Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 06
Capitolul 06
Marea era potolită.
O briză de travers se menţinea încă îndărătnică stricând linia de front a
navelor în larg.
Când apăru fluturând la catargul vaselor comandat de trei steguleţe colorate, semnalul aşteptat: "libertate de manevră", toată lumea răsuflă uşurată.
De patru zile şi patru nopţi se învârtea escadra în jurul Insulei Şerpilor. Manevre, tir, lansări de torpile. Încordaţi, nedormiţi, ofiţerii şi echipajele cătau lung în direcţia gurilor Dunărei, spre portul salvator. Toţi aşteptau în taină deschiderea porţilor paradisului visat.
Linia de front, brusc ruptă, vasele, gâlgâind pe coşuri nori negri de fum, îşi măreau viteza întrecându-se în goană ca să atingă mai repede limanul aşteptat.
Ca de obicei, la urmă, în coada coloanei, venea şi nava-şcoală, bătrânul "Mircea " legănat domol, cu pânzele în vânt, ca o pasăre albă, uriaşă, cu aripile întinse, plutind la orizont.
La pupa, sprijinit de un enorm colac de frânghie cătrănită, noul medic al bordului, doctorul Barbă Roşie, marinar proaspăt, îşi potrivea binoclul, aşteptând cu încăpăţânare să vadă raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărţile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa când sprânceana însângerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit.
Şi pentru că făcuse proba că-i tare de mare şi nu suferise din prima călătorie, secundul, căpitanul Mincu, şi ajutorul său, sublocotenentul Neagu, erau hotăraţi să-l iniţieze pe doctor în toate misterele mărei şi să-l înmarineze, transformându-l din Homo terrestris în Homo navalis.
Secundul, ajutorul său şi doctorul formau trinitatea bordului: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Totdeauna nedespărţiţi, în nesfârşite discuţii, O legătură tainică unea parcă trinitatea asta în care nici vârstele, nici firile nu se potriveau. Pasiunea pentru cultură şi fermitatea de caracter impunea trinitatea c-un deosebit prestigiu în mica lume a escadrei.
Secundul, Mincu, căpitan cu vechime, era între două vârste. Părul alb şi mustaţa neagră. Privire sumbră. Om de inimă, de-o nobleţe sufletească pe care nici unul din şefi nu i-o remarcase.
Vârsta nu-l schimbase. Păstra aceeaşi structură trupească şi sufletească. Mergea cam crăcănat.
Avea un pas nautic de care colegii făceau haz.
I se zicea în glumă: ultimul marinar romantic. Maestru în arta manevrei pânzelor, stârnea prin porturile orientului admiraţia corăbierilor bătrâni.
În memoriul personal, ţinut sub cheie de comandant, era notat laconic: "bun marinar, slab militar. Fire irascibilă, spirit critic, cultură frumoasă; păcat că îşi pierdea prea multă vreme citind cărţi cu totul străine de carieră".
Marinar de rasă, făcuse şcoala navală de la Brest şi înconjurul lumei ca aspirant pe Ephigenia.
Dar la examenul de comandor căzuse din cauza unei aventuri nenorocite şi a unui chef monstru sfârşit cu scandal public. Doi colegi, preparaţi de el, reuşiseră să pună galonul lat înaintea lui.
Sublocotenentul Neagu, ofiţerul cu cronometrele, băiat subţire, brunet cu ochi albaştri, avea o figură copilărească. Din Şcoală colegii îi spuneau Bebe. Vorbea puţin dar citea mult. Timid şi ambiţios. Foarte sensibil, puţin expansiv şi deloc sociabil.
Fire concentrată. Imaginaţie comprimată.
Nu-şi găsise încă echilibrul vieţei. Pentru alegerea carierei se certase cu familia. Visase, după vocaţie, să fie marinar, nu ajunsese decât militar. Ceruse îmbarcarea pe un vapor de marfă care făcea curse regulate: Galaţi - Rotterdam. Neagu era un fel de copil sufletesc al secundului, care-l luase sub aripa lui ocrotitoare din ziua îmbarcării.
Doctorul era un interesant şi unic exemplar. Uscat, noduros, chel până la ceafă; avea un ciuf rar de barbă roşie şi, sub bolta craniană socratică, nişte ochi vineţi, tulburi.
Sfârşise medicina când unii din colegii săi erau ajunşi profesori definitivi.
Cu prestigiul şi autoritatea studentului veteran condusese pe vremuri câteva mişcări şi greve studenţeşti, care făcuseră mare vâlvă.
Târziu, după ce a pus mâna pe diplomă, când să-şi facă stagiul militar, Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină, decât la un corp de trupă.
În tinereţe, doctorul îşi pierduse câţiva ani în Belgia; se zicea că fusese un anarhist militar. Cu ce traise? Ce facuse pe-acolo? Mister.
Acum se potolise, deşi rămăsese acelaşi om de principii rigide, sectar şi pătimaş.
Ideile lui sociale nu intrau în cadrul nici unui partid politic. Îşi crease o doctrină personală pe care o botezase: umanitarism-pozitivist.
Citea mai multă filosofie decât medicină. Natură complexă. Privea lumea c-un profund dispreţ de la o suverană altitudine. Discuta cu pasiune jonglând cu cinism cele mai îndrăzneţe paradoxe.
Şi celor care-l găseau că-i mizantrop şi înăcrit, le răspundea c-o amară melancolie: am ajuns mizantrop tocmai pentru că am iubit prea mult omenirea; sunt sceptic tocmai pentru că am crezut prea mult în adevăr şi dreptate.
Un torpilor, negru ca un bivol, gonit din urmă, trecu vijelios cu botul şi nările deschise adânc îngropate în apă. Şi apa spintecată se umfla în unghi ascuţit cu rigle lungi de spumă. Un nor de fum încolăcit ca un balaur, învălui cernind câteva clipe albul aripilor lui "Mircea".
— Ce infecte maşini, pufni dezgustat secundul. În locul navelor suple, cu forme graţioase, se construiesc asemenea oribile maşini plutitoare.
— Dar maşina ne-a dat viteza. De la carul cu boi la automobil, de la corabie la vapor. Geniul aburului a învins geniul vântului.
- Nu trebuie să ne supunem legilor progresului? întrebă ironic sublocotenentul Neagu, urmărind pe faţa mărei coada de spumă lăsată de torpilor în larg.
- Asta nu mă împiedică să constat, răspunse secundul, că deşi tehnica progresează, arta nautică, cea mai veche artă, căci omul întâi a născocit barca şi pe urmă carul, scade, se pierde... adică se transformă din aria în ştiinţă. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, leiuri şi ţiţei. Meseria, caracterul, vocaţia se schimbă; se pierde originalitatea temperamentului naval.
Numai pe-o navă cu pânzele umflate în vântul de la larg înţelegi frumuseţea şi poezia mărci.
Neagu nu se da bătut.
— E fatală aceeaşi evoluţie pe apă ca şi pe uscat: Galera, Corabia, Vaporul, Partenonul, Catedrala Gotică, Zgârie Nori.
— Staţi că vă împac eu pe amândoi, interveni doctorul Barbă Roşie.
Mă rog, până acum frontiera dintre pământ şi mare nu se putea suprima nici în gând. Iată însă că avionul, care a schimbat ritmul circulaţiei şi a scurtat distanţele, zboară la fel pe deasupra apei ca şi pe uscat. Pentru el nu există frontieră. El singur anihilează orice barieră dintre apă şi pământ, căci el utilizează "spaţiul" constant.
Domeniul mărei e ameninţat, domnilor.
Nu se ştie cine va stăpâni marea în viitor: Marinarul sau Aviatorul?
— E adevărat, întrerupse Neagu, dar e o chestie de timp. Marina nu e o meserie, ci o vocaţie. Dacă e drept că avionul anihilează frontiera dintre uscat şi apă, nu schimbă vocaţiile distincte dintre omul naval şi omul terestru. Instinctul popoarelor maritime face ca mai curând un marinar să ajungă aviator decât un om de uscat să ajungă marinar.
Deodată doctorul, care se chinuia să înveţe a fuma cu pipa după uzul bordului, se ridică în picioare privind nedumerit în larg. Un punct negru apărea şi dispărea în zare.
De undeva din depărtare, se auzea un muget lung, repetat la intervale regulate.
— E geamandura... ne apropiem de gura fluviului, îl lămuri secundul.
Ai să vezi acum unul din cele mai grandioase spectacole din natură. Observă culoarea apei. Două nuanţe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafaţa-i albastră până la orizont, şi numai în direcţia spre care navigam e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mâloasă a fluviului care trece peste apa sărată şi limpede a mărei. fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întâlnesc aci sub ochii noştri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavile în cale, şi nici o forţă nu l-ar fi putut opri,
nu-şi întrerupe cursul, continuă încă în larg, până ce-şi pierde apa şi numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei... după ce a înghiţit apa a 130 râuri, a scăldat şapte ţări şi cincizeci de oraşe, tăind în diagonal Europa.
Aşa sfârşeşte, ca o fiinţă însufleţită, bătrânul Danubius pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e Clasică, eternă... sfârşi Mincu făcând un gest larg spre gura fluviului.
Doctorul, în picioare, cu capul gol, în bătaia vântului, contempla mut maiestatea naturei.
Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri.
— E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de apele fluviului, zise secundul arătând cu mâna spre o pată cafenie ce se întindea în faţa mărei, Dunărea roade, mănâncă malurile albiei sale, sculptează, fasonează, modifică forma scoarţei pământului pe unde trece, şi in drumu-i aduce o enorma masa de namol, care-i depusa aci pe fundul marei.
Întreaga Deltă nu-i decât pământ nou adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă acum e pământ locuit. Şi depunerile sunt în aşa proporţii încât Delta înaintează în Mare cu zeci de metri pe an.
— Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Şerpilor, întrerupse doctorul.
— Desigur, după câteva mii de ani. Acum, ca să menţină deschis canalul de navigaţie, omul trebuie să lupte în permanenţă cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în câteva zile omul ar fi învins de natură.
"Se vede Sulina în prova!" tună de sus din catarg glasul marinarului de veghe.
Viziunea portului, adusă de cuvântul magic, pe care toţi îl aşteptau, sculă în picioare toată lumea de pe bord.
"Sulina!... se vede!... Sulina!..." îşi spuneau unii altora, şi o bucurie copilărească cuprinse mulţimea care ieşea pe punte, să prindă cu ochii lacomi liniştea neagră a uscatului ce tremura în zare.
"Mircea", aplecat pe-o parte, lovit cadenţat în coaste de un pleoscăit domol, alunecă uşor spre portul care-şi scotea încet capul din apă, apărând ochiului în depărtare haotic şi confuz.
La asfinţit, cerul roşu de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare.
Înapoi, pâcla serii înnegrea treptat faţa apei întunecând orizontul. Şi în depărtarea ştearsă numai ochiul farului, veghind neadormit pe Insula Şerpilor, clipea misterios.
În rada largă şi pustie o mică brigantină, cu linii elegante, îşi potrivea pânzele desfăcute ca nişte aripi albe, să-şi ia zborul în larg.
Aproape de intrare o masă enormă, ca un gigantic monstru antideluvian, se profila straniu pe roşul cerului. Era o navă-colos, una din marile drage care scurmă zilnic fundul mâlos al mărei la gura fluviului.
În lumina scăzută a serii se desluşea încă bine când "Mircea", strângându-şi pânzele, trecu printre cele două faruri, verde şi roşu, puse de strajă în capetele digurilor de la gură.
— Hai sus, pe puntea de comandă; se vede portul mai bine, zise secundul oferindu-i doctorului un binoclu de mare distanţă.
Pentru că întâia dată intra în gura Dunărei, doctorul privea atent înainte să prindă de la prima vedere culoarea locală a Sulinei.
Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, canalul navigabil, şi de-odată îi reveniră în minte citaţii, frânturi de versuri uitate din copilărie:
"Fluviul e un drum care merge".
"Dunăre, Dunăre
Drum fără pulbere..."
"Şi te du la Dunăre
Şi bea apă tulbure..."
*
Pe ecranul cerului se proiectau catarge şi coşuri; corăbii şi vapoare de-a lungul malurilor dormeau ancorate, priponite cu frânghii groase de sârmă.
Pe-o limbă de pământ joasă, îngustă. între fluviu şi baltă, se înşirau casele aliniate la rând. O moară de vânt îşi învârtea cadenţat în aer braţele obosite. La Nord păduri nepătrunse de stuf, la Sud banda nesfârşită a plajei cu valurile dunelor de nisip în zare.
— Peisagiu olandez, pronunta scurt doctorul.
— Exact, aprobă secundul. Aceleaşi condiţii. Teren plat. Mlaştină. Cota zero. Nivelul mării. Priveşte oraşul. Trei străzi lungi, paralele cu malul fluviului, A patra e în baltă; i se zice Sahara din cauza nisipului depus ca să ţină ţânţarii la distanţă.
Iată oraşul văzut ca în palmă. Observă că mai toate casele sunt de lemn.
— Şi în caz de incendiu? întrebă doctorul.
— Nici un pericol, incendii nu se pomenesc aci, pentru că societăţile de asigurare nu asigură casele de lemn. Poate e singura comună urbană care nu are post de pompieri. În cazuri rare servesc marinarii noştri şi pilotina Petrel care are o pompă cu aburi.
— Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporţie cu restul oraşului?
— Palatul Comisiei Europene a Dunărei. Impunător, monumental, ca reşedinţa unui guvernator din colonii.
Casele din jurul lui sunt locuinţele funcţionarilor superiori de la Comisiune. Vezi, ce vile cochete, îmbrăcate în iederă şi glicină. Panouri de verdeaţă, boschete, alei plantate, parchete de flori, terenuri de sport... toate cu simetrie, tăiate geometric. Curăţenie, ordine, confort englezesc. O insulă, un petic de civilizaţie în pustiul primitiv al Deltei.
"Mircea" urca încet pe canal împotriva curentului, aşa de-aproape de chei încât de pe punţile lui se vedea pe ferestre până în fundul caselor.
Doctorul privea confuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate, care se înşirau de-a lungul cheiului jos.
Munca în port încetase; era ora întoarcerii de la lucru. Lumea forfotea. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică, chiote primitive, cântece pescăreşti, glasuri răguşite de rachiu şi umezeala mărei.
Câteva batiste fluturau pe la ferestre. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pândeau mersul domol al vasului.
— Sulina asta e unul dintre cele mai originale puncte de pe glob, reluă secundul.
Doctorul îşi întoarse capul spre el concentrându-şi atenţia.
— Da, da, să nu te miri. Ai să te încredinţezi îndată.
- Mă rog, mai există pe faţa pământului o asemenea situaţie? Ascultă:
Debarci aci, într-un port românesc. Mergi în lungul cheiului, pe strada întâia spre palatul Comisiunii, şi de-odată te opreşti în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, văpsit în verde, îţi închide drumul. Rămâi, aş putea zice, ca viţelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo şaptezeci de ani. Mai este vreun oraş în lume în care o stradă sa fie tăiată de-a
curmezişul de un zăplaz, ce slujeşte drept frontieră despărţind două state?
— Cum două state? întrebă nedumerit doctorul.
— Desigur, două state. Uite, în dreapta zăplazului e România, în stânga e Comisiunea Europeană a Dunărei. Observă culorile celor două steaguri: în dreapta gardului fâlfâie tricolorul românesc – în stânga e steagul Comisiunii; alb cu bande albastre şi roşii, cu cele trei litere: C. E. D.
— Aşa-i... ciudat lucru, se minună doctorul.
— Iată, gardul acesta verde e frontiera. Rubiconul modern. Suveranitatea română rămâne la poarta verde. Autorităţile locale nu pot pune piciorul pe teritoriul Comisiunii, care se bucură de neutralitate – privilegii moştenite din vremea regimului capitulaţiilor turceşti.
— Cum, şi pentru că are steag propriu Comisia este socotită stat? intreba doctorul.
Secundul îi răspunse prompt:
— Desigur. Ne găsim în faţa unui stat independent, stat-miniatură, dar un stat autonom cu cele trei depline puteri:
Face legi.
Judecă.
Execută.
— Stat în stat, adăugă Neagu făcând haz de nedumerirea doctorului:
Două săbii într-o teacă,
Doi stăpâni în ţară săracă.
— Dar ce rost mai are Comisia asta? întrebă doctorul din ce în ce mai încurcat.
— Pe vremea când Turcia nu putea şi Rusia nu vroia să întreţină gura Dunărei deschisă navigaţiei, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca marile Puteri să-şi poată trimite vapoarele pe Dunăre să încarce grâul românesc de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunărei moştenind pe Turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anacronism, o excepţie fără precedent, unică pe glob. Deşi provizorie vegetează însă, doar nu degeaba s-a zis că nimic nu-i mai permanent decât un provizorat.
Populaţia pestriţă de aci, indigeni şi străini, o privesc cu respect şi sfială.
O luptă surdă durează, de jumătate de secol, între autoritatea naţională şi cea internaţională.
— Să fii nevoit să trăieşti aici... trebuie să fie oribil, zise doctorul.
— Desigur că de plăcere nu locuieşte nimeni aci. Căci nimeni nu se expune să fie supt gratuit de ţânţari. Nevoia sau setea de câştig i-au adus pe toţi aci în Deltă. Totuşi, viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesanta. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decât oraşe.
Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. De altfel nici nu are nimic comun cu restul ţării. Aci e o viaţă de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, care se perindă pe aci ca să pescuiască în apa tulbure a Dunărei.
Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile.
Mica lume a acestei instituţii – Europa în miniatură – cu decoruri, culise şi protocol, are o viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil, perfect etanş. Comisia se ţine la distanţă ascunzând, sub masca unei exagerate politeţi, slabul contact cu mulţimea indigenă, în sânul căreia se găseşte provizoriu debarcată aci la poarta Orientului.
"- Echipaj la posturile de sosire!"
Comanda răsunătoare a ofiţerului de cart tăie brusc firul discuţiilor. Toţi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte.
Secundul trecu la postul de manevră a ancorei.
Neagu la ordinele comandantului.
Doctorul, fără nici o treabă, rămase izolat.
Bandula, aruncată cu dibăcie ca o grenadă de mână, căzu departe pe uscat.
Maşina stopase, dar corpul greoi al lui "Mircea" aluneca încă de-a lungul cheiului negru de lume.
Funda!
Si ancora se rostogoli în huruitul lanţului pe nară, până se opri cu gheara înfiptă în patul de nămol pe fundul Dunărei.
*
Se cunoscuseră într-un chip aşa de comic încât îi bufnea râsul pe amândoi de câte ori îşi aduceau aminte.
Era una din acele dimineţi albastre, vesele, care nu ştiu de ce, nu se mai şterg din minte.
Primele săgeţi ale soarelui ce iese din mare aprind în inima noastră flacăra bucuriei de a trăi.
Căci vântul din larg ne biciuieşte pielea, ne înfierbântă şi face parcă să clocotească în vine sângele care hrăneşte corpul şi întreţine viaţa.
Departe, o corabie cu pânzele poleite se proiecta pe linia roşie a orizontului.
Aproape de ţărm, de-asupra marmurei fluide a mării caline, un stol de pescăruşi îmbătat de soare se juca în zbor scoţând un fel de ţipete stridente întocmai ca râsul omenesc.
O bărcuţă, văpsită în culoarea oului de raţă, cobora fluviul spre mare.
Era Puiul, cea mai mică barcă a bricului "Mircea". Un marinar în tricou vărgat, cu bereta pe ceafă, cu picioarele goale, se opintea trăgând la lopeţi. În fund, la cârmă, un ofiţer şi un caporal sedeau gravi, tinand cu mare atentie pe genunchi niste cutii de lemn.
Neagu, ofiţerul însărcinat cu hărţile şi cronometrele bordului, venea la uscat să-şi facă observaţiile astronomice pentru calculul orei adevărate a locului.
Tocmai la gură, lângă farul verde, barca s-a oprit. Cutiile de lemn au fost scoase pe chei cu grija debarcării unor lăzi cu ouă.
Pe când Neagu se chinuia necăjit că nu putea să prindă în lentilele sextantului un soare rebel, jos în mare, aproape de capul digului zări un punct negru plutind la suprafaţă.
Şi luneta instrumentului astronomic, ingenios făcută ca să prindă imaginea soarelui deasupra orizontului, surprinse deodată imaginea răsturnată a unui splendid corp femeesc, întins planşă pe apă.
— Ei!... ştii că are haz... cine dracu e nebuna ceea care face baie la ora asta?
— După cum luceşte negreaţa pielei, mă bate gândul că-i o ţigancă, îndrăzni caporalul să-şi dea părerea.
Şi io-te cum înoată: ca peştele domnule.
Şi pe când Neagu îşi da şapca pe ceafă potrivind la ochi luneta, deodată o răbufnire de vânt îi smulse şapca ducând-o dea-dura până în mare. Zadarnic patru braţe s-au repezit după ea cu gesturi disperate.
"S-a dus fire-ar..." şi o înjurătură navală scăpă printre buzele caporalului, care instinctiv îşi scoase bereta din cap făcând-o ghem în mână.
— Dă fuga până la barcă şi spune-i timonierului să-mi caute şapca înainte de a cădea la fund.
Dar şapca fusese deja pescuită.
Sirena Neagră, înotând în salturi, pusese mâna pe ea, şi căţărându-se de blocurile de la piciorul farului ieşi la lumină pe chei în mărime naturală.
Tablou. Zăpăceală de ambele părţi. Aiuriţi şedeau unul în faţa altuia. El cu capul gol, ea cu trupul gol; numai în tricoul leoarcă, lipit pe corp.
Şi amândoi deodată pufniră în râs. Voiau să-şi vorbească şi nu puteau. Pe ea o apucase un tremur nervos de râs şi de răceală. Apa i se scurgea de-a lungul trupului căzând în picături perlate în jurul ei pe chei.
Cine era sirena ieşită parcă din spuma mării. De unde venea făptura asta enigmatică vibrând în soare de sănătate şi veselie, cu braţele îngheţate răspândind un miros limpede, curat, de apă de mare.
Pe cheiul de piatră ce frigea, sub razele albe de foc care le da dureri de ochi, au schimbat între ei primele cuvinte. Şi au stat acolo până ce el şi-a uscat şapca, iar ea şi-a uscat trupul la soare.
Barca s-a întors la bord fără Neagu, care a întârziat venind pe jos în port.
A condus-o pe Evantia până acasă.
Pe drum, alături, în pas egal, el îşi întorcea ochii involuntar spre ea şi o privea pieziş, sufocat de o bucurie violentă. Ea privea mândră drept înainte, cu o inocentă cochetărie, simţind instinctiv că-i studiată. Parcă o scânteie electrică trecuse legănându-i de la prima atingere.
Glasul ei avea un timbru muzical; amestecând vorbele româneşti cu cele franţuzeşti mlădia accentul pe unele silabe încântând auzul c-o limbă nouă, fermecător de stricată.
Îmbujoraţi, surâzând amândoi de-o fericire nelămurită, s-au despărţit. Şi-au strâns mâinile cu putere, dându-şi întâlnire în aceeaşi zi după amiază.
*
Câteva zile calculele nautice la bordul lui "Mircea" au dat nişte rezultate surprinzător de anapoda.
Nopţi întregi Neagu n-a putut să închidă ochii. Chipul Evantiei luminat de dulcele ei zâmbet, nu-l părăsea o clipă. În ureche îi suna glasul acela sonor; îl auzea precis. Fiecare vorbă o repeta în minte căutând să-i completeze sensul. Trăia tot timpul în prezenţa ei. Cu binoclu, de pe puntea vaporului, îi spiona casa. Urmărea orice mişcare. Uneori se scula noaptea să vadă dacă-i
luminată fereastra camerei dinspre chei, unde o ştia că doarme.
Scăpat din frâul strâns al şcoalei, Neagu, ca un mânz slobod, zburdase în primul an îmbătat de sentimentul libertăţii. Se credea bărbat, se lua la întrecere cu cei mai tari în stricăciunile de marinar consumat, deşi nu era decât un copil timid.
O aventură nocturnă la Smirna, când era să fie înjunghiat, un scandal la Pireu unde a fost arestat, îi creaseră din prima călătorie o reputaţie rea în ochii şefilor. Căci disciplina rigidă a bordului nu înţelegea că tinereţea, cu sânge fierbinte, avea nevoie de destindere, că provizia de forţă şi sănătate din viaţa monastică pe apă trebuia cheltuită pe uscat, în porturile în care vaporul făcea scurte escale.
În fond însă Neagu aducea un suflet proaspăt, candid, aspirând la marea, unica iubire care singură dă preţ vieţei.
El trebuia să-şi închidă cu zece lacăte în inimă taina iubirii lui. Spiritul dominant al bordului era o crudă ironie împotriva oricărei sentimentalităţi – slăbiciuni nedemne, pentru un om tare.
Trebuia să se ascundă. I se părea că fiecare îi citeşte pe faţă ce are el în suflet. Era un sentiment nou care-i tulburase inima naivă. Evitase totdeauna legături mai strânse şi flirtul chiar – pacea armată sau amorul pulverizat cum se spunea la bord – i se părea joc periculos şi imoral.
Ştii cum începe, dar nu ştii cum sfârşeşte. Fugea instinctiv de strălucirea care nu da căldură şi mergea cu judecata până la capăt, încătuşat de un fel de răspundere morală pe care o avea de-acasă, insuflată din copilărie.
Şi deodată căzu... el căruia nici o femee nu ajunsese să-i umple inima şi mintea...
Cum se insinuase în el aşa de abil, fără să bage de seamă, iubirea asta care-l robise complet?
Nu era în faţa unei dorinţi. Era chiar amorul unic, profund cu toată sclavia lui? Fiecare întâlnire era o baie de fericire. Uneori, tulburat, căuta să reflecteze. Dar nu se mai putea opri. Avea s-o urmeze până la capătul vieţei...
Sensibilitatea bolnăvicioasă, mândria şi ambiţia îl ţinea în rezervă faţă de lumea în care trăia izolat sufleteşte.
Colegii, în bătaie de joc, îl porecliseră locotenentul Bonaparte.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 626 ori.