Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 09
Capitolul 09
— Nu mergi cu noi în oraş, mânzule? întrebă doctorul coborând scara vaporului.
— Nu ies, am ceva de scris, îi răspunse cu jumătate de glas Neagu, jenat.
— Ia seama, copile, simptomele sunt alarmante; boala ta face progrese; ai început să ne ocoleşti... cauţi singurătatea... semne rele... îţi urmăresc fazele bolii... să ştii că te ţin în observaţie ca pe un cobai injectat.
Şi doctorul se opri o clipă la mijlocul scării, ameninţându-l cu degetul ca pe un copil.
Rămas singur pe punte, Neagu se mişcă agitat, urmărind nerăbdător mersul bărcii care lăsa o dâră luminoasă pe oglinda neagră a Dunărei.
Un sentiment amar, un fel de ruşine parcă îl făcea să-şi ascundă zbuciumul sufletesc care-l frământa.
Îi era teamă să nu se trădeze.
Nici celui mai bun prieten nu i s-ar fi putut destăinui.
Când barca dispăru, simţi cum îl cuprinde o emoţie ciudată, ca o bucurie copilărească; rămânea singur, scăpa de apăsarea atâtor ochi care-l pândeau.
C-o lacomă dorinţă privi pe luciul negru al apei. Îi venea să se arunce peste bord, să-şi taie drum cu braţele şi cu picioarele, să înoate, să zboare până la celălalt mal al Dunărei.
Abia se putea stăpâni. Aplecat pe fereastra deschisă a careului luminat, întrebă pe ofiţerul de serviciu care-şi scria jurnalul de bord:
— Nicule, pot lua puiul să fac o plimbare până la far?
— De ce nu aştepţi barca de serviciu care se întoarce acum?
— Nu, că vreau să trag singur la lopeţi, să-mi dezmorţesc braţele... e o noapte admirabilă.
Puiul, cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară.
Dintr-o săritură Neagu fu înăuntru.
Îşi potrivi lopeţile, îşi deschise haina, şi din câteva încordări ale braţelor lui vânjoase fu în mijlocul curentului. Se lăsa pe firul apei la vale ferindu-se de luminile de pe maluri.
Luna încă nu ieşise. Stelele se oglindeau pe faţa apei, răspândite ca nişte candele tremurătoare.
Barca aluneca uşor, tăind dârele luminoase ale felinarelor înşirate pe ambele părţi. Pe chei lumea se mişca în aerul răcoros al serii.
Siluetele se agitau nedesluşite într-un joc de umbre chinezeşti. Neagu vedea fără să fie văzut.
Zbura ca o nălucă, satisfăcut că nimeni nu-l putea recunoaşte.
Nu se opri decât la gura fluviului.
După ce legă barca la piciorul farului verde, urcă tiptil pe chei.
"Nimeni."
"Va veni sau nu?"
"Dacă nu vine?"
Sub senzaţia chinuitoare a aşteptări, se plimba nervos, fumând. Simţi instinctiv că ceva hotărâtor în viaţa lui, trebuia să se intample.
Îşi chinuia ochii. Îi făcea mici, strângând pleoapele, şi-i deschidea deodată mari, căutând să străbată întunericul.
Sigur, încrezător, se încerca să distingă umbrele diforme din ceaţa ce învăluia portul ca o pulbere violetă, cernută din tăria stelelor.
Deodată tresări. O umbră părea că se mişcă pe faţa netedă a cheiului gol. Un fior îl străbătu şi inima începu să-i galopeze.
Atent, încordat ca un animal de pradă care sta la pândă, îşi ascuţi auzul, aplecând capul să prindă cu urechea cadenţa slabă a paşilor din depărtare.
Se uita fix, lacom, înainte Aşteptă cu respiraţia tăiată. Umbra creştea în forme din ce în ce mai desluşite.
Evantia. Desigur că-i ea. Mersul ei nu-l are nici o femeie. Ca dânsa nimeni nu păşeşte. Parcă nu calcă; alunecă lin, ca în zbor, abia atingând pământul.
El aştepta încordat. Şi deodată îl cuprinse o sfială ca în faţa unui moment hotărâtor. Ea îl simţi instinctiv de departe, înainte de a-l vedea. O bucurie şi o spaimă o cuprinsese în acelaşi timp.
— Evantia! credeam că nu mai vii, zise el ridicându-se deodată în picioare, vorbindu-i cu vocea tremurător scăzută.
Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege niciun cuvânt. Emoţia o sufoca. Zâmbea jenată.
— Abia am putut scăpa... îngână ea întretăiat, lipindu-se de el.
Neagu, ghicindu-i tulburarea, o atrase strângând-o la piept, tăcut şi apăsat. Trupul ei cald, plin de fericire şi aşteptare se lăsă moale în braţele lui.
Înfiorată o clipă, se desprinse şerpuitoare şoptindu-i ca într-un suspin:
— Hai pe plajă, aici poate să treacă cineva. Cuvintele i se înecau în gât.
Înlănţuiţi, lipiţi unul de altul, păşiră de pe cheiul tare de piatră pe covorul moale de nisip al plajei.
El călca apăsat, cu putere; ea abia atingea inegal pământul, săltată de talie la fiecare pas.
Într-un tact grăbit le bătea inima; gâtlejul sugrumat şi gura uscată ca după o fugă nebună.
Neagu simţea cum îl arde trupul ei plăpând şi fierbinte. Şi deodată se opri în loc. Apucând-o încordat cu ambele mâini, c-o îndrăzneală de care se sperie o clipă, o ridică în braţe ca pe un copil. Şi degetele crispate simţiră atunci sânul elastic, arzător mişcându-se sub mătasea bluzei.
Din părul ei adia cald un miros femeiesc, care-l ameţea.
Lăsat într-un genunchi, el o depuse întinsă pe nisipul moale, care păstra încă o urmă de căldură din arşiţa zilei.
Aplecat deasupra ei, într-o dorinţă arzătoare, îi căuta buzele cu o îndrăzneală sfioasă, pe când mâinile netezeau în lung trupul acela fierbinte şi moale care i se lăsa în voie, fără nici o împotrivire.
Dar... deodată el se opri înfrânt. Ca un fulger îl străbătu un fior de răceală prin creier şi prin trup.
"Nu trebuie să abuzez..." şi când încet îşi retrase mâinile, se reculese stânjenit, fără putere.
Ea, cu respiraţia întretăiată, îşi ridică pleoapele cu genele tremurătoare, fixându-l cu ochi mari deschişi în întuneric Apoi se ridică tulburată, cu dinţii strânşi, reţinându-şi lacrimile printr-o sforţare convulsivă. Şi cuprinsă brusc de o ruşine chinuitoare îşi netezi apăsat pe genunchi fusta
încreţită.
O tăcere de gheaţă căzu între ei. Neagu îşi şterse de câteva ori fruntea de sudoare.
Simţea în genunchi o slăbiciune supărătoare, tendoanele picioarelor parcă îi erau tăiate.
Şi stângaci, c-un glas fals, spuse arătând cu mâna spre larg:
Uite o barcă în lumina lunii...
Un pescar întârziat tăia pieziş, cărarea de lumină aşternută de lună pe oglinda mării.
S-au sculat deodată amândoi, fără să se uite unul în ochii celuilalt. Şi fiecare îşi ascundea tainic gândul şi dorinţa de a pleca mai repede.
— Trebuie să fie târziu... reuşi ea să întrebe cu timiditate.
În grabă, zăpăcit, el îşi căută ceasornicul prin toate buzunarele. Îl găsi şi-l ridică în lumina lunii.
— Unsprezece... peste jumătate de oră trebuie să intru de cart la bord.
Minţea. În noaptea aceea era liber.
— Să plecăm, şopti ea şovăind.
— Te duc cu barca până la pilotaj? întrebă el încurcat, nehotărât.
— Nu, poate să ne vadă cineva. Mă duc singură şi intru în casă pe ulicioara din dos.
Pe marginea cheiului s-au oprit.
El o îmbrăţişa scurt, grăbit.
Ea se lipi cu gingăşie de pieptul lui şi, cătându-l drept în ochi, îl mângâie c-un zâmbet îngăduitor.
— Ne vedem mâine seară?
— La aceeaşi oră?
— Da, la revedere.
Neagu sări în barcă, smuci încordat lopeţile şi începu să tragă lung, lăsându-se pe spate cu toată greutatea corpului. Îşi mai întoarse odată capul spre chei, urmărind silueta care se pierdea mistuită în faldurile nopţii.
Barca înainta cu greutate în sus pe canal, împotriva curentului tare al apei. După câteva sforţări se simţi istovit. Picioarele îi tremurau. Braţele îi erau de plumb. Capul îi ardea. Smuci şapca şi-o aruncă mototol în fundul bărcii Se aplecă peste bord şi muindu-şi mâna în apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată.
Îşi deschise haina să poată respira în voie.
O oboseală îi copleşise trupul. Gânduri chinuitoare îi sfredeleau creierul. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mândrie întristată şi umilinţă nelămurită.
Făcea sforţări să se învingă; calm, stăpân, voia să judece cu sânge rece.
"Ce?... trebuia să profite de slăbiciunea unei copile neştiutoare? O femee ştie să se apere, dar o fată inocentă..."
"Înfrânarea, stăpânirea de sine, înseamnă tărie" îşi zicea el – plin de un sentiment de mândrie, dar numai pentru o clipă, căci un glas surd de undeva îl contrazicea şoptindu-i c-o răutăcioasă încăpăţânare:
"Slăbiciune! viaţa nu-i decât un şir de senzaţii... e un drept legitim să cauţi plăcere... cât mai intensă plăcere... libertate completă... virtute, morală, scrupule naive, lanţuri, cătuşe, minciuni convenţionale..."
O sudoare fină, rece îi acoperea fruntea.
Mintea i se zbătea încleştată în contraziceri.
Zadarnic îşi încorda puterile creierului să iasă lămurit dintr-o situaţie care i se părea ridicolă şi ruşinoasă.
Voia să-şi impună, să fie mândru, biruitor, dar rămânea micşorat şi umilit.
*
Tocmai la scara vaporului îi ieşi înainte un camarad chefliu: locotenentul Mânzatu.
— Cum, Neagule, la ora asta intri la vapor? Nu ştii că avem conclav la Gherase?
Înmormântăm burlăcia lui Mitachi. E ultima lui noapte. Mâine pleacă la Galaţi să se însoare.
Mânzatu, poreclit contele de Manzatti, era dintr-o familie de mocani de la Chior-Cişinca din judeţul Constanţa. Făcuse şcoala navală din Livorno, unde îşi dase titluri de nobleţe arătând pe harta ţării toată Dobrogea ca un domeniu al vechii familii de Manzatti.
Înzestrat c-o memorie fenomenală ştia pe de rost întregul Infern a lui Dante şi declama cu patos la chefuri:
Nessun maggior dolore...
Neagu n-avu tăria să reziste; în loc să intre la vapor o luă întins la Gherase.
Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeieşti.
Ofiţerii accelerând pasul, le măsurau din mers.
Ochiul ager al contelui le recunoscu de la distanţă.
— He! Allo! fetelor! Când aţi debarcat şi voi aci? De unde veniţi? Unde vă duceţi? Ce, nu vă cunoaşteţi? Sub-locotenentul Neagu zis şi Mânzul. Asta mare-i Baza Navală şi astălaltă mică e Miţa Balot. Cele mai bune fete din toate câte sunt înscrise în controalele Marinei. Băgaţi de seamă să nu care cumva sa încercaţi a întoarce capul băiatului, că-i amorezat lulea.
— A! făcură amândouă deodată privindu-l cu simpatie şi admiraţie.
— Dar tot nu mi-aţi spus ce căutaţi voi în Sulina?
— Am venit azi din Galaţi, zise cea mai înaltă, ca să lucrăm aci la Varieteul
Englitera. La Galaţi e şomaj. Aci începe sezonul de iarnă. Portul cred că o să lucreze bine, a fost un an bun agricol.
— Şi încotro mergeţi acum noaptea?
— La Gherase. Suntem invitate de nişte vechi prieteni.
- A! bravo! Acolo mergem şi noi.
"Ce să fie, ce să fie
La Gherase în prăvălie?"
începu să fredoneze Contele un crâmpei de vers, improvizat cu prilejul unei orgii navale la care avusese loc un aprig bombardament de epigrame corozive.
Din mers Neagu le cântărea cu coada ochiului.
Baza, blondă corpolentă, monumentală, păr auriu oxigenat; mers maiestos de regină.
Balotul, brună mărunţică; păr negru retezat; mers vioi, ispititor.
Una privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi; cealaltă pe furiş cu nişte ochi negri, catifelaţi.
Una dădea semne de îngrăşare cu vârsta; cealaltă, uscată, rămânea pe loc, fără vârstă.
Baza Navală îşi câştigase pe merit numele pentru devotamentul şi fidelitatea dovedita Marinei din ziua în care un marinar o lansase în cariera.
Nefericită la primul ei amor – ofiţerul care, o iubise se înecase printr-un accident la explozia unei torpile – ea căutase mângâiere la colegii amantului tragic pierdut.
E drept că-i schimbase pe rând, dar niciodată nu ieşise din cadrele Marinei. Privea c-un suveran dispreţ civilii şi ofiţerii de uscat. Avea prestigiu şi umbla veşnic în negru. Unii ziceau că poartă doliul primului amor nefericit; alţii susţineau că umblă cernită numai pentru că blondelor le stă bine în negru.
Miţa Balot îşi păstra numele de pe când trăia c-un marinar însurat. Un coleg serviabil anunţa sosirea Miţei în Sulina printr-o telegramă, şi ca să nu înţeleagă nevasta scria:
"Mâine soseşte balotul".
Aşa i-a rămas numele. Nimeni nu ştia cum o chemase de-acasă. Un ciudat dor de ducă, visul plecării în America, unde avea neamuri din Ardeal, o atrăsese spre Marină. Nu reuşise să emigreze, dar rămase ataşată pentru totdeauna de marinari.
Vârsta, experienţa, o făcuseră deşteaptă, manierată şi cuminte. Îşi pusese ochii pe un căpitan burlac. Cu tact şi voinţă îşi urmărea planul ei croit ca să-şi asigure un viitor tihnit de burgheză onorabilă.
La Gherase au intrat în aplauzele generale. Era dealtfel o favoare deosebită pentru cele două fuste privilegiate ca să fie primite în cercul intim de la Gherase, întrucât de data asta nu era cazul unui chef de ambe sexe.
Localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate categoriile de muşterii.
Printre diversele şambruri separate, era o cameră în fundul sălii, întunecată, numită camera obscură, rezervată anume pentru orgii navale.
Chefurile marinarilor pe uscat erau celebre. Descărcări electrice urmau fatal unei vieţi monastice şi asprei discipline a bordului.
Şi pe măsură ce regimul pe apă era mai sever, chefurile pe uscat erau mai năstruşnice.
În seara aceea, "sta în capul mesei între căpitani rechemându-şi dulce tinerii săi ani" (cum îi cântau camarazii, sărbătoritului mecanic Mitachi).
Un bondoc roşcovan, vesel, iubit de toţi ofiţerii şi soldaţii pentru bunătatea inimei lui. Făcuse cursurile unei şcoli de mecanici în Franţa, unde i se citea numele: Mitaş. Şi pentru că meseria îl obliga să se bage pe la căldările vapoarelor de unde ieşea totdeauna tăvălit, camarazii îl porecliseră: Căpitanul Murdărie. I se făcuse şi un cuplet pipărat după o parodie a Sergentului de Alecsandri:
...Murdară îi era haina,
Dar strălucea pe ea
Uleiul şi vopsea.
La Gherase se mânca de obicei brânza de Brăila, foarte sărată şi saramură de caracudă foarte pipărată, şi se bea şampanie veritabilă intrată în ţară fără vamă, Sulina fiind porto-franco.
În seara aceea însă pe masa Marinei fu aşezat un lighean de tablă plin cu icre negre proaspete, numai îndulcite c-o mâna de sare.
Petruşca, rus-hahol, pescar-pirat, ucenicul şi omul de încredere al lui Calavrezo, adusese icrele de la Katarletz. Patronul îşi plătea o datorie de recunoştinţă către căpitanul-mecanic, care îi montase nişte pompe la pontonul de salvare.
"Dacă nu pleca patronul ieri la Stambul," zise Petruşca, "avea să vă prepare, cum numai el ştie, nişte mâncări să vă lingeţi degetele: iahnie de tartaruga, adică broască ţestoasă şi file de şarpe."
Un căpitan, preşedinte de vârstă, poreclit Papachi, holtei tomnatic, oprit de medici să mai bea, se mulţumea numai cu sifon gol, dar îşi impunea părerile ca un vechi expert în vinuri.
— Icrele negre pretind neapărat vin negru vârtos, nu umblaţi cu poşircă de asta.
Gherase aducea cu vapoarele italiene un vin negru de Catania, aşa de tare şi taninos că i se zicea vin de Catrania, şi nu se putea bea decât după o anumită formulă stabilită de preşedintele mesei: V+2a, o parte vin şi două părţi apă.
— Bun băiat e Mitaş, zise Barbă-Roşie melancolic, păcat că-l pierdem. Odată însurat se retrage în cavoul familiei, dispare şi el de pe piaţă.
— Cum, adică asta-i regula generală? încercă să vorbească un tânăr ofiţer.
— Bine, ageamiule! tu nu ştii ce înseamnă căsătoria? Pentru femee este un început, pentru bărbat un sfârşit. Ea intră în lume, el iese. Nu ştiu cine-a zis, dar bine a zis ce-a zis: căsnicia e lanţ de aur când îl iei; de plumb, când îl porţi; de fier când vrei să-l rupi.
— Cum, doctore, nu te-ai gândit niciodată să te însori, întrebă un căpitan, părinte a şase copii.
— Trebuie să dau şi eu răspunsul pe care l-a dat un filosof la întrebarea asta: câteodată mă gândesc şi eu la căsătorie, şi mai ales dimineaţa. Vinul de Catrania înfierbântase atmosfera camerei obscure. Ca într-un viu foc de artificii, cu rachete şi petarde izbucneau râsete, glume şi zeflemele încrucişate într-un zgomot confuz al sălii ca vuietul unei mări demontate.
Vorbe de spirit, anecdote decoltate, sentinţe suverane, banalităţi patente, cele mai îndrăzneţe păreri asupra femeilor se aruncau c-o brutalitate şi cinică filosofie Nici o jenă. Nimeni nu se indigna; nu se simţea nimeni jignit deşi în jurul mesei era mai mulţi însuraţi, buni soţi, excelenţi capi de familie. Simţul solidarităţii de sex îi lega parca pe toţi într-un acord tacit.
Doctorul îşi iubea glasul şi se asculta cu plăcere.
— Femeile, domnilor, sunt mamifere inferioare. Montaigne are perfectă dreptate. Noi bărbaţii admirând frumuseţile corporale iertăm femeilor slăbiciunea spiritului lor, dar nu s-a văzut niciodată ca în cinstea frumuseţea spiritului
bărbătesc, o femeie să întindă mâna unui trup de bărbat în decadenţă. E trist ca nu există încă un alt mijloc pentru perpetuarea speciei decât femeia. La femei totul e inimă, chiar şi capul. Între un bărbat îndrăzneţ, şi unul delicat, femeia cea mai delicată va alege pe cel îndrăzneţ. Femeia credincioasăe cea care se încăpăţânează să trăiască c-un singur bărbat pentru că
preferă să chinuiască numai pe unul singur.
— De altfel, interveni un locotenent c-o frază luată de undeva, sunt unele femei care îşi iubesc aşa de mult bărbaţii încât iau alţi bărbaţi ca să nu uzeze de al lor.
Şi pentru că fraza avu efect stârnind un haz zgomotos în jurul mesei, locotenentul încurajat continua cu ieftine răutăţi despre temei.
— Care-i luna în care femeile vorbesc mai puţin?
— Februarie, strigă cineva de la coada mesei, fiindcă e luna cea mai scurtă.
— Ce este un decolteu? Şi tot el răspunse: "o despicătură între două scânduri ale gardului. Bărbatul curios se opreşte, dar nu poate risca decât o privire."
— Ştiţi cu ce se aseamănă o femee fără sâni? C-un pat fără perne...
Cheful era în toiul când începu să picure la uşa camerei obscure dulci sunete de coarde.
- "Boulanger! Bravo Boulanger! au sosit jarcaleţii"...
Boulanger, ţigan veritabil, lăutar din Tulcea, avea tăietura barbişonului la fel cu a faimosului general francez. Se îmbrăca totdeauna în negru. Vara c-o jantilică şmoc înverzită, iarna c-un paltonaş scurt Jeanbirboc.
Ţambalagiul negru, încovoiat, cu mustăţi pleoştite, cu ochii închişi lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpânite de nişte degete uscate. Flautistul burtos, cu fălcile umflate, avea nişte ochi albi înfiorători.
Şi la urmă apăru o ţigăncuşă crudă încă, dar plinuţă, cu o coapsă fină, cu dinţi albi şi ochi arzători, jucăuşi.
Intrarea ei făcu senzaţie în sală.
Fiţa, noua mea guralistă, o recomandă rânjind Boulanger, şi coborând tonul adăugă în surdină: "e fată mare... zău!... să mă trăsnească sfântul dacă nu-i aşa cum vă spun... a constatat-o doctorul... are certificat."
Fata nu era încă formată, dar promitea ca voce şi ca trup. Toţi făceau haz dar nimeni nu-şi punea mintea cu o minoră.
Un ofiţer îi făcu pe faţa de masă cu creionul o schiţă de portret, iar Klaps improviza un vers pe aria La Bruna:
Sclava Neagră
O!...de n-ai fi minoră
Şi de n-ar fi procurori.
În hazul tuturor căpitanul Papachi lămuri cazul minorei guraliste din banda lui Boulanger.
— Ştiţi de ce o păzeşte el ca ochii lui din cap? Fata a fost cedată de părinţi în anumite condiţii.
Şi ca siguranţă că va fi înapoiată intactă, familiei, Frosa, nevasta lui Boulanger, şi-a pus în garanţie casa ei din Tulcea... Aşa că...
— Eu am văzut un caz mai ciudat, întrerupse căpitanul Dimiu. Anul trecut pe când făceam parte din consiliul de război în Galaţi, la procesul unui ofiţer, am citit un act original. Ofiţerul răpise fata unui grec din port, misit de cereale. Urmase o împăcare şi tatăl fetei pretinse din partea ofiţerului un act scris. Chitanţa era ataşată la dosar:
"Am primit una fată mare pe ziua de 8 Septembrie anul 1902".
*
Neagu, la coada mesei, căzuse între doi cheflii: Cumătru Cârnici şi Klaps.
Ţăran bine hrănit, Cârnici – poreclit astfel pentru forma nasului – ajunsese ofiţer mecanic fără să rupă legătura cu tovarăşii săi meseriaşi. Ales ca preşedinte la societatea Ciocanul, i se făcuse o manifestaţie cu muzică şi drapelul societăţii, la plecarea vaporului unde el era îmbarcat.
Amiralul, scandalizat, îi aplică ofiţerului comunist o pedeapsa exemplară de zece zile închisoare.
Atunci, martirul Cârnici pronunţă o frază rămasă celebră în rândurile Marinei:
"Ce sincer e poporul! Ce falşi sunt amiralii!"
Camarazii îl tachinau în versuri care aminteau că "meseria e brăţară de aur şi gâtul pâlnie de argint".
Locotenentul Klaps, îndesat, vânjos, inventiv şi talentat, era aşa de leneş că toată ziua vegeta dormitând. Numai seara revenea la viaţă, şi după miezul nopţii ajungea alt om, ager, ascuţit, scânteind de vervă şi de spirit. Vieţuitoare nocturnă, de o specie rară, el era animatorul orgiilor navale din camera obscură. Poznele puse de el la cale disperaseră Comandamentul Garnizoanei.
Într-o noapte, la varieteu, fură căţelul unei artiste şi-l vopsi în dungi albe şi negre; când artista cânta, dădu drumul pe scenă căţelului transformat în pui de zebră.
Necunoscându-l, cântăreaţa scoase un ţipat de spaimă şi-o luă la fugă, dar ciudatul animal se ţinea după ea, în hazul nebun al publicului din sală.
Neagu bea în silă. Cât ar fi vrut să se ameţească şi el odată. Dar nu putea. Nu reuşea să se pună la unison cu ceilalţi. Se simţea prea lucid şi stingherit în nebuna voioşie colectivă. O coardă care nu vibra în toată orchestra din sală. Fără să vrea se supraveghea; cu nervii dezgoliţi, primea impresiile din afară. Sentimentalismul lui în atmosfera camerei obscure era un beteşug naiv şi ridicol. Îşi dădea seama şi căuta să-l mascheze prin cinism şi veselie, dar nu izbutea.
Privea cu simpatie şi admiraţie la toţi cei care îşi înecau necazurile vieţei în chefuri, râs şi cântece zgomotoase. Văzuse mulţi oameni simpli, adormiţi, care la chefuri se deşteptau, ajungând vioi, isteţi, galvanizaţi de poezia beţiei.
Pe Klaps îl privea Neagu cu-n fel de invidie că nu poate să se bucure ca el de viaţă.
Ca un actor-erou, Klaps aducea o notă de grandoare în gesturi şi cuvinte, o măreţie a chefului departe de viţiu şi desfrâu. De altfel avea şi teorii pe care le susţinea cu pasiune:
"Nu confundaţi cheful cu beţia."
"Englezul se îmbată, Românul chefuieşte."
-"Să vie un sclav!" se adresa el chelnerilor c-o voce cavernoasă, imitând gesturi din orgiile romane.
Suit pe un scaun, el începu să declame Venera şi Madona, c-o poetică emfază, cu ochii ţintă la blonda Baza Navala:
Astfel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femee stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger blând ca ziua de magie
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
.....
Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie
.....
Dar azi vălul cade, crudo!...
......
Tu îmi pari ca o bacantă, ce a luat cu-nşelăciune
De pe fruntea de fecioară, mirtul verde de martir.
O! cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femee,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin.
Declamaţia fu întreruptă pentru că Baza Navală se simţi oarecum lezată de unele expresii prea tari ale lui Eminescu.
Se ceru un cântec de inimă albastră. Boulanger îşi umflă guşa, începând cu-n adânc oftat:
Pune capul sub velinţă...
— Opreşte-te! izbucni Klaps indignat. Cum îţi permiţi, sclav indian, să masacrezi cântecele româneşti?
Poetul scrie:
Pune capăt suferinţei...
Şi ţiganul cântă:
Pune capul sub velinţă...
Aerul în camera obscură ajunsese supraîncălzit. Figurile se îmbujorau, vocile se îngroşau, ochii scânteiau, minţile galopau. Discuţii aprinse, toasturi fără sfârşit se pierdeau într-o învălmăşeală de râsete şi voci răguşite.
Ca să iasă fumul de tutun şi să intre aer proaspăt, s-au deschis ferestrele şi, ca să-şi dezmorţească picioarele, câţiva tineri ieşiră în sală, încercând un dans nou. Un ofiţer cântând în gura mare, înhăţase de-o aripă pe Fiţa şi-o învârtea, învăţând-o paşii. Boulanger, atent, fura cu arcuşul tactul noului dans, auzit pentru întâia dată.
Când, un ţipăt strident răsună în bală. Muzica se opri brusc. Un moment de panică şi zăpăceală.
Ca un vultur se repezise Boulanger la o uşă închisă, izbind cu pumnii încleştaţi şi strigând cu disperare:
- "Deschide uşa, domnule locotenent!... Dă-i drumul... nu mă nenoroci, domnule locotenent!"
Ţambalagiul şi clarinetistul, împingând din răsputeri cu umerii în uşă, urlau cât îi ţineau gura:
- "Nu te lăsa, Fiţo!..."
- "S-au dus casele Frosei, mă-ă-ă... Ce-i? Ce s-a întâmplat?" se întrebau toţi într-o învălmăşeală
generală.
Ofiţerul care dansa cu Fiţa, după un tur ameţitor, îi făcuse vânt din fugă într-o cameră goală de pe sală, în care dispăru şi el, închizând uşa cu zăvorul.
Şi pentru că uşa nu ceda, Boulanger se văicărea, privind cu linguşire la ofiţerii mai bătrâni:
— Domnule căpitan, domnule doctor... Nu mă lăsaţi... daţi ordin să deschidă uşa. Zău, nu ma lăsaţi... făceţi-vă milă şi pomană... că pierd casele... Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu le pierd, zău, sunt casele Frosei în garanţie.
— Porcilor! Nu vă-i ruşine? strigă Baza Navală, roşie de indignare.
"Aşa se ademenesc fetele, pentru ca să-şi facă plăcere dumnealor!..." adaugă cu dispreţ Miţa Balot. Şi amândouă, cu acelaşi gest de revoltă, se sculară de la masă.
Căpitanul Papachi, ca cel mai vechi în grad, găsi că este urgentă nevoie să intervină cu autoritatea sa.
Îşi tăie drum, şi în liniştea solemnă care se făcuse într-o clipă, răsună glasul lui autoritar, de comandă:
— Locotenent Pitiş! deschide imediat uşa! Şi încetează cu asemenea comedii, care nu fac cinste unui ofiţer.
Toţi aşteptau cu sufletul la gură.
Zăvorul uşei ţăcăni scurt. In sfarsit.
- Glumă... cu chestia aia nu se glumeşte, domnule, niciodată, să ştii de la
mine... protesta emoţionat Boulanger, întorcându-se furios către Fiţa, care-şi arăta dinţii surâzătoare.
— Şi tu, proasto, în loc să ţipi ca din gură de şarpe, când te-a înghesuit ofiţerul, tăceai chitic, hai!... dacă, ferească Dumnezeu, scăpai caii... se duceau de sufletul dracului casele Frosei?... Las că te trimit eu la mă-ta, mangosito!
— Ei, potoleşte-te, şefule, că nu s-a întâmplat nimic! încercă Papachi să restabilească ordinea turburată.
În zadar, voioşia se dusese. Cheful se stricase. Orgia navală avu de astă dată un sfârşit neprevăzut.
Boulanger, din cauza spaimei prin care trecuse, nu mai putea cânta. Se sufoca şi îi tremurau mâinile ca la un damblagiu.
Ofiţerii se răspândiră în grupe. Scârbit, obosit s-a întors Neagu la vapor; câţiva cheflii nu s-au potolit până dimineaţă.
A doua zi s-a primit la garnizoană o serie de reclamaţii asupra isprăvilor de peste noapte făcute de ofiţerii scandalagii. Au fost deshămaţi caii de la o trăsură al cărei birjar turc adormise pe capră. S-a făcut o cavalcadă zgomotoasă pe strada principală, sculând lumea din somn.
O firmă de la Măcelăria Marinei fusese mulată la balconul unui varieteu-şantan. A doua zi lumea căsca gura la firmă, citind cu mirare:
"Carne de vânzare! Furnizorul Marinei Militare".
Doi ofiţeri au apărut pe scena varieteului făcând poze de nuduri, lupte de gladiatori şi statui antice. Şi la urmă duş cu sifon. Deşi publicul a aplaudat frenetic, artistele de la varieteu s-au scandalizat de lipsa de pudoare a ofiţerilor.
*
Evantia se trezi brusc dintr-un somn grei cu inima strânsă de groază, în chinurile unui vis oribil.
Deodată deschise ochii mari, cătând în jurul ei cu spaimă.
"Nu visase? Era dar adevărat tot ce se întâmplase în noaptea aceea".
Săgeţile soarelui de dimineaţă ţâşnind oblic prin crăpăturile obloanelor închise, îi înţepau ochii orbind-o.
Se întoarse cu faţa la perete şi încercă să strângă pleoapele pe globul ochilor... să nu mai vadă nimic în faţa ei. Dar imaginile se conturau precise, clare, înăuntru, căci creierul lucra biciuit de o febră chinuitoare.
Îi defila prin minte, c-o limpezime uimitoare, în cele mai mici detalii, toate scenele; vedea tot ce se întâmplase, pas cu pas, din clipa în care, cu nervii răzvrătiţi şi sufletul dezechilibrat, se despărţise de Neagu, de când îi ieşise în cale, ca din pământ, la capătul cheiului, căpitanul Deliu.
Cum o luase de braţ atrăgând-o înapoi, prin întuneric, spre plaja pustie. Cu ce vorbe înşelătoare o dezmierdase, pe când îi netezea parul cu mâna lui fină, mângâietoare. Şi timbrul vocii lui, care tremura uşor, îi picura muzical în auz:
"Frumoasa mea... sirenă neagră... copilă sălbatică... să ştii că cea mai frumoasă fată care nu ştie să fie drăguţă c-un bărbat, nu-i decât o floare fără miros".
Îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. Simţea încă vie, ascuţită, o senzaţie ameţitoare, respiraţia caldă, apăsarea buzelor fierbinţi şi mustăţile acelea parfumate pe gura ei.
O încleştase strâns, înăbuşind-o cu trupul lui mare, cu braţele vânjoase, care o striveau, biruind-o.
Nu putea înţelege întâmplarea în care căzuse.
"Cum de s-a lăsat?..."
Într-un moment îşi dăduse perfect seama că nu putea să i se împotrivească, simţise că omul acesta e mai tare, că avea să facă ce voia cu ea. Trupul se supusese fără rezistenţă.
Slabă, neputincioasă, căzuse pradă, ca un pui de găină în ghearele uliului.
"Era vinovată... desigur că era vinovată.... de ce nu l-a respins de la început?... de ce n-a plecat la timp?... de ce a cedat?... de ce asculta cu plăcere vorbele lui?..."
"Am fost nebună?" se întreba ea c-o disperare neputincioasă.
"Dar nu-l iubesc de loc. De ce am făcut asta? De el am avut frică de când l-am cunoscut."
"Acum s-a sfârşit. Totul s-a prăbuşit."
Şi-a stricat viaţa, dintr-odată şi pentru totdeauna.
"Cum putea să mai dea ochi cu Neagu?"
Cum să ascundă taina? Ce să-i spună lui?"
Ar fi vrut să se târască la picioarele lui, să-i ceară iertare, să fie strivită de el, să i se jertfească, să-i rămână sclavă pentru toată viaţa.
Ce era de făcut? Nici o ieşire nu vedea înainte.
"Ar putea Neagu s-o ierte, dar n-ar mai putea s-o iubească." Şi ea îl iubeşte, n-a încetat nici o clipă să-l iubească, Înjosită, dispreţuită, avea să rămână pentru totdeauna.
Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă din care nu mai putea să iasă cu nici un chip.
Cu ochii închişi zăcea pe pat ghemuită, strivită de ruşine şi căinţă, cuprinsă de sentimentul unei degradări ireparabile. De câte ori deschidea ochii, avea un nod de greaţă. Se scutura cu groază, dar nu putea scăpa de imaginile care îi chinuiau mintea.
Îşi simţi a capul strâns într-un cerc de fier, gura arsă, sufletul jignit şi plin de nenorocire.
Leoarcă de sudoare, se dezveli, şi când îşi văzu genunchii şi pulpele dezgolite, se acoperi repede la loc. Avea impresia că trupul acela nu mai este al ei... îi rămăsese numai capul care ardea cu tâmplele zvâcnind într-o durere acută.
Corpul i se părea o zdreanţă mototolită şi murdară, aruncată pe pat.
Încordată, muşca perna cu dinţii, în dorinţa de a-şi chinui trupul, îi venea să-i rupă carnea cu unghiile până la sânge.
Târziu, când auzi uşa scârţâind, tresări speriată:
— Ce ai, fata mea? Să chem doctorul? o întrebă tatăl ei îngrijorat.
— Nu trebuie, răspunse fata cu spaimă, ridicându-se de pe pat.
Şi deodată simţi picioarele ca tăiate, parca picase de la o înălţime, iar prin coapse o săgeta o durere ascuţită. Şi se lăsa din nou moale pe pat.
Făcea sforţări să adoarmă, dar nu putea.
I se părea că mii de ochi o privesc cu batjocură. Toţi îi ştiau taina, pe care n-o mai putea ascunde.
Deznădăjduită, cuprinsă de o disperare neputincioasă, izbucni într-un plâns sfâşietor.
Lulu, maimuţa, care dormita zgribulită pe scaun, în faldurile unui şal de lână, îşi ridica uşor capul, privind lung, c-un fel de mirare în ochişorii ei negri, ca nişte gămălii sclipitoare.
Şi când mintea ei, puţintică prinse a înţelege că stăpâna suferă şi plânge, se ridică din culcuş şi ţâşni dintr-un salt pe pat, între perne. Se strecură până la subţioara fetei, şi de acolo îşi întindea lăbuţa ei neagră, pipăind-o pe obraz, îşi scotea capul ca să privească întrebător drept în ochii stăpânei, care plângea cu sughituri.
— Nu mergi cu noi în oraş, mânzule? întrebă doctorul coborând scara vaporului.
— Nu ies, am ceva de scris, îi răspunse cu jumătate de glas Neagu, jenat.
— Ia seama, copile, simptomele sunt alarmante; boala ta face progrese; ai început să ne ocoleşti... cauţi singurătatea... semne rele... îţi urmăresc fazele bolii... să ştii că te ţin în observaţie ca pe un cobai injectat.
Şi doctorul se opri o clipă la mijlocul scării, ameninţându-l cu degetul ca pe un copil.
Rămas singur pe punte, Neagu se mişcă agitat, urmărind nerăbdător mersul bărcii care lăsa o dâră luminoasă pe oglinda neagră a Dunărei.
Un sentiment amar, un fel de ruşine parcă îl făcea să-şi ascundă zbuciumul sufletesc care-l frământa.
Îi era teamă să nu se trădeze.
Nici celui mai bun prieten nu i s-ar fi putut destăinui.
Când barca dispăru, simţi cum îl cuprinde o emoţie ciudată, ca o bucurie copilărească; rămânea singur, scăpa de apăsarea atâtor ochi care-l pândeau.
C-o lacomă dorinţă privi pe luciul negru al apei. Îi venea să se arunce peste bord, să-şi taie drum cu braţele şi cu picioarele, să înoate, să zboare până la celălalt mal al Dunărei.
Abia se putea stăpâni. Aplecat pe fereastra deschisă a careului luminat, întrebă pe ofiţerul de serviciu care-şi scria jurnalul de bord:
— Nicule, pot lua puiul să fac o plimbare până la far?
— De ce nu aştepţi barca de serviciu care se întoarce acum?
— Nu, că vreau să trag singur la lopeţi, să-mi dezmorţesc braţele... e o noapte admirabilă.
Puiul, cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară.
Dintr-o săritură Neagu fu înăuntru.
Îşi potrivi lopeţile, îşi deschise haina, şi din câteva încordări ale braţelor lui vânjoase fu în mijlocul curentului. Se lăsa pe firul apei la vale ferindu-se de luminile de pe maluri.
Luna încă nu ieşise. Stelele se oglindeau pe faţa apei, răspândite ca nişte candele tremurătoare.
Barca aluneca uşor, tăind dârele luminoase ale felinarelor înşirate pe ambele părţi. Pe chei lumea se mişca în aerul răcoros al serii.
Siluetele se agitau nedesluşite într-un joc de umbre chinezeşti. Neagu vedea fără să fie văzut.
Zbura ca o nălucă, satisfăcut că nimeni nu-l putea recunoaşte.
Nu se opri decât la gura fluviului.
După ce legă barca la piciorul farului verde, urcă tiptil pe chei.
"Nimeni."
"Va veni sau nu?"
"Dacă nu vine?"
Sub senzaţia chinuitoare a aşteptări, se plimba nervos, fumând. Simţi instinctiv că ceva hotărâtor în viaţa lui, trebuia să se intample.
Îşi chinuia ochii. Îi făcea mici, strângând pleoapele, şi-i deschidea deodată mari, căutând să străbată întunericul.
Sigur, încrezător, se încerca să distingă umbrele diforme din ceaţa ce învăluia portul ca o pulbere violetă, cernută din tăria stelelor.
Deodată tresări. O umbră părea că se mişcă pe faţa netedă a cheiului gol. Un fior îl străbătu şi inima începu să-i galopeze.
Atent, încordat ca un animal de pradă care sta la pândă, îşi ascuţi auzul, aplecând capul să prindă cu urechea cadenţa slabă a paşilor din depărtare.
Se uita fix, lacom, înainte Aşteptă cu respiraţia tăiată. Umbra creştea în forme din ce în ce mai desluşite.
Evantia. Desigur că-i ea. Mersul ei nu-l are nici o femeie. Ca dânsa nimeni nu păşeşte. Parcă nu calcă; alunecă lin, ca în zbor, abia atingând pământul.
El aştepta încordat. Şi deodată îl cuprinse o sfială ca în faţa unui moment hotărâtor. Ea îl simţi instinctiv de departe, înainte de a-l vedea. O bucurie şi o spaimă o cuprinsese în acelaşi timp.
— Evantia! credeam că nu mai vii, zise el ridicându-se deodată în picioare, vorbindu-i cu vocea tremurător scăzută.
Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege niciun cuvânt. Emoţia o sufoca. Zâmbea jenată.
— Abia am putut scăpa... îngână ea întretăiat, lipindu-se de el.
Neagu, ghicindu-i tulburarea, o atrase strângând-o la piept, tăcut şi apăsat. Trupul ei cald, plin de fericire şi aşteptare se lăsă moale în braţele lui.
Înfiorată o clipă, se desprinse şerpuitoare şoptindu-i ca într-un suspin:
— Hai pe plajă, aici poate să treacă cineva. Cuvintele i se înecau în gât.
Înlănţuiţi, lipiţi unul de altul, păşiră de pe cheiul tare de piatră pe covorul moale de nisip al plajei.
El călca apăsat, cu putere; ea abia atingea inegal pământul, săltată de talie la fiecare pas.
Într-un tact grăbit le bătea inima; gâtlejul sugrumat şi gura uscată ca după o fugă nebună.
Neagu simţea cum îl arde trupul ei plăpând şi fierbinte. Şi deodată se opri în loc. Apucând-o încordat cu ambele mâini, c-o îndrăzneală de care se sperie o clipă, o ridică în braţe ca pe un copil. Şi degetele crispate simţiră atunci sânul elastic, arzător mişcându-se sub mătasea bluzei.
Din părul ei adia cald un miros femeiesc, care-l ameţea.
Lăsat într-un genunchi, el o depuse întinsă pe nisipul moale, care păstra încă o urmă de căldură din arşiţa zilei.
Aplecat deasupra ei, într-o dorinţă arzătoare, îi căuta buzele cu o îndrăzneală sfioasă, pe când mâinile netezeau în lung trupul acela fierbinte şi moale care i se lăsa în voie, fără nici o împotrivire.
Dar... deodată el se opri înfrânt. Ca un fulger îl străbătu un fior de răceală prin creier şi prin trup.
"Nu trebuie să abuzez..." şi când încet îşi retrase mâinile, se reculese stânjenit, fără putere.
Ea, cu respiraţia întretăiată, îşi ridică pleoapele cu genele tremurătoare, fixându-l cu ochi mari deschişi în întuneric Apoi se ridică tulburată, cu dinţii strânşi, reţinându-şi lacrimile printr-o sforţare convulsivă. Şi cuprinsă brusc de o ruşine chinuitoare îşi netezi apăsat pe genunchi fusta
încreţită.
O tăcere de gheaţă căzu între ei. Neagu îşi şterse de câteva ori fruntea de sudoare.
Simţea în genunchi o slăbiciune supărătoare, tendoanele picioarelor parcă îi erau tăiate.
Şi stângaci, c-un glas fals, spuse arătând cu mâna spre larg:
Uite o barcă în lumina lunii...
Un pescar întârziat tăia pieziş, cărarea de lumină aşternută de lună pe oglinda mării.
S-au sculat deodată amândoi, fără să se uite unul în ochii celuilalt. Şi fiecare îşi ascundea tainic gândul şi dorinţa de a pleca mai repede.
— Trebuie să fie târziu... reuşi ea să întrebe cu timiditate.
În grabă, zăpăcit, el îşi căută ceasornicul prin toate buzunarele. Îl găsi şi-l ridică în lumina lunii.
— Unsprezece... peste jumătate de oră trebuie să intru de cart la bord.
Minţea. În noaptea aceea era liber.
— Să plecăm, şopti ea şovăind.
— Te duc cu barca până la pilotaj? întrebă el încurcat, nehotărât.
— Nu, poate să ne vadă cineva. Mă duc singură şi intru în casă pe ulicioara din dos.
Pe marginea cheiului s-au oprit.
El o îmbrăţişa scurt, grăbit.
Ea se lipi cu gingăşie de pieptul lui şi, cătându-l drept în ochi, îl mângâie c-un zâmbet îngăduitor.
— Ne vedem mâine seară?
— La aceeaşi oră?
— Da, la revedere.
Neagu sări în barcă, smuci încordat lopeţile şi începu să tragă lung, lăsându-se pe spate cu toată greutatea corpului. Îşi mai întoarse odată capul spre chei, urmărind silueta care se pierdea mistuită în faldurile nopţii.
Barca înainta cu greutate în sus pe canal, împotriva curentului tare al apei. După câteva sforţări se simţi istovit. Picioarele îi tremurau. Braţele îi erau de plumb. Capul îi ardea. Smuci şapca şi-o aruncă mototol în fundul bărcii Se aplecă peste bord şi muindu-şi mâna în apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată.
Îşi deschise haina să poată respira în voie.
O oboseală îi copleşise trupul. Gânduri chinuitoare îi sfredeleau creierul. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mândrie întristată şi umilinţă nelămurită.
Făcea sforţări să se învingă; calm, stăpân, voia să judece cu sânge rece.
"Ce?... trebuia să profite de slăbiciunea unei copile neştiutoare? O femee ştie să se apere, dar o fată inocentă..."
"Înfrânarea, stăpânirea de sine, înseamnă tărie" îşi zicea el – plin de un sentiment de mândrie, dar numai pentru o clipă, căci un glas surd de undeva îl contrazicea şoptindu-i c-o răutăcioasă încăpăţânare:
"Slăbiciune! viaţa nu-i decât un şir de senzaţii... e un drept legitim să cauţi plăcere... cât mai intensă plăcere... libertate completă... virtute, morală, scrupule naive, lanţuri, cătuşe, minciuni convenţionale..."
O sudoare fină, rece îi acoperea fruntea.
Mintea i se zbătea încleştată în contraziceri.
Zadarnic îşi încorda puterile creierului să iasă lămurit dintr-o situaţie care i se părea ridicolă şi ruşinoasă.
Voia să-şi impună, să fie mândru, biruitor, dar rămânea micşorat şi umilit.
*
Tocmai la scara vaporului îi ieşi înainte un camarad chefliu: locotenentul Mânzatu.
— Cum, Neagule, la ora asta intri la vapor? Nu ştii că avem conclav la Gherase?
Înmormântăm burlăcia lui Mitachi. E ultima lui noapte. Mâine pleacă la Galaţi să se însoare.
Mânzatu, poreclit contele de Manzatti, era dintr-o familie de mocani de la Chior-Cişinca din judeţul Constanţa. Făcuse şcoala navală din Livorno, unde îşi dase titluri de nobleţe arătând pe harta ţării toată Dobrogea ca un domeniu al vechii familii de Manzatti.
Înzestrat c-o memorie fenomenală ştia pe de rost întregul Infern a lui Dante şi declama cu patos la chefuri:
Nessun maggior dolore...
Neagu n-avu tăria să reziste; în loc să intre la vapor o luă întins la Gherase.
Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeieşti.
Ofiţerii accelerând pasul, le măsurau din mers.
Ochiul ager al contelui le recunoscu de la distanţă.
— He! Allo! fetelor! Când aţi debarcat şi voi aci? De unde veniţi? Unde vă duceţi? Ce, nu vă cunoaşteţi? Sub-locotenentul Neagu zis şi Mânzul. Asta mare-i Baza Navală şi astălaltă mică e Miţa Balot. Cele mai bune fete din toate câte sunt înscrise în controalele Marinei. Băgaţi de seamă să nu care cumva sa încercaţi a întoarce capul băiatului, că-i amorezat lulea.
— A! făcură amândouă deodată privindu-l cu simpatie şi admiraţie.
— Dar tot nu mi-aţi spus ce căutaţi voi în Sulina?
— Am venit azi din Galaţi, zise cea mai înaltă, ca să lucrăm aci la Varieteul
Englitera. La Galaţi e şomaj. Aci începe sezonul de iarnă. Portul cred că o să lucreze bine, a fost un an bun agricol.
— Şi încotro mergeţi acum noaptea?
— La Gherase. Suntem invitate de nişte vechi prieteni.
- A! bravo! Acolo mergem şi noi.
"Ce să fie, ce să fie
La Gherase în prăvălie?"
începu să fredoneze Contele un crâmpei de vers, improvizat cu prilejul unei orgii navale la care avusese loc un aprig bombardament de epigrame corozive.
Din mers Neagu le cântărea cu coada ochiului.
Baza, blondă corpolentă, monumentală, păr auriu oxigenat; mers maiestos de regină.
Balotul, brună mărunţică; păr negru retezat; mers vioi, ispititor.
Una privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi; cealaltă pe furiş cu nişte ochi negri, catifelaţi.
Una dădea semne de îngrăşare cu vârsta; cealaltă, uscată, rămânea pe loc, fără vârstă.
Baza Navală îşi câştigase pe merit numele pentru devotamentul şi fidelitatea dovedita Marinei din ziua în care un marinar o lansase în cariera.
Nefericită la primul ei amor – ofiţerul care, o iubise se înecase printr-un accident la explozia unei torpile – ea căutase mângâiere la colegii amantului tragic pierdut.
E drept că-i schimbase pe rând, dar niciodată nu ieşise din cadrele Marinei. Privea c-un suveran dispreţ civilii şi ofiţerii de uscat. Avea prestigiu şi umbla veşnic în negru. Unii ziceau că poartă doliul primului amor nefericit; alţii susţineau că umblă cernită numai pentru că blondelor le stă bine în negru.
Miţa Balot îşi păstra numele de pe când trăia c-un marinar însurat. Un coleg serviabil anunţa sosirea Miţei în Sulina printr-o telegramă, şi ca să nu înţeleagă nevasta scria:
"Mâine soseşte balotul".
Aşa i-a rămas numele. Nimeni nu ştia cum o chemase de-acasă. Un ciudat dor de ducă, visul plecării în America, unde avea neamuri din Ardeal, o atrăsese spre Marină. Nu reuşise să emigreze, dar rămase ataşată pentru totdeauna de marinari.
Vârsta, experienţa, o făcuseră deşteaptă, manierată şi cuminte. Îşi pusese ochii pe un căpitan burlac. Cu tact şi voinţă îşi urmărea planul ei croit ca să-şi asigure un viitor tihnit de burgheză onorabilă.
La Gherase au intrat în aplauzele generale. Era dealtfel o favoare deosebită pentru cele două fuste privilegiate ca să fie primite în cercul intim de la Gherase, întrucât de data asta nu era cazul unui chef de ambe sexe.
Localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate categoriile de muşterii.
Printre diversele şambruri separate, era o cameră în fundul sălii, întunecată, numită camera obscură, rezervată anume pentru orgii navale.
Chefurile marinarilor pe uscat erau celebre. Descărcări electrice urmau fatal unei vieţi monastice şi asprei discipline a bordului.
Şi pe măsură ce regimul pe apă era mai sever, chefurile pe uscat erau mai năstruşnice.
În seara aceea, "sta în capul mesei între căpitani rechemându-şi dulce tinerii săi ani" (cum îi cântau camarazii, sărbătoritului mecanic Mitachi).
Un bondoc roşcovan, vesel, iubit de toţi ofiţerii şi soldaţii pentru bunătatea inimei lui. Făcuse cursurile unei şcoli de mecanici în Franţa, unde i se citea numele: Mitaş. Şi pentru că meseria îl obliga să se bage pe la căldările vapoarelor de unde ieşea totdeauna tăvălit, camarazii îl porecliseră: Căpitanul Murdărie. I se făcuse şi un cuplet pipărat după o parodie a Sergentului de Alecsandri:
...Murdară îi era haina,
Dar strălucea pe ea
Uleiul şi vopsea.
La Gherase se mânca de obicei brânza de Brăila, foarte sărată şi saramură de caracudă foarte pipărată, şi se bea şampanie veritabilă intrată în ţară fără vamă, Sulina fiind porto-franco.
În seara aceea însă pe masa Marinei fu aşezat un lighean de tablă plin cu icre negre proaspete, numai îndulcite c-o mâna de sare.
Petruşca, rus-hahol, pescar-pirat, ucenicul şi omul de încredere al lui Calavrezo, adusese icrele de la Katarletz. Patronul îşi plătea o datorie de recunoştinţă către căpitanul-mecanic, care îi montase nişte pompe la pontonul de salvare.
"Dacă nu pleca patronul ieri la Stambul," zise Petruşca, "avea să vă prepare, cum numai el ştie, nişte mâncări să vă lingeţi degetele: iahnie de tartaruga, adică broască ţestoasă şi file de şarpe."
Un căpitan, preşedinte de vârstă, poreclit Papachi, holtei tomnatic, oprit de medici să mai bea, se mulţumea numai cu sifon gol, dar îşi impunea părerile ca un vechi expert în vinuri.
— Icrele negre pretind neapărat vin negru vârtos, nu umblaţi cu poşircă de asta.
Gherase aducea cu vapoarele italiene un vin negru de Catania, aşa de tare şi taninos că i se zicea vin de Catrania, şi nu se putea bea decât după o anumită formulă stabilită de preşedintele mesei: V+2a, o parte vin şi două părţi apă.
— Bun băiat e Mitaş, zise Barbă-Roşie melancolic, păcat că-l pierdem. Odată însurat se retrage în cavoul familiei, dispare şi el de pe piaţă.
— Cum, adică asta-i regula generală? încercă să vorbească un tânăr ofiţer.
— Bine, ageamiule! tu nu ştii ce înseamnă căsătoria? Pentru femee este un început, pentru bărbat un sfârşit. Ea intră în lume, el iese. Nu ştiu cine-a zis, dar bine a zis ce-a zis: căsnicia e lanţ de aur când îl iei; de plumb, când îl porţi; de fier când vrei să-l rupi.
— Cum, doctore, nu te-ai gândit niciodată să te însori, întrebă un căpitan, părinte a şase copii.
— Trebuie să dau şi eu răspunsul pe care l-a dat un filosof la întrebarea asta: câteodată mă gândesc şi eu la căsătorie, şi mai ales dimineaţa. Vinul de Catrania înfierbântase atmosfera camerei obscure. Ca într-un viu foc de artificii, cu rachete şi petarde izbucneau râsete, glume şi zeflemele încrucişate într-un zgomot confuz al sălii ca vuietul unei mări demontate.
Vorbe de spirit, anecdote decoltate, sentinţe suverane, banalităţi patente, cele mai îndrăzneţe păreri asupra femeilor se aruncau c-o brutalitate şi cinică filosofie Nici o jenă. Nimeni nu se indigna; nu se simţea nimeni jignit deşi în jurul mesei era mai mulţi însuraţi, buni soţi, excelenţi capi de familie. Simţul solidarităţii de sex îi lega parca pe toţi într-un acord tacit.
Doctorul îşi iubea glasul şi se asculta cu plăcere.
— Femeile, domnilor, sunt mamifere inferioare. Montaigne are perfectă dreptate. Noi bărbaţii admirând frumuseţile corporale iertăm femeilor slăbiciunea spiritului lor, dar nu s-a văzut niciodată ca în cinstea frumuseţea spiritului
bărbătesc, o femeie să întindă mâna unui trup de bărbat în decadenţă. E trist ca nu există încă un alt mijloc pentru perpetuarea speciei decât femeia. La femei totul e inimă, chiar şi capul. Între un bărbat îndrăzneţ, şi unul delicat, femeia cea mai delicată va alege pe cel îndrăzneţ. Femeia credincioasăe cea care se încăpăţânează să trăiască c-un singur bărbat pentru că
preferă să chinuiască numai pe unul singur.
— De altfel, interveni un locotenent c-o frază luată de undeva, sunt unele femei care îşi iubesc aşa de mult bărbaţii încât iau alţi bărbaţi ca să nu uzeze de al lor.
Şi pentru că fraza avu efect stârnind un haz zgomotos în jurul mesei, locotenentul încurajat continua cu ieftine răutăţi despre temei.
— Care-i luna în care femeile vorbesc mai puţin?
— Februarie, strigă cineva de la coada mesei, fiindcă e luna cea mai scurtă.
— Ce este un decolteu? Şi tot el răspunse: "o despicătură între două scânduri ale gardului. Bărbatul curios se opreşte, dar nu poate risca decât o privire."
— Ştiţi cu ce se aseamănă o femee fără sâni? C-un pat fără perne...
Cheful era în toiul când începu să picure la uşa camerei obscure dulci sunete de coarde.
- "Boulanger! Bravo Boulanger! au sosit jarcaleţii"...
Boulanger, ţigan veritabil, lăutar din Tulcea, avea tăietura barbişonului la fel cu a faimosului general francez. Se îmbrăca totdeauna în negru. Vara c-o jantilică şmoc înverzită, iarna c-un paltonaş scurt Jeanbirboc.
Ţambalagiul negru, încovoiat, cu mustăţi pleoştite, cu ochii închişi lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpânite de nişte degete uscate. Flautistul burtos, cu fălcile umflate, avea nişte ochi albi înfiorători.
Şi la urmă apăru o ţigăncuşă crudă încă, dar plinuţă, cu o coapsă fină, cu dinţi albi şi ochi arzători, jucăuşi.
Intrarea ei făcu senzaţie în sală.
Fiţa, noua mea guralistă, o recomandă rânjind Boulanger, şi coborând tonul adăugă în surdină: "e fată mare... zău!... să mă trăsnească sfântul dacă nu-i aşa cum vă spun... a constatat-o doctorul... are certificat."
Fata nu era încă formată, dar promitea ca voce şi ca trup. Toţi făceau haz dar nimeni nu-şi punea mintea cu o minoră.
Un ofiţer îi făcu pe faţa de masă cu creionul o schiţă de portret, iar Klaps improviza un vers pe aria La Bruna:
Sclava Neagră
O!...de n-ai fi minoră
Şi de n-ar fi procurori.
În hazul tuturor căpitanul Papachi lămuri cazul minorei guraliste din banda lui Boulanger.
— Ştiţi de ce o păzeşte el ca ochii lui din cap? Fata a fost cedată de părinţi în anumite condiţii.
Şi ca siguranţă că va fi înapoiată intactă, familiei, Frosa, nevasta lui Boulanger, şi-a pus în garanţie casa ei din Tulcea... Aşa că...
— Eu am văzut un caz mai ciudat, întrerupse căpitanul Dimiu. Anul trecut pe când făceam parte din consiliul de război în Galaţi, la procesul unui ofiţer, am citit un act original. Ofiţerul răpise fata unui grec din port, misit de cereale. Urmase o împăcare şi tatăl fetei pretinse din partea ofiţerului un act scris. Chitanţa era ataşată la dosar:
"Am primit una fată mare pe ziua de 8 Septembrie anul 1902".
*
Neagu, la coada mesei, căzuse între doi cheflii: Cumătru Cârnici şi Klaps.
Ţăran bine hrănit, Cârnici – poreclit astfel pentru forma nasului – ajunsese ofiţer mecanic fără să rupă legătura cu tovarăşii săi meseriaşi. Ales ca preşedinte la societatea Ciocanul, i se făcuse o manifestaţie cu muzică şi drapelul societăţii, la plecarea vaporului unde el era îmbarcat.
Amiralul, scandalizat, îi aplică ofiţerului comunist o pedeapsa exemplară de zece zile închisoare.
Atunci, martirul Cârnici pronunţă o frază rămasă celebră în rândurile Marinei:
"Ce sincer e poporul! Ce falşi sunt amiralii!"
Camarazii îl tachinau în versuri care aminteau că "meseria e brăţară de aur şi gâtul pâlnie de argint".
Locotenentul Klaps, îndesat, vânjos, inventiv şi talentat, era aşa de leneş că toată ziua vegeta dormitând. Numai seara revenea la viaţă, şi după miezul nopţii ajungea alt om, ager, ascuţit, scânteind de vervă şi de spirit. Vieţuitoare nocturnă, de o specie rară, el era animatorul orgiilor navale din camera obscură. Poznele puse de el la cale disperaseră Comandamentul Garnizoanei.
Într-o noapte, la varieteu, fură căţelul unei artiste şi-l vopsi în dungi albe şi negre; când artista cânta, dădu drumul pe scenă căţelului transformat în pui de zebră.
Necunoscându-l, cântăreaţa scoase un ţipat de spaimă şi-o luă la fugă, dar ciudatul animal se ţinea după ea, în hazul nebun al publicului din sală.
Neagu bea în silă. Cât ar fi vrut să se ameţească şi el odată. Dar nu putea. Nu reuşea să se pună la unison cu ceilalţi. Se simţea prea lucid şi stingherit în nebuna voioşie colectivă. O coardă care nu vibra în toată orchestra din sală. Fără să vrea se supraveghea; cu nervii dezgoliţi, primea impresiile din afară. Sentimentalismul lui în atmosfera camerei obscure era un beteşug naiv şi ridicol. Îşi dădea seama şi căuta să-l mascheze prin cinism şi veselie, dar nu izbutea.
Privea cu simpatie şi admiraţie la toţi cei care îşi înecau necazurile vieţei în chefuri, râs şi cântece zgomotoase. Văzuse mulţi oameni simpli, adormiţi, care la chefuri se deşteptau, ajungând vioi, isteţi, galvanizaţi de poezia beţiei.
Pe Klaps îl privea Neagu cu-n fel de invidie că nu poate să se bucure ca el de viaţă.
Ca un actor-erou, Klaps aducea o notă de grandoare în gesturi şi cuvinte, o măreţie a chefului departe de viţiu şi desfrâu. De altfel avea şi teorii pe care le susţinea cu pasiune:
"Nu confundaţi cheful cu beţia."
"Englezul se îmbată, Românul chefuieşte."
-"Să vie un sclav!" se adresa el chelnerilor c-o voce cavernoasă, imitând gesturi din orgiile romane.
Suit pe un scaun, el începu să declame Venera şi Madona, c-o poetică emfază, cu ochii ţintă la blonda Baza Navala:
Astfel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femee stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger blând ca ziua de magie
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.
.....
Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie
.....
Dar azi vălul cade, crudo!...
......
Tu îmi pari ca o bacantă, ce a luat cu-nşelăciune
De pe fruntea de fecioară, mirtul verde de martir.
O! cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femee,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin.
Declamaţia fu întreruptă pentru că Baza Navală se simţi oarecum lezată de unele expresii prea tari ale lui Eminescu.
Se ceru un cântec de inimă albastră. Boulanger îşi umflă guşa, începând cu-n adânc oftat:
Pune capul sub velinţă...
— Opreşte-te! izbucni Klaps indignat. Cum îţi permiţi, sclav indian, să masacrezi cântecele româneşti?
Poetul scrie:
Pune capăt suferinţei...
Şi ţiganul cântă:
Pune capul sub velinţă...
Aerul în camera obscură ajunsese supraîncălzit. Figurile se îmbujorau, vocile se îngroşau, ochii scânteiau, minţile galopau. Discuţii aprinse, toasturi fără sfârşit se pierdeau într-o învălmăşeală de râsete şi voci răguşite.
Ca să iasă fumul de tutun şi să intre aer proaspăt, s-au deschis ferestrele şi, ca să-şi dezmorţească picioarele, câţiva tineri ieşiră în sală, încercând un dans nou. Un ofiţer cântând în gura mare, înhăţase de-o aripă pe Fiţa şi-o învârtea, învăţând-o paşii. Boulanger, atent, fura cu arcuşul tactul noului dans, auzit pentru întâia dată.
Când, un ţipăt strident răsună în bală. Muzica se opri brusc. Un moment de panică şi zăpăceală.
Ca un vultur se repezise Boulanger la o uşă închisă, izbind cu pumnii încleştaţi şi strigând cu disperare:
- "Deschide uşa, domnule locotenent!... Dă-i drumul... nu mă nenoroci, domnule locotenent!"
Ţambalagiul şi clarinetistul, împingând din răsputeri cu umerii în uşă, urlau cât îi ţineau gura:
- "Nu te lăsa, Fiţo!..."
- "S-au dus casele Frosei, mă-ă-ă... Ce-i? Ce s-a întâmplat?" se întrebau toţi într-o învălmăşeală
generală.
Ofiţerul care dansa cu Fiţa, după un tur ameţitor, îi făcuse vânt din fugă într-o cameră goală de pe sală, în care dispăru şi el, închizând uşa cu zăvorul.
Şi pentru că uşa nu ceda, Boulanger se văicărea, privind cu linguşire la ofiţerii mai bătrâni:
— Domnule căpitan, domnule doctor... Nu mă lăsaţi... daţi ordin să deschidă uşa. Zău, nu ma lăsaţi... făceţi-vă milă şi pomană... că pierd casele... Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu le pierd, zău, sunt casele Frosei în garanţie.
— Porcilor! Nu vă-i ruşine? strigă Baza Navală, roşie de indignare.
"Aşa se ademenesc fetele, pentru ca să-şi facă plăcere dumnealor!..." adaugă cu dispreţ Miţa Balot. Şi amândouă, cu acelaşi gest de revoltă, se sculară de la masă.
Căpitanul Papachi, ca cel mai vechi în grad, găsi că este urgentă nevoie să intervină cu autoritatea sa.
Îşi tăie drum, şi în liniştea solemnă care se făcuse într-o clipă, răsună glasul lui autoritar, de comandă:
— Locotenent Pitiş! deschide imediat uşa! Şi încetează cu asemenea comedii, care nu fac cinste unui ofiţer.
Toţi aşteptau cu sufletul la gură.
Zăvorul uşei ţăcăni scurt. In sfarsit.
- Glumă... cu chestia aia nu se glumeşte, domnule, niciodată, să ştii de la
mine... protesta emoţionat Boulanger, întorcându-se furios către Fiţa, care-şi arăta dinţii surâzătoare.
— Şi tu, proasto, în loc să ţipi ca din gură de şarpe, când te-a înghesuit ofiţerul, tăceai chitic, hai!... dacă, ferească Dumnezeu, scăpai caii... se duceau de sufletul dracului casele Frosei?... Las că te trimit eu la mă-ta, mangosito!
— Ei, potoleşte-te, şefule, că nu s-a întâmplat nimic! încercă Papachi să restabilească ordinea turburată.
În zadar, voioşia se dusese. Cheful se stricase. Orgia navală avu de astă dată un sfârşit neprevăzut.
Boulanger, din cauza spaimei prin care trecuse, nu mai putea cânta. Se sufoca şi îi tremurau mâinile ca la un damblagiu.
Ofiţerii se răspândiră în grupe. Scârbit, obosit s-a întors Neagu la vapor; câţiva cheflii nu s-au potolit până dimineaţă.
A doua zi s-a primit la garnizoană o serie de reclamaţii asupra isprăvilor de peste noapte făcute de ofiţerii scandalagii. Au fost deshămaţi caii de la o trăsură al cărei birjar turc adormise pe capră. S-a făcut o cavalcadă zgomotoasă pe strada principală, sculând lumea din somn.
O firmă de la Măcelăria Marinei fusese mulată la balconul unui varieteu-şantan. A doua zi lumea căsca gura la firmă, citind cu mirare:
"Carne de vânzare! Furnizorul Marinei Militare".
Doi ofiţeri au apărut pe scena varieteului făcând poze de nuduri, lupte de gladiatori şi statui antice. Şi la urmă duş cu sifon. Deşi publicul a aplaudat frenetic, artistele de la varieteu s-au scandalizat de lipsa de pudoare a ofiţerilor.
*
Evantia se trezi brusc dintr-un somn grei cu inima strânsă de groază, în chinurile unui vis oribil.
Deodată deschise ochii mari, cătând în jurul ei cu spaimă.
"Nu visase? Era dar adevărat tot ce se întâmplase în noaptea aceea".
Săgeţile soarelui de dimineaţă ţâşnind oblic prin crăpăturile obloanelor închise, îi înţepau ochii orbind-o.
Se întoarse cu faţa la perete şi încercă să strângă pleoapele pe globul ochilor... să nu mai vadă nimic în faţa ei. Dar imaginile se conturau precise, clare, înăuntru, căci creierul lucra biciuit de o febră chinuitoare.
Îi defila prin minte, c-o limpezime uimitoare, în cele mai mici detalii, toate scenele; vedea tot ce se întâmplase, pas cu pas, din clipa în care, cu nervii răzvrătiţi şi sufletul dezechilibrat, se despărţise de Neagu, de când îi ieşise în cale, ca din pământ, la capătul cheiului, căpitanul Deliu.
Cum o luase de braţ atrăgând-o înapoi, prin întuneric, spre plaja pustie. Cu ce vorbe înşelătoare o dezmierdase, pe când îi netezea parul cu mâna lui fină, mângâietoare. Şi timbrul vocii lui, care tremura uşor, îi picura muzical în auz:
"Frumoasa mea... sirenă neagră... copilă sălbatică... să ştii că cea mai frumoasă fată care nu ştie să fie drăguţă c-un bărbat, nu-i decât o floare fără miros".
Îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. Simţea încă vie, ascuţită, o senzaţie ameţitoare, respiraţia caldă, apăsarea buzelor fierbinţi şi mustăţile acelea parfumate pe gura ei.
O încleştase strâns, înăbuşind-o cu trupul lui mare, cu braţele vânjoase, care o striveau, biruind-o.
Nu putea înţelege întâmplarea în care căzuse.
"Cum de s-a lăsat?..."
Într-un moment îşi dăduse perfect seama că nu putea să i se împotrivească, simţise că omul acesta e mai tare, că avea să facă ce voia cu ea. Trupul se supusese fără rezistenţă.
Slabă, neputincioasă, căzuse pradă, ca un pui de găină în ghearele uliului.
"Era vinovată... desigur că era vinovată.... de ce nu l-a respins de la început?... de ce n-a plecat la timp?... de ce a cedat?... de ce asculta cu plăcere vorbele lui?..."
"Am fost nebună?" se întreba ea c-o disperare neputincioasă.
"Dar nu-l iubesc de loc. De ce am făcut asta? De el am avut frică de când l-am cunoscut."
"Acum s-a sfârşit. Totul s-a prăbuşit."
Şi-a stricat viaţa, dintr-odată şi pentru totdeauna.
"Cum putea să mai dea ochi cu Neagu?"
Cum să ascundă taina? Ce să-i spună lui?"
Ar fi vrut să se târască la picioarele lui, să-i ceară iertare, să fie strivită de el, să i se jertfească, să-i rămână sclavă pentru toată viaţa.
Ce era de făcut? Nici o ieşire nu vedea înainte.
"Ar putea Neagu s-o ierte, dar n-ar mai putea s-o iubească." Şi ea îl iubeşte, n-a încetat nici o clipă să-l iubească, Înjosită, dispreţuită, avea să rămână pentru totdeauna.
Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă din care nu mai putea să iasă cu nici un chip.
Cu ochii închişi zăcea pe pat ghemuită, strivită de ruşine şi căinţă, cuprinsă de sentimentul unei degradări ireparabile. De câte ori deschidea ochii, avea un nod de greaţă. Se scutura cu groază, dar nu putea scăpa de imaginile care îi chinuiau mintea.
Îşi simţi a capul strâns într-un cerc de fier, gura arsă, sufletul jignit şi plin de nenorocire.
Leoarcă de sudoare, se dezveli, şi când îşi văzu genunchii şi pulpele dezgolite, se acoperi repede la loc. Avea impresia că trupul acela nu mai este al ei... îi rămăsese numai capul care ardea cu tâmplele zvâcnind într-o durere acută.
Corpul i se părea o zdreanţă mototolită şi murdară, aruncată pe pat.
Încordată, muşca perna cu dinţii, în dorinţa de a-şi chinui trupul, îi venea să-i rupă carnea cu unghiile până la sânge.
Târziu, când auzi uşa scârţâind, tresări speriată:
— Ce ai, fata mea? Să chem doctorul? o întrebă tatăl ei îngrijorat.
— Nu trebuie, răspunse fata cu spaimă, ridicându-se de pe pat.
Şi deodată simţi picioarele ca tăiate, parca picase de la o înălţime, iar prin coapse o săgeta o durere ascuţită. Şi se lăsa din nou moale pe pat.
Făcea sforţări să adoarmă, dar nu putea.
I se părea că mii de ochi o privesc cu batjocură. Toţi îi ştiau taina, pe care n-o mai putea ascunde.
Deznădăjduită, cuprinsă de o disperare neputincioasă, izbucni într-un plâns sfâşietor.
Lulu, maimuţa, care dormita zgribulită pe scaun, în faldurile unui şal de lână, îşi ridica uşor capul, privind lung, c-un fel de mirare în ochişorii ei negri, ca nişte gămălii sclipitoare.
Şi când mintea ei, puţintică prinse a înţelege că stăpâna suferă şi plânge, se ridică din culcuş şi ţâşni dintr-un salt pe pat, între perne. Se strecură până la subţioara fetei, şi de acolo îşi întindea lăbuţa ei neagră, pipăind-o pe obraz, îşi scotea capul ca să privească întrebător drept în ochii stăpânei, care plângea cu sughituri.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 601 ori.