi pica şi lui câte ceva în fiecare zi. Şi pentru că lumea îl vedea forfotind pe la vapoare cu barca plină de zarzavat, ducând în braţe legături de ridichi, i se zicea în glumă: Căpitanul Rapanachi. Iar înfumuratei sale nepoate, palida prinţesă bizantină trimisă în exil, băeţii îi spuneau: Contesa de Rapanachi.
Nu avea decât 17 ani, când unchiul a convins-o că menirea ei este să se mărite.
Fără avere, fără familie, ce putea să aştepte? Pretendenţii nu se prea grăbeau. Trebuia să profite de ocazie. Stamati Marulis, pilot clasa I-a la Comisia Dunărei, era un om serios, cam în vârstă, dar bărbat bun, econom şi fără viţii. Avea să aibă o casă bună şi o fericire potolită.
Şi Penelopa s-a măritat.
*
"Aţi văzut ce nevastă şi-a luat Stamati?"
"Nu face pentru el."
"Asta-i femee de lux, nu-i de mutra unui pilot."
Aşa vorbea lumea prin cafenelele portului. Iar unii adăugau zâmbind pe sub mustaţă: "Asta nu-i femee pe care s-o poţi lăsa singură acasă".
Şi Stamati, prin meseria lui, era veşnic pe drumuri.
Omul acesta retras şi timid, c-o existenţa ştearsă, lângă o asemenea femee lină şi admirată, simţea o bucurie vanitoasă, o mândrie ascunsă, savurând fericirea posesiei unui juvaer de mare preţ. O adora c-o mută pietate şi tremura de teamă să n-o piardă.
Toate economiile lui Stamati s-au topit din prima lună. Trusou, mobilă, piano, toate au fost comandate la Galaţi, după gustul Penelopei.
El ţinea să aibă un interior plăcut.
El lipsea de acasă câteva zile pe săptămână, pilotând vapoarele pe Dunăre, între Sulina şi Brăila.
Pleca tiptil de dimineaţă la vapor, cu geamantănaşul în mână, cu nelipsita manta de ploaie, de pânză ceruită, după obiceiul piloţilor din toată lumea.
După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal; casa lui era cu faţa la drumul Dunărei. În primele zile zărea la una din ferestrele deschise o batistă fluturând la trecerea vaporului.
Şi mai pe urmă, cu toate că nimic nu se arăta în zare, el îşi păstra obiceiul, privind din mers la geamurile acelea care rămâneau veşnic închise.
Singură, părăsită, în balconul dinspre apă, Penelopa rămânea pe gânduri ceasuri întregi, c-o broderie pe genunchi.
Uneori vântul de la mare aducea ecouri de fluere şi sirene de la vapoarele care intrau în port.
Un fior îi fulgera prin corp. Lăsa orice lucru din mână, sărea de la locul ei şi căta în zare cu binoclul, urmărind toată mişcarea de pe apă.
Câte un vapor venind de la mare urca încet, măreţ, cursul fluviului.
Ea, curioasă, îl privea cu atâta interes, deşi nu cunoştea pe nimeni, parcă aştepta mereu pe cineva care întârzia să vie.
"Dincotro? De unde venea vaporul? A trecut desigur prin Bosfor." Şi magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţei.
Cu ochii închişi pe jumătate vedea crescând din sânul mărei, gigantic, amfiteatrul Cornului de aur. Pe verdele colinelor în terase se înălţau chiparoşii negri care păzeau cimitirele turceşti.
Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari şi minaretele ascuţite păreau suliţe de aur înfipte în pământ. În zare clipea regulat ochiul farului din turnul lui Leandru.
Şi Penelopa cădea în reverie, auzind glasul prelung al muezinilor care chemau credincioşii la rugăciune, simţea aroma pinilor care lăcrămau, îmbălsămând cu răşină aerul purificat de adierile vântului salin din larg.
Şi nostalgia trecutului o făcea să plângă amar paradisul pierdut al Bosforului.
"Ce frumos... ce departe... erau locurile copilăriei..."
"Ce viaţă nenorocită... Ăsta-i traiul pe care l-am visat?... Asta-i soarta pe care am meritat-o?...
De ce m-am măritat eu oare?"
Şi întrebările pe care mai toate femeile şi le pun după luna de miere, ea şi le-a pus după câteva zile de la nuntă.
Stamati, când se întorcea acasă, o găsea enervată, capriţioasă sau melancolică.
Îngrijat şi înduioşat până la lacrimi de suferinţa ei, el căuta s-o mângâie, s-o distreze, ceea ce pe dânsa o enerva mai tare.
În zadar se frământa ca să găsească leacuri pentru această boală romantică, pe care el n-o putea bine înţelege.
Că are nevricale era sigur.
"O doctorie contra ipohondriei", îi ceruse bătrânului doctor Nenea Tomiţă.
"Pacienta trebuie examinată", îi spuse doctorul. Dar pacienta cu nici un preţ nu voia să se arate.
"N-o doare nimic, răul e aici..." şi el arăta cu mâna la inimă.
După multe stăruinţi, Penelopa se hotărî.
Doctorul, cu vechea lui experienţă, de la prima vedere i-a fixat diagnosticul şi remediul.
— N-are nevoie de doctorii, nici regim, nici băi. Îi trebuie... şi bolborosind ceva, după obicei, în barba lui albă de patriarh, făcu: Hm! îi trebuie un copil. La vie... c’est la vie...
El a plecat palid, confuz.
Ea, roşie ca vişina, a plecat cu ochii în pământ.
Ca s-o mai distreze, Stamati o lua uneori cu el, pe vapoarele pe care le pilota, până la Galaţi sau Brăila.
Ce profundă mulţumire avea Penelopa la fiecare drum. Punând piciorul pe bord, ea simţea că intră parcă într-o baie de fericire. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj, ajusta câte-o beretă băieţească de marinar, sau garnisea pălăria cu voaluri şi museline ca să fluture ca nişte flamuri în vânt, dându-i astfel un exotic aer aristocratic.
De obicei, în zorii zilei, când vaporul îşi balansa maşina şi elicea forfotea gata de plecare, Penelopa, zveltă, sprintenă, suia scara, ducându-şi singură mica ei valiză de voiaj cu trusa de toaletă.
Intra la bord uşor înfiorată, cu iluzia lungilor traversări maritime. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfârşit, un drum fără liman, ca vasul fantomă care rătăcea fără să poată atinge ţărmul.
Stamati înainte de a-şi lua postul la cârmă, cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale, care – spunea el întotdeauna – scăpase vaporul de cursa pentru Galaţi.
Chiar şi cei mai acri şi posaci căpitani nu puteau refuza; se îndulceau îndată şi deveneau gentili, invitând pe eleganta doamnă în careul ofiţerilor, sau îi întindeau pe punte un chaise longue, într-un loc ferit de vânt.
E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas şi viaţa bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat.
Vaporul însufleţit intra în sărbătoare; nu lipsea decât să se înalţe la catarge, în cinstea femeii îmbarcate, steguleţe colorate a marelui pavoaz.
Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debit de apă. Ferchezuială generală, de la căpitan până la băiatul, ajutor de bucătar.
Spălaţi, raşi, pudraţi, ieşeau pe rând la lumină, făcându-şi de lucru în jurul ei pe punte. Toţi, bucuroşi, o sorbeau din ochi cu lăcomie. Până şi fochiştii, nespălaţi, neraşi, cât ţinea drumul, ieşeau câte unul din tartarul căldurilor; pe jumătate goi, cu gâtul învelit în şăluţul lor de bumbac, de care se slujesc să şteargă uleiul şi unsoarea de pe maşină ca şi sudoarea de pe trup.
În figurile negre de cărbuni luceau ochii lor albi, cătând pe furiş la făptura aceea încântătoare, căzută parcă din altă lume pe vaporul lor, ca să îndulcească numai cu un zâmbet o zi din viaţa aspră, monastică, a bordului. Ofiţerii, cavaleri servanţi, n-o slăbeau nici o clipă. Tot drumul urmau trataţii felurite, după naţionalitatea şi felul vaporului.
Ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene.
Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care poate, niciodată n-avea să-i mai întâlnească în viaţă.
Mulţi confundau, socotind-o fata pilotului. Ea îi lăsa în credinţa lor şi, veselă de confuzia ce se făcea, zâmbea de satisfacţie.
Privirile de admiraţie ce i se aruncau, le primea cu îndrăzneală; avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate şi a coborî cu voluptate pleoapele.
Şi bietul Stamati, care nici o clipă nu putea părăsi cârma, din postul lui, de sus de la comandă, îşi arunca uneori ochii în jos, pe punte, ca s-o vadă măcar de la distanţă. Nu era niciodată singură. O escortă respectuoasă o însoţea pretutindenea. O vedea culcată pe pernele unui chaise longue, graţioasă, cu maiestatea unei regine în convalescenţă.
Modestul pilot simţea adesea fiorul unei bucurii vanitoase, văzându-şi soţia înconjurată de atâţia ofiţeri, care o examinau cu spiritul încordat.
Uneori îi trecea câte-un junghi prin inimă văzând-o cochetând, dar se stăpânea; îşi ştergea numai sudoarea de pe frunte şi într-o clipă îşi revenea, hotărât, bărbăteşte.
"Şi totuşi, îşi zicea el cu siguranţă, e o femee cuminte, rece şi mândră, sigură pe sine".
"Cochetăria nu-i un păcat pentru o femee ca dânsa".
Un sentiment de ruşine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie.
Dar, ce era fatal, s-a întâmplat.
*
În timpul unei călătorii pe vapor a întâlnit un bărbat pe care nu l-a mai putut uita toată viaţa – deşi auzise că o aventură pe vapor e ca şi un accident de cale ferată.
Din momentul în care cunoscuse pe căpitanul Angelo Deliu ceva nou se ivi în existenţa ei.
Îl remarcase cum a pus piciorul pe bordul vaporului "Carpaţi". O intriga ofiţerul acela zvelt, elegant, care poza într-o rezervă studiată.
La prima vedere el o fixă cu îndrăzneală. Ea, de obicei îndrăzneaţă, avu un moment de slăbiciune; timidă, emoţionată, se roşise ca o candidă fecioară sub ochiul expert care o cântărea cu precizie.
Privirea aceea avea parcă o strălucire de oţel. Şi când buzele lui schiţau un fin surâs, îndulcindu-i figura, ea înţelese fără cuvinte impresia ce făcuse înfăţişarea ei.
Un fulger de bucurie o străbătu, şi în taină simţea cum se îmbată de plăcerea conştiinţei de a fi frumoasă.
Confuză, subjugată, aştepta. Simţea un fel de necaz nelămurit pentru acel îndrăzneţ necunoscut care o învăluia ca într-o plasă de păianjen, impunându-i voinţa lui de fier. Căci presimţea fatal neputinţa oricărei rezistenţe. Şi la un singur gest al lui, gata ar fi să-l urmeze oriunde, roabă, până la capătul pământului.
Angelo Deliu, din rasa cuceritorilor, abil maestru în tactica şi strategia aventurilor galante, mergea aproape la sigur în clasarea speciilor de femei.
Se pipăiau cu ochii de la distanţă.
Ea îi admira ţinuta lui de o bărbăţie regească. Era complet în alb, de la şapcă până la pantofi, umeri laţi şi o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur, ochii lui adânci, arzători o fixau...
El examinase femeea en connaisseur. Făcu trei paşi apropiindu-se ca să-şi verifice observaţiile.
Se prezintă singur c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătându-şi surprinderea că o vede pentru prima oară, deşi el se găseşte de vreo două luni în Sulina.
"Cine ar fi bănuit că într-un colţ obscur de provincie, într-o lume aşa de monotonă şi meschină, poţi întâlni asemenea figuri de o rară distincţie..."
Ei i se părea o muzică glasul lui. O încânta timbrul acela sonor, care ascundea în vorbe banale o perfectă înţelegere sufletească.
Gândurile se trădau în privirile lor, care se încrucişau ca lamele floretelor de scrimă. Nu prea aveau ce-şi vorbi, dar ochii lor spuneau mai mult decât cuvintele.
I-a fost destul jumătate de ceas de conversaţie lui Deliu, ca să-i descopere punctul tangibil – cum îl numea el – pentru a-i stabili precis specia: "Soţie nesatisfăcută... visătoare, romantică... cucerire uşoară... despărţire dificilă... retragere strategică la timp".
Deliu se temea numai de un singur tip: femeea crampon, care nu-ţi lasă – în termeni nautici – libertatea de manevră.
În stăpânirea lui, excitată, vrăjită, ca pasărea sub ochiul magnetic al şarpelui, Penelopa sta rezemată de balustrada punţii, cu ochii ţintă la el, vorbea aiurită, numai ca sa-şi acopere simţirea.
Despre ce puteau vorbi? Amândoi adorau marea; ea crescuse pe malul apei; el călătorise mult pe apă; şi c-o măsură justă el se ţinea la unison, ştia să ridice şi să coboare conversaţia la nivelul femeii care era în faţa lui.
El meloman, s-a angajat să-i dea lecţii de mandolină; ea poliglotă, să-l înveţe a pronunţa corect limba engleză – cu toate că şi ea păstra încă accentul levantin.
El de acum înainte avea s-o numească Floarea Bosforului şi ea Amantul Mării.
Numai când coborî în barcă, Deliu schimbă vreo două vorbe de politeţe cu Stamati, care venise amărât din postul său de la comandă.
După ancoraj, Penelopa sări zglobie de pe scara vaporului în barcă, drept la pupă; cu mâna pe cârmă, ştia să manevreze; avea ochiul sigur – marinară din instinct.
Deliu, măsurând din ochi ţinuta umilă a pilotului lângă o femee aşa de focoasă, înţelese într-o clipă tragi-comedia acestei căsnicii.
"Picantă femee... de unde a găsit-o, nenorocitul?... cum e posibilă o aşa bizară împerechere?" se întreba în taină, meditând o serie de întrebări fără răspunsuri.
Penelopa, schimbată ca prin farmec, adormi târziu în noaptea aceea, îmbătată de o dulce otravă.
Deliu nu putea să închidă ochii, era chinuit de imagina ei. O vedea în faţă şi profil... îmbrăcată în costumul ei de voiaj... o dezbrăca în minte, pipăind-o imaginar: "Ce corp admirabil... ce picior cochet..."
*
Se revăzură. Se întâlneau în fiecare zi, în fiecare noapte, departe de ochii lumei, afară, în sânul naturei, pe malul pustiu al mărei. Simţiră fericirea iubirei, viaţa completă în doi. Îşi făcură confidenţe şi planuri ce nu aveau să se realizeze niciodată. Nopţi delicioase petrecute în delir – luna de miere pentru femeea asta care iubea întâiaşi dată.
Se făcuse mai frumoasă. Bucuria, plăcerea o transfiguraseră. Inflorea triumfătoare. În ochii îndrăzneţi avea o licărire stranie. Tenul palid i se rumenea – avea obrajii de femee iubită. Un surâs cald îi îndulcea discret asperităţile figurei reci altădată. În colţuri, deasupra buzelor umede, vibra puful mustăcioarelor de brunetă arzătoare. Pe stradă trecătorii întorceau capul
după ea, îi admirau mersul săltăreţ, piciorul fin şi talia mlădioasă.
Nici o remuşcare nu cunoscu. Simţea numai o intensă bucurie, pe care nu ştia cum să şi-o închidă mai bine în inimă, s-o ţină cât mai ascunsă de ochii lumei.
Nu deschidea niciodată gura să-i spună bărbatului pe unde a fost şi cum a întrebuinţat vremea.
Învechit şi ridicol i se părea obiceiul de a da raportul zilnic către soţul-şef, suveran absolut. Cu niciun chip nu-i putea suporta autoritatea.
Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce şi de unde vine. Metodic ea îi făcea educaţia perfectului soţ încornorat.
*
"Nevasta lui Stamati se compromite... se întâlneşte cu un ofiţer pe plajă..." vorbe începură să circule în lumea provincială şi cosmopolită a portului.
Zvonul pornise din cafeneaua piloţilor, de la gardianul farului mare, Alexe Boroş, poreclit "Vede tot". Numele adevărat îi era Bou Roşu. Ca să poată intra în serviciul Comisiunii Europene, mulţi români îşi poceau numele. Un oarecare
Curajos, era român neaoş, cu numele compus din două cuvinte. Străinii erau preferaţi, pentru ca să nu-şi piardă Comisia caracterul ei internaţional.
Boroş, de sus din postul său de observaţie de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întâmpla pe mare şi pe uscat. Sta la pândă. Prindea orice mişcare. Vedea, ştia totul, era ochiul şi urechea direcţiei.
Un fel de grijă, o vagă teamă plutea în jurul farului.
Luneta de mare distanţă, arma gardianului, ameninţa pe fiecare, căci aducea obiectul sau fiinţa la câţiva metri înaintea ochiului ce sta acolo sus, veşnic de veghe.
Gardianul farului ajunsese un fel de gardian al moralităţii acestei înalte instituţii internaţionale, în care domnea un rigid puritanism alături de un răspândit mahalagism diplomatic.
Penelopa se simţea spionată. Asta o irita cumplit. Uneori, tremurând de furie, c-o legitimă revoltă în suflet, se întreba: "Cu ce drept se amestecă lumea în traiul ei? Ea nu cerea de la nimeni nimic. De ce n-o lăsa lumea în pace? De ce vrea să-i fure fericirea? Nu era stăpână pe corpul ei? Nu era liberă să-şi trăiască viaţa ei?!" Ura înverşunată a amanţilor pentru restul lumei o izola, o îndârjea din zi în zi.
Spre toamnă se mărise circulaţia vapoarelor pilotate pe Dunăre. Stamati lipsea mult de acasă.
Penelopa sta pe cărbuni până îl vedea plecat. Urmărea după perdele trecerea vaporului. O atrăgea aventura. Îşi arunca o manta pe trupul aproape gol, şi grăbită, cu răsuflarea tăiată, alerga la locul de întâlnire, pradă plăcerei fără frâu.
Egoistă şi feroce, îşi căuta cu sete mulţumirea în afară. Fugea cu dezgust de vulgara realitate a căminului, trăia o viaţă interioară plină de vise delicioase.
La câteva zile, când pilotul se întorcea acasă, intrând în vârful picioarelor, o găsea culcată – ea se făcea că doarme, sau se plângea chinuită de migrenă.
Dar... ceea ce era fatal să se întâmple, s-a întâmplat.
*
Într-o seară Stamati se întoarse mai devreme acasă, coborâse fluviul cu un vapor poştal de mare viteză.
Uşa de jos deschisă. Pe sală întuneric beznă. Făcu doi paşi cu mâna întinsă, şi când să apese pe clanţă, se opri brusc, tresărind. Auzise bine... şoapte..., zgomot de paşi... Nu îndrăzni să intre. Îşi duse mâna la frunte lovit parcă de un glonte nevăzut. Şi împleticindu-se, căuta un punct de reazem. Din cuierul de la perete, de care se sprijinise, căzu ceva jos pe podele. O pălărie, o haină... se aplecă pipăind. Simţi sub vârful degetelor nişte galoane aspre de fir metalic.
Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă; vroia să vadă la lumină. Era o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strânse cu mâna crispată; o turti deformând-o, gata să-i facă vânt în Dunăre. Dar se opri. Făcând-o ghem o vârî în sân şi se încheie la manta.
O durere chinuitoare îi strângea gâtul uscat. O mână nevăzută parcă îl sugruma cu încetul.
Simţea cum se îneacă. Trăgea aerul rece al nopţii, adânc, până în fundul plămânilor. Simţea o sete cumplită de răzbunare. C-o iuţeală ameţitoare îi trecu prin minte felurite planuri.
Trebuia să lovească într-un chip oarecare. Vedea sânge înaintea ochilor. N-avea nici o armă la el, dar îi va înfige unghiile în gât, va strânge, va strânge până la ultima suflare... şi instinctiv el îşi strângea pumnii încleştaţi cu unghiile intrate în carne.
Dar sta pironit pe loc. Numai câteva clipe îl torturase setea de răzbunare. Un sentiment de teamă, o laşă slăbiciune îi paralizară mişcările. Avea oroare de zgomot, de scandal, ruptură, divorţ, gura lumei... şi ţinea încă la ea... o iubea. În loc să se întoarcă spre casă, Stamati o luă încet la vale, pe malul apei, şovăind, cu capul gol, zdrobit, leoarcă de sudoare.
"Ah!.. Penelope... Penelope... de ce mi-ai făcut tu asta? De ce m-ai nenorocit. Penelope?... şi izbucni în plâns ca un copil, bâlbâind cuvinte fără legătură. Nu se putea stăpâni.
Un barcagiu îi ieşi înainte crezând că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. Stamati se opri zăpăcit. Îi era ruşine. Îşi şterse ochii şi se îndreptă spre cafeneaua piloţilor. Avea o sete cumplită. Gâtul uscat îi ardea. Se opri în uşă; i se părea că toate privirile sunt aţintite asupra lui.
Nu avu curajul să intre. Plecă înainte. Ştia el o cafenea la capătul cheiului. Avea nevoie de linişte, să chibzuiască singur, să vadă ce-i de făcut... şi cât a iubit-o el pe femeea asta... şi o iubeşte încă... Ce avea să facă? Nu ştia. Dar simţea nevoia să fugă de ea să dispară, să nu dea ochii cu dânsa. Acasă nu se putea întoarce.
Îi veni o idee. Să plece la Brăila.
Se întoarse, luând-o întins spre biroul de pilotaj. Întrebă ce vapor pleacă dimineaţa. Sub motiv că are nevoie să fie a doua zi la Brăila, ceru să conducă el vaporul în locul pilotului care urma de rând.
Şi Stamati plecă să se îmbarce pe vaporul Zara.
Avea să doarmă pe bord ca să ridice ancora de plecare de cu noapte.
Din drum văzu lumină la ferestrele Cercului Marinei. Instinctiv pipăi şapca ce o avea în sân. O idee îi fulgeră prin minte Dacă ar intra înăuntru. Îl cunoştea bine pe comandantul Crivăţ, de pe când era căpitan. Bun om, democrat, fără mândrie ca alţii care se ţineau mari.
Intră respectuos. Un marinar îi tăie drumul.
— Aş vrea să vorbesc ceva în particular cu domnul comandor.
— A! Ce mai faci Stamati?
— Rău, domnule comandor. Sunt nenorocit. Un ofiţer de la d-voastră mi-a stricat casa.
— Poftim aici în birou.
Şi descheindu-se la manta scoase şapca mototol şi o puse pe masă.
— Iacă ce-am găsit la mine...
Un zâmbet fin flutură pe sub mustaţa căruntă a comandorului.
— De, ce să-i faci, domnule Stamati, aşa-s femeile... toate-s la fel... de... vrei să se uite la mine, ori la dumneata? Să uită la ofiţerii tineri... la băeţii fercheşi... nu la noi... Nici urmă de cinism sau de cruzime nu era în glasul comandorului care vorbea blajin şi cu melancolie.
— În materia asta, urmă el îngăduitor, trebuie să fii mai filozof... nu-ţi strica inima... aşa-s femeile, crede-mă că le cunosc prea bine. Să nu spui la nimeni nimic din ce s-a întâmplat. Vei fi satisfăcut. Chiar acum o să dau ordine severe ca vinovatul să părăsească imediat portul. Las că-i tai eu dumnealui pofta de aventuri galante.
Şi Stamati, după o călduroasă strângere de mână, ieşi de la Cercul Marinei oarecum mai liniştit.
Simţea parcă un val de mângâiere că-l cuprinde în drum spre vapor. Se culcă îmbrăcat într-o cabină la Zara.
Comandorul Crivăţ, om cu tact, chemă imediat pe comandantul garnizoanei.
— A cui este şapca asta care s-a găsit în casa unui pilot?
— A! făcu surâzând comandantul, trebuie să fie şapca lui Deliu.
— Să-şi facă imediat bagajele. La ora 4 dimineaţa să plece cu vaporul poştal la Galaţi, să se prezinte la Divizia de Dunăre. D-ta rămâi răspunzător de executare.
Comandorul, energic şi prudent, avea multă experienţă în această materie.
Cu doi ani în urmă, la Kilia, în timpul iernii când erau comunicaţiile întrerupte, într-un asemenea caz a fost nevoit să declare starea de asediu în port şi să ţină o săptămână întreaga trupa sub arme.
*
După cinci zile Stamati s-a întors acasă.
Părea vindecat. Penelopa era bolnavă.
Nici o vorbă, nici o aluzie. Niciodată între ei n-a fost vreo explicaţie. Orice încercare ar fi creat ireparabilul. Nu voia s-o piardă. O accepta tolerant. Trist şi mut îşi ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. Căuta să şteargă din minte tot ce se întâmplase, dar nu putea. Se judeca pe sine fără cruţare, îşi făcea rechizitoriul şi singur se condamna. "Indirect, desigur, el era vinovatul... că femeea asta nu era făcută pentru el... ce îl ţinea legat de ea?... de ce îndura tortura martirului crucificat, fără să poată încerca a se desface de ea?"
Ca să nu mai umble pe drumuri, ca să poată sta mai aproape de casă, Stamati se hotărî să se retragă din pilotaj. În loc de pensiune, Comisia Europeană plătea o sumă odată pentru totdeauna (Regalul) calculată pe anii serviţi. Cu banii luaţi el şi-a cumpărat o casă pe chei, cu faţa la Dunăre. A făcut acte ca să pună casa pe numele soţiei pentru a asigura oarecum viitorul Penelopei. La etaj avea locuinţa. Jos cafenea.
Misiţii de cereale, navlosiri de vase – mărunte afaceri de port – se încheiau acolo pe loc, la taifas între două cafele turceşti.
Mintea iertase, dar inima nu putea să uite. Durerea trădării îl chinuia mereu pe Stamati, rana îi rămânea deschisă; nu se putea cicatriza şi-i sângera adesea.
Ridicolul, mila insultătoare a prietenilor, îi făcea rău.
Deşi era convins că nu putea s-o cucerească şi nici s-o stăpânească, el urmărea în taină orice mişcare a ei. Uneori avea insomnii; otrăvit şi hărţuit de gelozie, se scula în puterea nopţii ca s-o vadă dormind. O contempla tăcut, chinuit de curiozitatea de a şti ce se petrece în sufletul acestei fiinţe de nepătruns... ce visuri, ce secrete închidea în mintea ei?
Un zid rece de piatră despărţea parcă aceste două suflete care-şi trăiau aparte fiecare viaţa sub acoperământul aceluiaşi locaş.
Rigidă, izolată, ea suferea în tăcere. Orgoliul o împiedica să se plângă. Păstra cu mândrie o linişte ostilă.
Şi când exasperată, simţea că-i gata să izbucnească, îşi muşca buzele subţiri, şuierând vorbele cu răutate, tremurând de o mânie stăpânită.
Îşi dispreţuia, îşi ura din ce în ce mai tare tovarăşul de viaţă, aşa de răbdător. Nu-l mai putea suferi în preajma ei. Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lâncezind în pat. O viaţă searbădă. O plictiseală de moarte. Numai o vagă speranţă îi susţinea încă viaţa ca într-un fir de aţă. Aştepta în fiecare zi, aştepta ceva, o întâmplare care s-o libereze, să-i aducă o schimbare în existenţa ei cenuşie.
Numai două prietene o vizitau. Una îi aducea, pe faţă, romane de senzaţie şi alta, pe ascuns scrisorile ce-i veneau de la Galaţi.
Purtarea lui Deliu, deşi perfect justificată de el, o irita la desperare.
Ea aştepta o evadare pe care el o amâna mereu.
Cât avea să mai ţină asemenea viaţă? Nu era nici o scăpare? Era condamnată pe veci?
Cu ce invidie urmărea ea soţiile amploiaţilor de la Comisia Europeană a Dunărei. I se părea că toate înoată în fericire. Cunoscuse şi ea în copilărie lumea asta diplomatică. "Ce nedreptate strigătoare. Câte femei urâte şi fără maniere se bucurau de o soartă fericită. Şi ea..."
Odată ancoră în port, chiar în faţa casei, un vapor militar rusesc.
Albăstriu, elegant, cu alămurile sclipind în bătaia soarelui. Era bastimentul staţionar de la Cospoli, care se oprise în treacăt în Sulina.
Emoţionată, Penelopa, din balcon, privea cu binoclul pe puntea vaporului. Şi deodată păli.
Printre ofiţerii care coborau scara era o femee blondă, în albastru. I se părea că seamănă cu mica Nataşa, nepoata ambasadorului rus. Stăpânindu-şi cu greu bătăile inimei intră în casă. Îi era frică să nu fie recunoscută. Ce ruşine dacă ar vedea cu cine şi-a legat viaţa.
După un ceas avu toate informaţiile:
Era chiar Nataşa, măritată cu-n ofiţer din marina rusă, secund pe staţionarul din Cospoli, care trecea spre Odessa.
Şi Penelopa îşi plânse amar în ziua aceea soarta ei nenorocită.
În timpul acesta căzu, ca o bombă o scrisoare miraculoasă din America.
Cu ce satisfacţie ascunsă intrase Stamati pe furiş în camera ei punându-i scrisoarea deschisă pe măsuţa de noapte. Ce impresie avea să facă întâmplarea asta norocoasă care venea tocmai din partea familiei lui, pe care ea o dispreţuise totdeauna? Putea şi el măcar odată să apară altfel în ochii soţiei lui. Îşi ascundea bucuria aşteptând efectul scrisorii.
În figura ei neschimbată, Penelopa nu trăda nimic din lupta sufletească ce îi răpise somnul.
Amândoi treceau nopţi albe, frământaţi de gânduri, fără să-şi deschidă niciunul inima; fiecare aparte, în tăcere, îşi făcea planuri şi iluzii.
El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare, din Brăila să împânzească toată Dunărea până la Viena.
Cafeneaua avea s-o treacă unui nepot priceput... pusese el ochii de mult pe o casă frumoasă în Brăila, cu vedere spre Dunăre.
Ea visa o vilă ascunsă între chiparoşi pe malul Bosforului...
Aştepta, arzând de curiozitate, evenimentul anunţat, trebuia să aducă o prefacere a lucrurilor.
În tot cazul avea desigur să scape de mizeria Sulinei. Şi din vreme exagera vechea ei boală de nervi şi o tusă seacă, pusă pe seama climei umede din Deltă.
Scrisoarea miraculoasă făcuse să înceteze ostilităţile în casa lui Stamati. Dacă nu se ajunsese încă la o împăcare deplină, era totuşi un armistiţiu, o înţelegere tacită. El începuse s-o câştige.
Urmau pregătiri febrile pentru găzduirea Americanului.
S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă. Stamati s-a hotărât să facă un împrumut la Banca Eleno-Română.
Directorul Xenachi, un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surâsul pe buze. Foarte culant, îi deschise credit fără nici un gir, în speranţa depunerilor ce avea să le facă la bancă fratele aşteptat din America.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 623 ori.