Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 03
Capitolul 03
— Ştiu că sunteţi amator. E havană veritabilă. Şi poliţaiul, Petrăchel Petraşcu, scoţându-şi din buzunar un portabac voluminos cu monogramă de argint, oferi graţios o ţigară de foi în hârtie poleită, d-lui dr. Lascu.
Distinsul profesor biolog de la facultatea de ştiinţe din Iaşi, venise în Deltă ca să studieze viaţa ţânţarilor.
Luă havana oferită de poliţai, şi simţindu-i aroma plăcută o examina cu atenţie, apropriind-o de sticlele groase ale ochelarilor lui de miop.
— Trebuie să fie delicioasă. De unde vin asemenea ţigări?
Poliţaiul prinse a zâmbi fin pe sub mustaţă.
— De unde vin e greu de spus. Ce vă pasă? Destul că eu mă oblig să vă furnizez pe tot timpul cât veţi sta la noi. Şi după o pauză lungă adăugă:
— Asta-i singura mită ce ne permitem şi noi de pe la vapoarele străine... mai mult în ciuda lui conu Tudorache, cel mai riguros în serviciu din toţi vameşii din ţară.
— Care-i cel mai bun bărbier din localitate? întrebă doctorul, scărpinându-şi cu necaz bărbia pişcată de ţânţari şi scrijelată de brici.
— A! de ce nu mi-ai spus mie? Hai la Nicu Politicu, acolo vine toată lumea bună.
Pe chei, numai la doi paşi de cafenea, era frizeria lui Nicu Fotiades, cumnatul lui Stamati.
Pe o firmă albă, enormă, scria cu litere albastre:
FRIZERIA HELADEI
Antiseptico-Americană
Pe o tablă verticală erau înşirate specialităţile:
"Tunsoare modernă pentru dame a la Garson,
Manichiură, Ondulaţii, Fricţii, Ventuze şi Lipitori"
Pe geam, sub o imensă cruce roşie scria cu litere de-o şchioapă: "Aci se vorbeşte englezeşte" – atracţie pentru căpitanii de la vapoarele engleze.
Înăuntru se vedeau oglinzi bizotate, fotolii largi americane, chiuvete de faianţă şi diferite aparate moderne. În vitrină era construită cu artă o mare piramidă din sticle de parfum şi borcănaşe de pomadă.
Şi pentru că toate locurile erau ocupate, doctorul şi poliţaiul, în aşteptare, se plimbau agale pe trotuar.
— E un tip aparte, foarte original, patronul, patriot înflăcărat...
— Dar de ce îi zice Nicu Politicu?
— Pentru că are pasiunea politicei. Urmăreşte zilnic gazetele greceşti şi româneşti. E la curent cu politica mondială şi discută cu siguranţă şi competenţa unui om de Stat. Să te ferească Dumnezeu să-l contrazici când o fi cu briciul în mână. Se enervează, dă din mâni, e în stare să-ţi taie beregata, din greşeală bine înţeles. Mi-i groază uneori. Tac chitic cât stau în faţa oglinzii, sub briciul lui. Îl las să vorbească şi numai după ce mă scol, gata ferchezuit, încep şi eu să-i răspund şi să-l tachinez. Altfel bun bărbier. Mână uşoară, dar îi prea iute, îl strică politica, singurul lui defect. Toţi patrioţii îl respectă şi îl admiră de când a făcut un gest frumos.
— Ce gest? întrebă curios doctorul, aprinzându-şi havana.
— Stai să vezi că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească.
Era pe timpul războiului greco-turc, la 1896. De jos, din Grecia, se trimisese anume un vapor special ca să aducă pe grecii răspândiţi prin porturile Dunărene.
Vaporul cu luptătorii, care urmau să fie înrolaţi, coborâse de la Brăila şi acostase la chei chiar aici în faţa frizeriei.
Entuziasmul grecesc era la culme în tot portul. Nicu fierbea. Trecut de vârsta serviciului militar, el nu era pe lista consulatului. În ultimul moment, când vasul şi-a ridicat ancora de plecare, el n-a mai putut rezista. A explodat. Şi-a aruncat briciul şi pămătuful de săpun, aşa cum se găsea în bluza albă, s-a repezit ca un turbat pe uşă. Dintr-un salt a fost pe bord... şi dus a fost. Pe
scaun, în faţa oglinzii, îl aştepta clientul lăsat c-un obraz ras şi cu celălalt alb de clăbucii de săpun.
Pe chei, nevastă-sa, Olimpia, leşinase în braţele rudelor. Nicu nici nu şi-a întors capul în urmă.
Căta ţintă înainte spre ţara lui, care-l chema la datorie. La celebra luptă de la Domocos n-a putut lua parte. În prima zi a sosirii la Pireu s-a împiedecat de nişte şine în port, şi-a scrântit un picior. Trei luni a stat întins pe un pat de spital. S-a întors între ai lui erou.
Acum câţiva ani, când cu asasinarea regelui Gheorghe al Greciei, îl găsesc în frizeria lui, plângând ca un copil. Îşi smulgea părul din cap şi se văita: "Am spus eu să nu iasă singur la stradă... acolo toţi sunt nebuni... cum se poate să ucidă pe Gheorghios Protos, cel mai bun şi filotim rege care a fost la Grecia..."
Abia l-am potolit. Îi intrase în cap ideea fixă că el trebuie să plece la Atena să răzbune moartea regelui. Pe urmă s-a făcut cel mai înflăcărat partizan al lui Venizelos.
Acum e tare amărât de când cu scrisoarea Americanului. E mare vrajba între greci, ceartă de familie, fiecare vrea să-l acapareze.
— Care American? întreabă nedumerit doctorul.
— Cum, nu ştii? Nu eşti la curent cu evenimentele? Stai să-ţi spun, că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească pe larg toată întâmplarea cu scrisoarea miraculoasă.
— Adică să fie serioasă istoria asta cu Americanul? întrebă doctorul care ascultase foarte atent.
Şi prin minte începu să-i treacă într-un vârtej fantastic serii de numere astronomice, miliarde de dolari aruncaţi cu dărnicie de Fundaţia Carnegie, Rockfeler, şi toate acele averi fabuloase sacrificate pentru progresul ştiinţei şi binele omenirei.
— De! sfârşi poliţaiul, să trăim şi să vedem. Eu, care se cheamă că nu sunt interesat în chestie, şi tot sunt curios să văd ce are să iasă la urmă din toată istoria asta care a înnebunit tot portul.
*
Frizeria se golise.
— Iaca, ţi-am adus un muşteriu de elită. D-l doctor Lascu, profesor la facultatea din Iaşi. Cică a fost la Agop, care l-a măcelărit oribil.
Nicu Politicu, încântat, îi întinse mâna, după ce o ştersese c-un prosop curat.
— Îmi pare bine de cunoştinţă şi îmi pare rău că de prima dată aţi nimerit tocmai la Agop, care-i considerat ca măcelar şi nicidecum frizer de profesiune.
— Scuzaţi... d-nul doctor trebuie să ştie prea bine ce periculoase sunt tăeturile vara, când e de-ajuns să intre câţiva spectroscoci, ca să otrăvească tot sângele omului... şi pe urmă gata... La noi puteţi fi sigur. Totul e antiseptic, după sistemul american.
Înfundat într-un imens fotoliu cu mecanism de ridicare, cu picioarele sus, aproape orizontal, doctorul se chinuia cu ochii lui de miop să examineze prin oglindă profilul patronului. O figură măslinie, nasul în formă de lamă de iatagan, o coamă bogată de păr negru, lustruit, şi o straşnică pereche de mustăţi falnice de palicar... În mişcarea mâinilor un fel de eleganţă. Călca
uşor în vârful picioarelor, mândru, într-o bluză curată de pichet albă, cu pantalonii bufanţi, verzui, de culoarea oului de raţă.
Poliţaiul îşi aprinse a doua havană, cătând cu admiraţie la pereţii de oglindă.
— Ţi-ai renovat complet frizeria.
Nicu Politicu tăcea cu încăpăţânare.
— Modern şi elegant. Dar ce folos, nu mai este viaţa din trecut. Aici la tine era un fel de club politic. Se discuta, se citeau gazete, se bea cafele. Acum...
— Pardon! aici nu-i cafenea, e frizerie! îl întrerupse brusc şi rigid patronul.
— Cred, adăugă Poliţaiul surâzând că cearta asta în familie din cauza Americanului, îţi strică şi ţie şi lui Stamati, cumnată-tău.
Atâta fusese de ajuns. Pusese degetul pe rană.
Uşor inflamabil, Nicu Politicu, izbucni:
— Cum, eu sunt vinovat? De unde are el dreptul să sechestreze pe fratele nevestei mele?
Furios, îşi da capul pe spate, cu-n fel de sfidare căta de jos în sus, cu ochii injectaţi, cu sprâncenele încruntate. Să vedem... nu mă las să ştiu că mă îngrop în datorii... Ce? suntem la ananghie?... cu zoru merge... tiu, mascara!...
Doctorul îngheţase. Cu şervetul la gât, cu obrajii clăbuciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mâna care făcea gesturi dezordonate.
"Iacă, s-a enervat, gândea el. Cine dracul l-a pus şi pe ăsta să deschidă vorba tocmai când e cu briciul la gâtul meu?"
Doctorul sta ca pe ace şi nici nu îndrăznea să se ridice de pe scaun.
Deodată un suspin prelungit se auzi în fund şi perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite uşor.
Sprâncenele lui Nicu Politicu s-au descreţit.
Domolit într-o clipă, şopti cu blândeţă:
— Olimpia, nevastă-mea, e nevricoasă... astă-noapte a avut stenahorie... i-a venit aşa de la inimă...
Şi înainte de a sfârşi vorba, Olimpia apăru în cadrul uşei.
O brunetă cu ochii albaştri; foarte voluminoasă, într-un capot roşu, decoltat; vorbea puţin cepeleag, c-un glas plângător, întretăiat de suspine lungi din fundul inimei.
— E drept asta, d-le poliţai? Bietul frate-meu Nicola... Bătrân şi văduv, are şi o copilă. Cine trebuie să-l îngrijească, dacă nu eu, sora lui bună?.. Cum se poate să-l lăsăm pe mâni străine?... Aah! Penelopa, cumnata mea... scorpia asta îl duce de nas pe prostul de Stamati.
Şi într-un plâns cu hohote şi sughiţuri începu să povestească pe larg cum douăzeci de ani au trăit ca fraţii, şi acum au ajuns la cuţite...
*
Mai bine de douăzeci de ani trăiseră cumnaţii în armonie. A trebuit să vină scrisoarea asta din America, pentru ca deodată să învrăjbească cele două familii.
O luptă surdă la început se declarase între cafenea şi frizerie: orice relaţii erau întrerupte, încordarea creştea pe fiecare zi.
"Unde trebuia să descindă Americanul?"
"Care dintre cele două familii avea dreptul sau datoria de găzduire?"
Deoparte fratele, de cealaltă parte sora. Nici una din părţi nu voia să cedeze.
Febril se lucra în ambele părţi. Se făceau pregătiri pentru primirea Americanului.
Stamati se împrumutase ca să-şi facă mobilă nouă.
Nicu Politicu îşi renovase complet frizeria.
Rudele şi prietenii, de o parte şi de alta, se grupau solidari în jurul celor două familii, formând două partide ostile.
Lupta se înteţea tulburând armonia din sânul coloniei elene. Consulul, cu abilă diplomaţie, stăruise pentru o împăcare. Încercarea nu reuşise. O ură de moarte despărţise colonia elenă în două. Duşmănia dintre cele două tabere creştea.
Unde avea să ajunga?
*
Trecuse destul timp de la primirea scrisorii.
Într-o după amiază înăbuşitoare, pe când Stamati visa ca de obicei cu capul rezemat pe mâni, Petrache Hulub se opri în dreptul cafenelei. Nu mai aruncă scrisoarea grăbit ca altădată.
Zâmbind uşor, poştaşul se aplecă şoptind misterios.
— A venit!.... Ţi-am adus-o!... E de la fratele din America.
Stamati tresări. Cu degetele tremurătoare scotoci buzunarul vestei şi puse repede câţiva lei în palma poştaşului.
Pe nerăsuflate citi Stamati scrisoarea. Nicola îl înştiinţa că desface tot avutul. Vinde casa şi plantaţia de cafea. Până în două luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, el şi fata vor fi la Marsilia. De-acolo, pe un vapor francez, vor veni la Sulina.
Vestea se răspândi în tot portul. Era deci lucrul sigur, Nicola Marulis se întorcea din America.
Cafeneaua lui Stamati era ticsită de lume ziua şi noaptea. Poliţia ajunsese de la o vreme foarte îngăduitoare lăsând – împotriva legei – deschis localul până dimineaţa.
Şeful poliţiei, de obicei foarte scrupulos în serviciu, găsise şi formula salvatoare cu care să se acopere la nevoie: cafeneaua lui Stamati putea face excepţie, fiind chiar în faţa debarcaderului, călătorii nu aveau unde să aştepte plecarea vaporului poştal de cu noapte.
— Ei, când soseşte Americanul? Întrebau unii din uşa cafenelei.
— E pe drum, răspundea Stamati radios, trece acum oceanul.
După socotelile făcute Americanul trebuia să fie plecat de mult. Şi nici o ştire. Stamati numără înfrigurat zilele. într-o dimineaţă sosi şi telegrama aşteptată.
"La sfârşitul lunii plecăm din Marsilia, cu vaporul Tabor în cursă regulată".
În sfârşit Stamati respiră uşurat. Telegrama trecu din mână în mână.
La agenţia companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. S-a calculat matematic timpul, distanţa şi viteza vapoarelor în curse.
În sfârşit... într-o dimineaţă se înălţă tricolorul Republicii Franceze fluturând maiestos la balconul agenţiei Companiei Fraissinet. Pe o tăbliţă neagră, la fereastra biroului dinspre chei, era scris cu cretă: "Azi, după amiază, soseşte în port vaporul Tabor cu mărfuri şi călători".
Vestea s-a răspândit ca fulgerul în tot oraşul.
"Vine Americanul! Vine Americanul!" îşi spuneau unii altora, şi toţi cătau instinctiv spre mare ca să zărească urma fumului vreunui vapor în larg.
Dactilografele, băeţii de pe la birouri îşi părăsiră lucrul şi, înarmaţi cu binocluri şi lunete, priveau în depărtare cercetând orizontul.
Încărcarea la unele vapoare din port se oprise pe la amiază. Mulţi hamali lăsau lucrul baltă şi se duceau să aştepte sosirea vaporului francez. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau.
Munca întreruptă, lumea forfotind pe chei, portul întreg parcă era gata să intre în frigurile unei greve generale.
Când apăru sus, la farul cel mare, o flamură albă c-o bulă roşie la mijloc, semnal de recunoaştere a unui vas la orizont, toată lumea se îndreaptă în goană spre debarcader. Bătrâni, tineri, femei, toţi alergau gâfâind întrecându-se pentru a prinde câte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. Toţi voiau să fie faţă la momentul palpitant al debarcării, să vadă de aproape cu ochii lor pe Americanul care sosea. La casele din faţa portului toate ferestrele erau deschise în lături, femeile bătrâne priveau de sus, cele mai tinere ducându-şi copiii în braţe se luptau îmbrâncite prin mulţimea care se îmbulzea într-o hărmălaie infernală la capătul schelei.
Nişte hamali, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, plini de praf, aşa cum se găseau pe vaporul la care tăiaseră poşta de încărcare, se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. O droaie de copii dezmăţaţi să căţărau pe balustrade. Un gardist bătrân, leoarcă de sudoare, îi plesnea fără cruţare c-o vână de bou. Grănicerii, cu baionetele la arme, făcură cordon şi izbutiră cu paturi de
puşcă să ţină în loc valul omenesc care ameninţa să rupă bariera.
O parte din lumea respinsă dădu năvală la bărcile legate la chei. Alţii se urcară pe un mic remorcher care se aplecă pe o coastă gata să se răstoarnă peste cap. Numai în ziua de Bobotează, când se aruncă crucea în Dunăre, se mai aduna atâta lume în port.
Pe ponton, după ordinul Căpitanului de port, nu fură îngăduite decât notabilităţile, rudele şi prietenii.
La mijloc, între consulul grec şi preşedintele comunităţii elene, intrase de curiozitate numai, şi câţiva dintre şefii autorităţilor române din localitate. Familia Stamati în dreapta, familia Nicu Politicu în stânga. Grupe compacte de rude şi partizani formau două tabere ostile care fierbeau înăbuşit.
Pe Stamati, de nerăbdare, îl apucase un fel de tremur nervos. Simţind că i se moaie genunchii, pipăind uşor, se rezemă de balustradă. Cu ochii ţintă în largul mărei, fără să scoată nici o vorbă, aştepta. Între buzele-i vinete strângea inconştient un muc de ţigară stins de mult.
Penelopa, lângă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpână pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă, coajă de lămâie, culoarea favorită.
Nicu Politicu, înfierbântat, se frământa pe loc făcându-şi vânt cu pălăria. Îşi trecea nervos degetele uscate prin păru-i bogat, gras de pomadă, şi fuma ţigară după ţigară aruncând pe nări cu violenţă două coloane de fum înecăcios.
Pilotina, dezlipită de chei, aluneca lin pe luciul apei ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. Ducea pilotul să întâmpine vaporul care creştea în zare văzut cu ochii liberi.
De-odată, din mulţime, răsună o voce groasă de bas răguşit: "nu-i "Tabor"... e un cargobot".
Vorbise Barba Spiro, capul pilot al Comisiei Europene.
Toţi ochii se aţintiră în larg. Nimeni nu voia să creadă că nu-i vaporul aşteptat.
Un tânăr din partidul lui Nicu Politicu, cu-n binoclu turtit în dreptul ochilor, izbucni triumfător:
— E chiar "Tabor"... nu vezi că are coşul alb?
— Ti!... Diavolo!... şi ce-i dacă are coşul alb? Numai un câine e scurt de coadă?
— Nu mai vezi bine, Barba Spiro. Ia binoclu şi ai să recunoşti pe "Tabor".
— Chi-ta-xi, mutra Fasulaki... a ajuns vremea ca oul să înveţe pe găină. Eu am îmbătrânit în pilotaj şi n-am nevoie de binoclul tău. Poţi să te chiorăşti şi cu luneta astronomică şi tot n-ai să cunoşti nimic. Nu vezi că n-are cabine la pupă? E un cargobot simplu, sfârşi bătrânul încruntat şi mânios.
Două tabere se formară. E "Tabor", strigau unii cu mâinile întinse spre larg. "Ba nu-i "Tabor", răspundeau alţii cu pumnii încleştaţi. Erau gata să se încaiere.
Se făceau pariuri asupra vaporului care se apropia, când Barba Spiro cu mâna pusă cozoroc la ochi, se pronunţă definitiv strigând răspicai:
— E un cargobot românesc, tip Constanţa. Vapoarele de la S. M. R. au coşurile albe ca şi cele de la Fraissinet.
Numai când vasul se apropie intrând pe gura Dunărei, toţi ochii recunoscură în tricolorul ce fâlfâia în vânt galbenul românesc, în locul albului franţuzesc pe care-l aşteptau cu toţii.
O nemulţumire generală izbucni în mulţime. Unii coborâră de pe debarcader. Lumea se răspândea pe chei. Şi tot necazul se revărsă pe capul bietului agent al companiei Fraissinet.
"Pentru ce agenţia anunţă sosirea vaporului, dacă nu-i sigură când vine?"
Tocmai târziu, sub seară, sosi şi "Tabor", vaporul aşteptat. Lumea dădu din nou năvală la ponton. Grănicerii formară în pripă un cordon puternic, rezistând pe poziţie asaltului mulţimei.
Trei mugete prelungi, aruncate de sirena vaporului, cutremurară văzduhul. Ancora se rostogoli de sus în mijlocul Dunărei, târând lanţul după ea cu-n zăngănit asurzitor. Şi falnic, uriaş, "Tabor" îşi tăie drum spre malul negru de lume.
Având puţină marfă, vaporul era aşa de ridicat deasupra apei, că privitorii de pe mal îşi strâmbau gâtul ca să privească în sus, să vadă mutrele călătorilor de pe punte.
Care era cel aşteptat? Nimeni nu-l putu descoperi. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului.
Un băiet de jos, din mulţime, strigă în gura mare, arătând cu degetul:
— Uite, colo sus, o hărăpoaică pe vapor! Toţi îşi aţintiră ochii spre punctul arătat.
"O negresă, o negresă...", repetară câteva glasuri şi mai multe mâini se înălţară din mulţime, arătând în sus.
Lângă scară, rezemată de balustradă, o siluetă graţioasă, se profila ca o statuie aşezată la înălţime pe puntea vaporului.
Figura-i neagră se distingea în contrast cu întreaga-i îmbrăcăminte albă din cap până la picioare. În loc de pălărie, un fel de turban înfăşurat bizar, cu două colţuri ca nişte corniţe în faţă, un voal de muselină argintie îi unduia la spate în bătaia vântului.
Toate privirile mulţimei erau atrase de fiinţa aceea exotică, necunoscută, care privea ţintă în jos, la furnicarul omenesc ce se agita pe mal cu nerăbdare.
Manevra de acostare mergea încet. Bătea un vânt dinspre Apus.
"Prea departe a ancorat... trebuie să pună maşina înapoi", ziceau unii. – "Prea aproape a ancorat... trebuie să pună maşina înainte, ca să apropie pupa de mal...", spuneau alţii. Fiecare se simţea dator să-şi susţină sus şi tare părerea sa asupra manevrei făcută de pilot.
Critici în gura mare, discuţii violente – căci grecul se naşte marinar, şi în afară de orice meserie el e căpitan de... vapor, caic sau barcă.
Doctorul portului intră grav pe bord. După câteva minute apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mână. Cu glas tare, răspicat, pronunţă cuvântul sacramental aşteptat de toată mulţimea înfrigurată: liber!
Cel dintâi care se repezi în sus pe vapor fu Ahile Xidias – era dreptul lui, ca şef al hamalilor la vapoarele poştale. În capul scării un bătrân mărunţel aştepta uluit, între două geamandane umflate. Ahile se năpusti asupra lui, îi smulse geamandanele şi cu ele în mână, începu să-l îmbrăţişeze pe bătrânul care privea zăpăcit, strivit de încleştarea braţelor încărcate cu geamandanele lui.
— Nicola!... bre!... Nicolachi mu!... nu mă cunoşti?... Ahile bre!... varu-tău bun... şi-l ţocăia pe amândoi obrajii cu buzele lui groase şi răsfrânte.
Numai îmbrâncit de celelalte rude care năvăliră grămadă pe punte, Ahile fu dezlipit de vărul său Nicola Marulis.
Îmbrăţişările, sărutările nu se mai sfârşeau, Nicolachi! Nicolachi! se auzea repetat mereu printre suspine şi exclamaţii, Stamati, ştergându-şi lacrimile, ofta din fundul inimei, Olimpia cea plângătoare bocea în hohote ca la înmormântare. După rude veniră prietenii, şi toată mulţimea curioasă, care rupse cordoanele, se înghesuia să-l pipăie, să-l vadă măcar mai de aproape.
Bătrânul, buimăcit, cu vederea împăienjenită, căta în neştire, fără să recunoască figurile celor care-l îngrămădeau, înăbuşindu-l într-o hărmălaie cumplită. Luat pe sus cu alai, fu coborât pe debarcader. Acolo numai se dezmetici o clipă şi începu să cate cu disperare în jurul lui, parcă pierduse ceva în urmă pe vapor. Buzele îi tremurau, repetând mecanic nişte vorbe pe care
nimeni nu le înţelegea.
— Caută bagajele, zise unul din mulţime.
— Aici, aici... n-ai grijă, sunt în mâna mea, răsună un glas profund de bas răguşit. Ahile Xidias cobora de pe vapor încărcat de geamandane. Şi la spatele lui, în capul scării, se ivi deodată silueta zveltă a negresei pe care lumea de pe chei o văzuse pe puntea vaporului la acostare.
— Evantia! Evantia! strigă bătrânul înviorat, pronunţând câteva cuvinte într-o limbă neînţeleasă.
— Fata mea... adăugă el stânjenit, într-o grecească stricată, cu-n fel de sfială în glas.
Se făcu un moment tăcere. Toate privirile se îndreptară curioase spre vapor.
Evantia, intimidată de atâţia ochi care o fixau, păşea încet, coborând scara cu atenţie.
De pe ultima treaptă o înşfacă în braţe Olimpia, care începu s-o sărute, fără să poată vorbi, din cauza că o pălise un nou ropot de plâns zgomotos.
Penelopa, hotărâta, c-o mişcare bruscă a coatelor îşi făcu loc, cuprinse talia fetei şi o atrase cu blândeţă şi siguranţă spre ea.
Fata căta speriată, fără să înţeleagă ce vor femeile acele care se îmbulzeau în jurul ei. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. Coborî pe mal, strângând la piept o legătură făcută dintr-un şal de lână, în care se simţea că mişcă o vietate.
— E un căţel...
— Ba nu... o pisică.
Şi câţiva copii îşi apropiau capetele, curioşi să vadă mai de-aproape. Un băieţel îndrăzneţ întinse mâna să pipăie. Şi deodată din legătură zvâcni nervos un căpuşor zburlit cu nişte ochi sclipitori ca două gămălii lucitoare. Speriat băiatul îşi retrase mâna şi izbucni emoţionat: "O maimuţă!... e o maimuţă!"
— Harăpoaica aduce o maimuţă! strigau copiii bucuroşi că făcuseră o descoperire aşa de minunată.
Tot alaiul se puse în mişcare.
Americanul obosit, călca greoi, ţinut de ambele braţe, de o parte de Stamati, de altă parte de Nicu Politicu.
În faţa cafenelei mulţimea se opri nehotărâtă.
Stamati împingea uşor spre intrare. Americanul nu pricepea de ce Nicu Politicu îl trăgea de braţ înainte.
"Aici... aici... la cafenea! strigau unii din mulţime."
"Înainte... înainte, la frizerie!" strigau alţii îndârjiţi.
Americanul se oprise năucit, nehotărât, în grămada de oameni care striga tălăzuindu-se pe loc.
Conflictul fu tranşat de glasul de taur al lui Ahile Xidias:
— S-a făcut!... Bagajele sunt sus la Stamati.
Americanul fu împins cu hotărâre peste pragul uşei înăuntru.
Mulţimea se răspândi prin port.
Partidul învins se retrase protestând zgomotos.
Nicu Politicu vânăt, cu pumnii încleştaţi, intră în casă bombănind printre dinţi:
— Care va să zică merge cu zor aşa forţat să sechestreze un om... să vedem...
Olimpia căzuse într-un fotoliu de frizerie, apucată de un sughiţ nervos, pe când plângea în hohote.
Două vecine, ca s-o potolească, îi fricţionau tâmplele, golind un clondir întreg de odicolon.
Toată noaptea Americanul a stat treaz, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan.
Evantia, după atâtea zile şi nopţi pe apă, se credea tot pe vapor. Aţipea şi tresărea. I se părea că se învârteşte casa cu totul.
În pat, maimuţa speriată, se lipea tremurând ca frunza, în şalul ei de lână. Şi ochişorii, care sclipeau ca două scântei, priveau fix în ochii fetei, voind parcă să-i spună ceva, în limba ei, stăpânei care o întreba mângâind-o:
— Lulu, ţi-i frig sau ţi-i frica? Spune, Lulu...
— Ştiu că sunteţi amator. E havană veritabilă. Şi poliţaiul, Petrăchel Petraşcu, scoţându-şi din buzunar un portabac voluminos cu monogramă de argint, oferi graţios o ţigară de foi în hârtie poleită, d-lui dr. Lascu.
Distinsul profesor biolog de la facultatea de ştiinţe din Iaşi, venise în Deltă ca să studieze viaţa ţânţarilor.
Luă havana oferită de poliţai, şi simţindu-i aroma plăcută o examina cu atenţie, apropriind-o de sticlele groase ale ochelarilor lui de miop.
— Trebuie să fie delicioasă. De unde vin asemenea ţigări?
Poliţaiul prinse a zâmbi fin pe sub mustaţă.
— De unde vin e greu de spus. Ce vă pasă? Destul că eu mă oblig să vă furnizez pe tot timpul cât veţi sta la noi. Şi după o pauză lungă adăugă:
— Asta-i singura mită ce ne permitem şi noi de pe la vapoarele străine... mai mult în ciuda lui conu Tudorache, cel mai riguros în serviciu din toţi vameşii din ţară.
— Care-i cel mai bun bărbier din localitate? întrebă doctorul, scărpinându-şi cu necaz bărbia pişcată de ţânţari şi scrijelată de brici.
— A! de ce nu mi-ai spus mie? Hai la Nicu Politicu, acolo vine toată lumea bună.
Pe chei, numai la doi paşi de cafenea, era frizeria lui Nicu Fotiades, cumnatul lui Stamati.
Pe o firmă albă, enormă, scria cu litere albastre:
FRIZERIA HELADEI
Antiseptico-Americană
Pe o tablă verticală erau înşirate specialităţile:
"Tunsoare modernă pentru dame a la Garson,
Manichiură, Ondulaţii, Fricţii, Ventuze şi Lipitori"
Pe geam, sub o imensă cruce roşie scria cu litere de-o şchioapă: "Aci se vorbeşte englezeşte" – atracţie pentru căpitanii de la vapoarele engleze.
Înăuntru se vedeau oglinzi bizotate, fotolii largi americane, chiuvete de faianţă şi diferite aparate moderne. În vitrină era construită cu artă o mare piramidă din sticle de parfum şi borcănaşe de pomadă.
Şi pentru că toate locurile erau ocupate, doctorul şi poliţaiul, în aşteptare, se plimbau agale pe trotuar.
— E un tip aparte, foarte original, patronul, patriot înflăcărat...
— Dar de ce îi zice Nicu Politicu?
— Pentru că are pasiunea politicei. Urmăreşte zilnic gazetele greceşti şi româneşti. E la curent cu politica mondială şi discută cu siguranţă şi competenţa unui om de Stat. Să te ferească Dumnezeu să-l contrazici când o fi cu briciul în mână. Se enervează, dă din mâni, e în stare să-ţi taie beregata, din greşeală bine înţeles. Mi-i groază uneori. Tac chitic cât stau în faţa oglinzii, sub briciul lui. Îl las să vorbească şi numai după ce mă scol, gata ferchezuit, încep şi eu să-i răspund şi să-l tachinez. Altfel bun bărbier. Mână uşoară, dar îi prea iute, îl strică politica, singurul lui defect. Toţi patrioţii îl respectă şi îl admiră de când a făcut un gest frumos.
— Ce gest? întrebă curios doctorul, aprinzându-şi havana.
— Stai să vezi că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească.
Era pe timpul războiului greco-turc, la 1896. De jos, din Grecia, se trimisese anume un vapor special ca să aducă pe grecii răspândiţi prin porturile Dunărene.
Vaporul cu luptătorii, care urmau să fie înrolaţi, coborâse de la Brăila şi acostase la chei chiar aici în faţa frizeriei.
Entuziasmul grecesc era la culme în tot portul. Nicu fierbea. Trecut de vârsta serviciului militar, el nu era pe lista consulatului. În ultimul moment, când vasul şi-a ridicat ancora de plecare, el n-a mai putut rezista. A explodat. Şi-a aruncat briciul şi pămătuful de săpun, aşa cum se găsea în bluza albă, s-a repezit ca un turbat pe uşă. Dintr-un salt a fost pe bord... şi dus a fost. Pe
scaun, în faţa oglinzii, îl aştepta clientul lăsat c-un obraz ras şi cu celălalt alb de clăbucii de săpun.
Pe chei, nevastă-sa, Olimpia, leşinase în braţele rudelor. Nicu nici nu şi-a întors capul în urmă.
Căta ţintă înainte spre ţara lui, care-l chema la datorie. La celebra luptă de la Domocos n-a putut lua parte. În prima zi a sosirii la Pireu s-a împiedecat de nişte şine în port, şi-a scrântit un picior. Trei luni a stat întins pe un pat de spital. S-a întors între ai lui erou.
Acum câţiva ani, când cu asasinarea regelui Gheorghe al Greciei, îl găsesc în frizeria lui, plângând ca un copil. Îşi smulgea părul din cap şi se văita: "Am spus eu să nu iasă singur la stradă... acolo toţi sunt nebuni... cum se poate să ucidă pe Gheorghios Protos, cel mai bun şi filotim rege care a fost la Grecia..."
Abia l-am potolit. Îi intrase în cap ideea fixă că el trebuie să plece la Atena să răzbune moartea regelui. Pe urmă s-a făcut cel mai înflăcărat partizan al lui Venizelos.
Acum e tare amărât de când cu scrisoarea Americanului. E mare vrajba între greci, ceartă de familie, fiecare vrea să-l acapareze.
— Care American? întreabă nedumerit doctorul.
— Cum, nu ştii? Nu eşti la curent cu evenimentele? Stai să-ţi spun, că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească pe larg toată întâmplarea cu scrisoarea miraculoasă.
— Adică să fie serioasă istoria asta cu Americanul? întrebă doctorul care ascultase foarte atent.
Şi prin minte începu să-i treacă într-un vârtej fantastic serii de numere astronomice, miliarde de dolari aruncaţi cu dărnicie de Fundaţia Carnegie, Rockfeler, şi toate acele averi fabuloase sacrificate pentru progresul ştiinţei şi binele omenirei.
— De! sfârşi poliţaiul, să trăim şi să vedem. Eu, care se cheamă că nu sunt interesat în chestie, şi tot sunt curios să văd ce are să iasă la urmă din toată istoria asta care a înnebunit tot portul.
*
Frizeria se golise.
— Iaca, ţi-am adus un muşteriu de elită. D-l doctor Lascu, profesor la facultatea din Iaşi. Cică a fost la Agop, care l-a măcelărit oribil.
Nicu Politicu, încântat, îi întinse mâna, după ce o ştersese c-un prosop curat.
— Îmi pare bine de cunoştinţă şi îmi pare rău că de prima dată aţi nimerit tocmai la Agop, care-i considerat ca măcelar şi nicidecum frizer de profesiune.
— Scuzaţi... d-nul doctor trebuie să ştie prea bine ce periculoase sunt tăeturile vara, când e de-ajuns să intre câţiva spectroscoci, ca să otrăvească tot sângele omului... şi pe urmă gata... La noi puteţi fi sigur. Totul e antiseptic, după sistemul american.
Înfundat într-un imens fotoliu cu mecanism de ridicare, cu picioarele sus, aproape orizontal, doctorul se chinuia cu ochii lui de miop să examineze prin oglindă profilul patronului. O figură măslinie, nasul în formă de lamă de iatagan, o coamă bogată de păr negru, lustruit, şi o straşnică pereche de mustăţi falnice de palicar... În mişcarea mâinilor un fel de eleganţă. Călca
uşor în vârful picioarelor, mândru, într-o bluză curată de pichet albă, cu pantalonii bufanţi, verzui, de culoarea oului de raţă.
Poliţaiul îşi aprinse a doua havană, cătând cu admiraţie la pereţii de oglindă.
— Ţi-ai renovat complet frizeria.
Nicu Politicu tăcea cu încăpăţânare.
— Modern şi elegant. Dar ce folos, nu mai este viaţa din trecut. Aici la tine era un fel de club politic. Se discuta, se citeau gazete, se bea cafele. Acum...
— Pardon! aici nu-i cafenea, e frizerie! îl întrerupse brusc şi rigid patronul.
— Cred, adăugă Poliţaiul surâzând că cearta asta în familie din cauza Americanului, îţi strică şi ţie şi lui Stamati, cumnată-tău.
Atâta fusese de ajuns. Pusese degetul pe rană.
Uşor inflamabil, Nicu Politicu, izbucni:
— Cum, eu sunt vinovat? De unde are el dreptul să sechestreze pe fratele nevestei mele?
Furios, îşi da capul pe spate, cu-n fel de sfidare căta de jos în sus, cu ochii injectaţi, cu sprâncenele încruntate. Să vedem... nu mă las să ştiu că mă îngrop în datorii... Ce? suntem la ananghie?... cu zoru merge... tiu, mascara!...
Doctorul îngheţase. Cu şervetul la gât, cu obrajii clăbuciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mâna care făcea gesturi dezordonate.
"Iacă, s-a enervat, gândea el. Cine dracul l-a pus şi pe ăsta să deschidă vorba tocmai când e cu briciul la gâtul meu?"
Doctorul sta ca pe ace şi nici nu îndrăznea să se ridice de pe scaun.
Deodată un suspin prelungit se auzi în fund şi perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite uşor.
Sprâncenele lui Nicu Politicu s-au descreţit.
Domolit într-o clipă, şopti cu blândeţă:
— Olimpia, nevastă-mea, e nevricoasă... astă-noapte a avut stenahorie... i-a venit aşa de la inimă...
Şi înainte de a sfârşi vorba, Olimpia apăru în cadrul uşei.
O brunetă cu ochii albaştri; foarte voluminoasă, într-un capot roşu, decoltat; vorbea puţin cepeleag, c-un glas plângător, întretăiat de suspine lungi din fundul inimei.
— E drept asta, d-le poliţai? Bietul frate-meu Nicola... Bătrân şi văduv, are şi o copilă. Cine trebuie să-l îngrijească, dacă nu eu, sora lui bună?.. Cum se poate să-l lăsăm pe mâni străine?... Aah! Penelopa, cumnata mea... scorpia asta îl duce de nas pe prostul de Stamati.
Şi într-un plâns cu hohote şi sughiţuri începu să povestească pe larg cum douăzeci de ani au trăit ca fraţii, şi acum au ajuns la cuţite...
*
Mai bine de douăzeci de ani trăiseră cumnaţii în armonie. A trebuit să vină scrisoarea asta din America, pentru ca deodată să învrăjbească cele două familii.
O luptă surdă la început se declarase între cafenea şi frizerie: orice relaţii erau întrerupte, încordarea creştea pe fiecare zi.
"Unde trebuia să descindă Americanul?"
"Care dintre cele două familii avea dreptul sau datoria de găzduire?"
Deoparte fratele, de cealaltă parte sora. Nici una din părţi nu voia să cedeze.
Febril se lucra în ambele părţi. Se făceau pregătiri pentru primirea Americanului.
Stamati se împrumutase ca să-şi facă mobilă nouă.
Nicu Politicu îşi renovase complet frizeria.
Rudele şi prietenii, de o parte şi de alta, se grupau solidari în jurul celor două familii, formând două partide ostile.
Lupta se înteţea tulburând armonia din sânul coloniei elene. Consulul, cu abilă diplomaţie, stăruise pentru o împăcare. Încercarea nu reuşise. O ură de moarte despărţise colonia elenă în două. Duşmănia dintre cele două tabere creştea.
Unde avea să ajunga?
*
Trecuse destul timp de la primirea scrisorii.
Într-o după amiază înăbuşitoare, pe când Stamati visa ca de obicei cu capul rezemat pe mâni, Petrache Hulub se opri în dreptul cafenelei. Nu mai aruncă scrisoarea grăbit ca altădată.
Zâmbind uşor, poştaşul se aplecă şoptind misterios.
— A venit!.... Ţi-am adus-o!... E de la fratele din America.
Stamati tresări. Cu degetele tremurătoare scotoci buzunarul vestei şi puse repede câţiva lei în palma poştaşului.
Pe nerăsuflate citi Stamati scrisoarea. Nicola îl înştiinţa că desface tot avutul. Vinde casa şi plantaţia de cafea. Până în două luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, el şi fata vor fi la Marsilia. De-acolo, pe un vapor francez, vor veni la Sulina.
Vestea se răspândi în tot portul. Era deci lucrul sigur, Nicola Marulis se întorcea din America.
Cafeneaua lui Stamati era ticsită de lume ziua şi noaptea. Poliţia ajunsese de la o vreme foarte îngăduitoare lăsând – împotriva legei – deschis localul până dimineaţa.
Şeful poliţiei, de obicei foarte scrupulos în serviciu, găsise şi formula salvatoare cu care să se acopere la nevoie: cafeneaua lui Stamati putea face excepţie, fiind chiar în faţa debarcaderului, călătorii nu aveau unde să aştepte plecarea vaporului poştal de cu noapte.
— Ei, când soseşte Americanul? Întrebau unii din uşa cafenelei.
— E pe drum, răspundea Stamati radios, trece acum oceanul.
După socotelile făcute Americanul trebuia să fie plecat de mult. Şi nici o ştire. Stamati numără înfrigurat zilele. într-o dimineaţă sosi şi telegrama aşteptată.
"La sfârşitul lunii plecăm din Marsilia, cu vaporul Tabor în cursă regulată".
În sfârşit Stamati respiră uşurat. Telegrama trecu din mână în mână.
La agenţia companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. S-a calculat matematic timpul, distanţa şi viteza vapoarelor în curse.
În sfârşit... într-o dimineaţă se înălţă tricolorul Republicii Franceze fluturând maiestos la balconul agenţiei Companiei Fraissinet. Pe o tăbliţă neagră, la fereastra biroului dinspre chei, era scris cu cretă: "Azi, după amiază, soseşte în port vaporul Tabor cu mărfuri şi călători".
Vestea s-a răspândit ca fulgerul în tot oraşul.
"Vine Americanul! Vine Americanul!" îşi spuneau unii altora, şi toţi cătau instinctiv spre mare ca să zărească urma fumului vreunui vapor în larg.
Dactilografele, băeţii de pe la birouri îşi părăsiră lucrul şi, înarmaţi cu binocluri şi lunete, priveau în depărtare cercetând orizontul.
Încărcarea la unele vapoare din port se oprise pe la amiază. Mulţi hamali lăsau lucrul baltă şi se duceau să aştepte sosirea vaporului francez. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau.
Munca întreruptă, lumea forfotind pe chei, portul întreg parcă era gata să intre în frigurile unei greve generale.
Când apăru sus, la farul cel mare, o flamură albă c-o bulă roşie la mijloc, semnal de recunoaştere a unui vas la orizont, toată lumea se îndreaptă în goană spre debarcader. Bătrâni, tineri, femei, toţi alergau gâfâind întrecându-se pentru a prinde câte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. Toţi voiau să fie faţă la momentul palpitant al debarcării, să vadă de aproape cu ochii lor pe Americanul care sosea. La casele din faţa portului toate ferestrele erau deschise în lături, femeile bătrâne priveau de sus, cele mai tinere ducându-şi copiii în braţe se luptau îmbrâncite prin mulţimea care se îmbulzea într-o hărmălaie infernală la capătul schelei.
Nişte hamali, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, plini de praf, aşa cum se găseau pe vaporul la care tăiaseră poşta de încărcare, se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. O droaie de copii dezmăţaţi să căţărau pe balustrade. Un gardist bătrân, leoarcă de sudoare, îi plesnea fără cruţare c-o vână de bou. Grănicerii, cu baionetele la arme, făcură cordon şi izbutiră cu paturi de
puşcă să ţină în loc valul omenesc care ameninţa să rupă bariera.
O parte din lumea respinsă dădu năvală la bărcile legate la chei. Alţii se urcară pe un mic remorcher care se aplecă pe o coastă gata să se răstoarnă peste cap. Numai în ziua de Bobotează, când se aruncă crucea în Dunăre, se mai aduna atâta lume în port.
Pe ponton, după ordinul Căpitanului de port, nu fură îngăduite decât notabilităţile, rudele şi prietenii.
La mijloc, între consulul grec şi preşedintele comunităţii elene, intrase de curiozitate numai, şi câţiva dintre şefii autorităţilor române din localitate. Familia Stamati în dreapta, familia Nicu Politicu în stânga. Grupe compacte de rude şi partizani formau două tabere ostile care fierbeau înăbuşit.
Pe Stamati, de nerăbdare, îl apucase un fel de tremur nervos. Simţind că i se moaie genunchii, pipăind uşor, se rezemă de balustradă. Cu ochii ţintă în largul mărei, fără să scoată nici o vorbă, aştepta. Între buzele-i vinete strângea inconştient un muc de ţigară stins de mult.
Penelopa, lângă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpână pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă, coajă de lămâie, culoarea favorită.
Nicu Politicu, înfierbântat, se frământa pe loc făcându-şi vânt cu pălăria. Îşi trecea nervos degetele uscate prin păru-i bogat, gras de pomadă, şi fuma ţigară după ţigară aruncând pe nări cu violenţă două coloane de fum înecăcios.
Pilotina, dezlipită de chei, aluneca lin pe luciul apei ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. Ducea pilotul să întâmpine vaporul care creştea în zare văzut cu ochii liberi.
De-odată, din mulţime, răsună o voce groasă de bas răguşit: "nu-i "Tabor"... e un cargobot".
Vorbise Barba Spiro, capul pilot al Comisiei Europene.
Toţi ochii se aţintiră în larg. Nimeni nu voia să creadă că nu-i vaporul aşteptat.
Un tânăr din partidul lui Nicu Politicu, cu-n binoclu turtit în dreptul ochilor, izbucni triumfător:
— E chiar "Tabor"... nu vezi că are coşul alb?
— Ti!... Diavolo!... şi ce-i dacă are coşul alb? Numai un câine e scurt de coadă?
— Nu mai vezi bine, Barba Spiro. Ia binoclu şi ai să recunoşti pe "Tabor".
— Chi-ta-xi, mutra Fasulaki... a ajuns vremea ca oul să înveţe pe găină. Eu am îmbătrânit în pilotaj şi n-am nevoie de binoclul tău. Poţi să te chiorăşti şi cu luneta astronomică şi tot n-ai să cunoşti nimic. Nu vezi că n-are cabine la pupă? E un cargobot simplu, sfârşi bătrânul încruntat şi mânios.
Două tabere se formară. E "Tabor", strigau unii cu mâinile întinse spre larg. "Ba nu-i "Tabor", răspundeau alţii cu pumnii încleştaţi. Erau gata să se încaiere.
Se făceau pariuri asupra vaporului care se apropia, când Barba Spiro cu mâna pusă cozoroc la ochi, se pronunţă definitiv strigând răspicai:
— E un cargobot românesc, tip Constanţa. Vapoarele de la S. M. R. au coşurile albe ca şi cele de la Fraissinet.
Numai când vasul se apropie intrând pe gura Dunărei, toţi ochii recunoscură în tricolorul ce fâlfâia în vânt galbenul românesc, în locul albului franţuzesc pe care-l aşteptau cu toţii.
O nemulţumire generală izbucni în mulţime. Unii coborâră de pe debarcader. Lumea se răspândea pe chei. Şi tot necazul se revărsă pe capul bietului agent al companiei Fraissinet.
"Pentru ce agenţia anunţă sosirea vaporului, dacă nu-i sigură când vine?"
Tocmai târziu, sub seară, sosi şi "Tabor", vaporul aşteptat. Lumea dădu din nou năvală la ponton. Grănicerii formară în pripă un cordon puternic, rezistând pe poziţie asaltului mulţimei.
Trei mugete prelungi, aruncate de sirena vaporului, cutremurară văzduhul. Ancora se rostogoli de sus în mijlocul Dunărei, târând lanţul după ea cu-n zăngănit asurzitor. Şi falnic, uriaş, "Tabor" îşi tăie drum spre malul negru de lume.
Având puţină marfă, vaporul era aşa de ridicat deasupra apei, că privitorii de pe mal îşi strâmbau gâtul ca să privească în sus, să vadă mutrele călătorilor de pe punte.
Care era cel aşteptat? Nimeni nu-l putu descoperi. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului.
Un băiet de jos, din mulţime, strigă în gura mare, arătând cu degetul:
— Uite, colo sus, o hărăpoaică pe vapor! Toţi îşi aţintiră ochii spre punctul arătat.
"O negresă, o negresă...", repetară câteva glasuri şi mai multe mâini se înălţară din mulţime, arătând în sus.
Lângă scară, rezemată de balustradă, o siluetă graţioasă, se profila ca o statuie aşezată la înălţime pe puntea vaporului.
Figura-i neagră se distingea în contrast cu întreaga-i îmbrăcăminte albă din cap până la picioare. În loc de pălărie, un fel de turban înfăşurat bizar, cu două colţuri ca nişte corniţe în faţă, un voal de muselină argintie îi unduia la spate în bătaia vântului.
Toate privirile mulţimei erau atrase de fiinţa aceea exotică, necunoscută, care privea ţintă în jos, la furnicarul omenesc ce se agita pe mal cu nerăbdare.
Manevra de acostare mergea încet. Bătea un vânt dinspre Apus.
"Prea departe a ancorat... trebuie să pună maşina înapoi", ziceau unii. – "Prea aproape a ancorat... trebuie să pună maşina înainte, ca să apropie pupa de mal...", spuneau alţii. Fiecare se simţea dator să-şi susţină sus şi tare părerea sa asupra manevrei făcută de pilot.
Critici în gura mare, discuţii violente – căci grecul se naşte marinar, şi în afară de orice meserie el e căpitan de... vapor, caic sau barcă.
Doctorul portului intră grav pe bord. După câteva minute apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mână. Cu glas tare, răspicat, pronunţă cuvântul sacramental aşteptat de toată mulţimea înfrigurată: liber!
Cel dintâi care se repezi în sus pe vapor fu Ahile Xidias – era dreptul lui, ca şef al hamalilor la vapoarele poştale. În capul scării un bătrân mărunţel aştepta uluit, între două geamandane umflate. Ahile se năpusti asupra lui, îi smulse geamandanele şi cu ele în mână, începu să-l îmbrăţişeze pe bătrânul care privea zăpăcit, strivit de încleştarea braţelor încărcate cu geamandanele lui.
— Nicola!... bre!... Nicolachi mu!... nu mă cunoşti?... Ahile bre!... varu-tău bun... şi-l ţocăia pe amândoi obrajii cu buzele lui groase şi răsfrânte.
Numai îmbrâncit de celelalte rude care năvăliră grămadă pe punte, Ahile fu dezlipit de vărul său Nicola Marulis.
Îmbrăţişările, sărutările nu se mai sfârşeau, Nicolachi! Nicolachi! se auzea repetat mereu printre suspine şi exclamaţii, Stamati, ştergându-şi lacrimile, ofta din fundul inimei, Olimpia cea plângătoare bocea în hohote ca la înmormântare. După rude veniră prietenii, şi toată mulţimea curioasă, care rupse cordoanele, se înghesuia să-l pipăie, să-l vadă măcar mai de aproape.
Bătrânul, buimăcit, cu vederea împăienjenită, căta în neştire, fără să recunoască figurile celor care-l îngrămădeau, înăbuşindu-l într-o hărmălaie cumplită. Luat pe sus cu alai, fu coborât pe debarcader. Acolo numai se dezmetici o clipă şi începu să cate cu disperare în jurul lui, parcă pierduse ceva în urmă pe vapor. Buzele îi tremurau, repetând mecanic nişte vorbe pe care
nimeni nu le înţelegea.
— Caută bagajele, zise unul din mulţime.
— Aici, aici... n-ai grijă, sunt în mâna mea, răsună un glas profund de bas răguşit. Ahile Xidias cobora de pe vapor încărcat de geamandane. Şi la spatele lui, în capul scării, se ivi deodată silueta zveltă a negresei pe care lumea de pe chei o văzuse pe puntea vaporului la acostare.
— Evantia! Evantia! strigă bătrânul înviorat, pronunţând câteva cuvinte într-o limbă neînţeleasă.
— Fata mea... adăugă el stânjenit, într-o grecească stricată, cu-n fel de sfială în glas.
Se făcu un moment tăcere. Toate privirile se îndreptară curioase spre vapor.
Evantia, intimidată de atâţia ochi care o fixau, păşea încet, coborând scara cu atenţie.
De pe ultima treaptă o înşfacă în braţe Olimpia, care începu s-o sărute, fără să poată vorbi, din cauza că o pălise un nou ropot de plâns zgomotos.
Penelopa, hotărâta, c-o mişcare bruscă a coatelor îşi făcu loc, cuprinse talia fetei şi o atrase cu blândeţă şi siguranţă spre ea.
Fata căta speriată, fără să înţeleagă ce vor femeile acele care se îmbulzeau în jurul ei. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. Coborî pe mal, strângând la piept o legătură făcută dintr-un şal de lână, în care se simţea că mişcă o vietate.
— E un căţel...
— Ba nu... o pisică.
Şi câţiva copii îşi apropiau capetele, curioşi să vadă mai de-aproape. Un băieţel îndrăzneţ întinse mâna să pipăie. Şi deodată din legătură zvâcni nervos un căpuşor zburlit cu nişte ochi sclipitori ca două gămălii lucitoare. Speriat băiatul îşi retrase mâna şi izbucni emoţionat: "O maimuţă!... e o maimuţă!"
— Harăpoaica aduce o maimuţă! strigau copiii bucuroşi că făcuseră o descoperire aşa de minunată.
Tot alaiul se puse în mişcare.
Americanul obosit, călca greoi, ţinut de ambele braţe, de o parte de Stamati, de altă parte de Nicu Politicu.
În faţa cafenelei mulţimea se opri nehotărâtă.
Stamati împingea uşor spre intrare. Americanul nu pricepea de ce Nicu Politicu îl trăgea de braţ înainte.
"Aici... aici... la cafenea! strigau unii din mulţime."
"Înainte... înainte, la frizerie!" strigau alţii îndârjiţi.
Americanul se oprise năucit, nehotărât, în grămada de oameni care striga tălăzuindu-se pe loc.
Conflictul fu tranşat de glasul de taur al lui Ahile Xidias:
— S-a făcut!... Bagajele sunt sus la Stamati.
Americanul fu împins cu hotărâre peste pragul uşei înăuntru.
Mulţimea se răspândi prin port.
Partidul învins se retrase protestând zgomotos.
Nicu Politicu vânăt, cu pumnii încleştaţi, intră în casă bombănind printre dinţi:
— Care va să zică merge cu zor aşa forţat să sechestreze un om... să vedem...
Olimpia căzuse într-un fotoliu de frizerie, apucată de un sughiţ nervos, pe când plângea în hohote.
Două vecine, ca s-o potolească, îi fricţionau tâmplele, golind un clondir întreg de odicolon.
Toată noaptea Americanul a stat treaz, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan.
Evantia, după atâtea zile şi nopţi pe apă, se credea tot pe vapor. Aţipea şi tresărea. I se părea că se învârteşte casa cu totul.
În pat, maimuţa speriată, se lipea tremurând ca frunza, în şalul ei de lână. Şi ochişorii, care sclipeau ca două scântei, priveau fix în ochii fetei, voind parcă să-i spună ceva, în limba ei, stăpânei care o întreba mângâind-o:
— Lulu, ţi-i frig sau ţi-i frica? Spune, Lulu...
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 586 ori.