Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 08
Capitolul 08
Se întâlneau în fiecare zi. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. Fugind de ochii lumei rătăceau împreună ceasuri întregi în câte o lotcă neagră pe luciul gârlelor înguste, poteci de apă tăiate prin pădurile de stuf. Se opreau prin luminişul ghiolurilor. Culegeau flori de nufăr, liane şi crini fragezi din bogatele grădini de baltă, create dintr-un joc bizar al naturei.
Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simţea în solemna tăcere a pustiului.
Se înfundau într-o lume aparte, fără nici o legătură cu restul omenirei, în mijlocul naturei primitive şi misterioase a Deltei.
Se înfiorau, uneori, privind în apa limpede, ca într-o oglindă fermecată pădurile de plante care creşteau pe fundul bălţii. Mii de felurite gâze speriate se ridicau din păpuriş, plutind ca nişte nouraşi străvezii. Pe sus caravane de păsări călătoare, treceau în zbor spre ţările unde înfloresc
portocalii.
Într-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie de prepeliţe. În timpul pasajului aci îşi fac popasul cârduri de păsărele care se adună înainte de a-şi lua drumul în zbor peste apa Mării Negre; zăpăcite de lumina orbitoare a farului, cad ciripind obosite: pitpidik... pitpidik. Furnică pe jos ca nişte şoareci de câmp; nu pot zbura şi copiii le prind cu mâna.
În fiecare an masacrul ţine câteva zile. Pescarii le pun la butoaie şi fac marinată de prepeliţe.
*
Într-o zi aurie de toamnă plaja era goală.
În depărtare, tocmai lângă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu.
În larg marea calmă, de un verde închis. La ţărm se clătinau molatic valuri mici, destrămând spuma argintie ca o dantelă zdrenţuită pe nisipul fin.
Neagu şi Evantia nu se îndurau să plece, Se desfătau într-o lene delicioasă. Îşi prelungeau voluptatea ceasuri întregi tolăniţi pe salteaua moale de nisip călduţ.
Vrăjiţi, trăiau în paradisul iubirii, sub stăpânirea acelui farmec ameţitor de bucurii intense, care singure fac să simţi preţul şi frumuseţea vieţei.
— Ai să răceşti.
— Nu... E aşa de plăcut! Şi ea îşi întindea copilăreşte piciorul gol până la mărginea apei. Spuma rece a valurilor, suptă de nisipul cald, îi gâdila talpa goală c-o dulce înfiorare. Şi fata îşi ghemuia trupul fraged c-o gingaşă mlădiere felină.
Uneori, întinsă, cu braţele goale sub cap, se făcea că doarme spionând printre gene bucuria care râdea în ochii iubitului ei, rămas în contemplare. Şi el, cu sufletul pe buze, ne mai găsind cuvinte potrivite, o admira tăcut, cu patimă, c-un fel de pietate. Şi când nu se mai putu stăpâni, c-o uşoară convulsie a trupului se aplecă lipindu-şi buzele fierbinţi de vârful picioruşului înroşit
de apa rece şi sărată a mării.
Tresărind, ea se ridică în genunchi şi, cuprinzând în palme tâmplele iubitului, îşi alunecă pe obrajii lui degetele, mângâindu-l ca pe un copil.
Agrafa, care-i strângea în jurul capului o muselină verde, se desprinse şi părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gâtului.
Neagu, pe când sta aplecat ajutându-i să-şi ridice părul, fără să-şi dea seama ce se petrece în el, îi spuse c-un tremur în glas:
- Cum aş putea să te fac fericită? Asta mă chinuieşte mereu!
— Ce copil!... izbucni ea într-un râs argintiu.
— Dar tu nu vezi că m-ai făcut deja fericită... pentru toată viaţa... pentru totdeauna!... Ce mă făceam dacă nu te găseam pe tine?...
Neagu îi sorbea cuvintele spuse cu înflăcărare, urmărindu-i mişcările, căci ea vorbea în acelaşi timp cu ochii, cu mâinile, cu tot trupul într-o respiraţie grăbită.
— Iubirea noastră, spuse el cu gravitate, e una dintre acele legături făcute pe viaţă... pentru totdeauna... nu se poate să ne mai lipsim unul de altul.
"Totdeauna... toată viaţa... totdeauna", erau cuvintele care le veneau mereu la amândoi pe buze, cu ferma siguranţă a neştiinţei.
Soarele scăpata oglindit în ghiolurile deltei – o bombă uriaşă încălzită până la roşu în furnalul norilor aprinşi în asfinţit. Marea îşi schimba treptat culoarea; la ţărm bande purpurii, în larg o pânză violetă, şi în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subţire trasă c-un negru de cărbune.
— E târziu, să mergem; Nenea Tomiţă, doctorul trebuie să ne aştepte.
Şi Neagu se căznea neîndemânatic să-i lege sandalele. Ea, abilă, c-o singură mişcare a degetelor îi înnodă funda cravatei, şi lovindu-şi cu dosul palmelor şoldurile ca să scuture nisipul fin furişat în faldurile fustei, se agăţă strâns de braţul lui.
Uşori, alergau alături pe placa neteda a cheiului de piatra, fara sa atinga parca pamantul alunecau ca-n zbor ... tineri ... fericiti.
*
În ziua aceea avusese loc o autopsie la spital.
Valurile aruncaseră pe plajă cadavrul unui pescar. Nenea Tomiţă, doctorul, îşi scoase halatul alb, îşi spălă bine mâinile şi se îndreptă spre partea spitalului Comisiunii Europene, unde îşi avea locuinţa. Călca greoi, agale, printre şpalierii de viţă, pe aleea curată, acoperită cu sfărâmături de scoici colorate.
Venea de la morga spitalului, întocmită într-o barcă de lemn betonată, văpsită în verde, ascunsă după o perdea de trandafiri sălbatici în fundul grădinii.
Doctorului îi zicea lumea "Patriarhul Deltei". Era decanul funcţionarilor români. Purta o venerabilă barbă albă până la brâu. Un bătrân original şi blajin. Trup de uriaş cu suflet de copil.
Făcuse medicina la Paris şi, abia debarcat în ţară, fusese trimis provizoriu la gura Dunărei, unde era nevoie de un medic-diplomat, şlefuit în străinătate. Provizoratul se prelungea de vreo treizeci de ani în şir.
Se zicea că în tinereţe fusese adorat de femei, dar îmbătrânise stingher. Nu se însurase – mărturisea el – din cauza laşităţii. Gurile rele susţineau că-i avar. Fusese odată surprins acasă, cu ochelarii pe nas, cârpindu-şi singur ciorapii rupţi.
Strângea bani ca să aibă ce risipi nepoţii. Mulţi îl păcăliseră cu bani de împrumut şi acţiuni de la diferite societăţi: cooperative, opere culturale şi filantropice. Patriarhul figura din oficiu ca preşedinte de onoare în capul tuturor listelor de organizaţii locale. Un casier dispăruse după ce-l înşelase c-o mare sumă de bani. Unei femei – pe care se zicea c-o iubise el în tinereţe –
văduva unui funcţionar care se spânzurase, îi făcuse o pensiune pe care i-o trimitea lunar la Bucureşti, de vreo douăzeci de ani regulat.
Doctorul era un suflet de artist ratat. Condica de consultaţii de la spital era toată mâzgălită de schiţe admirabile, conturate de o mână abilă şi sigură. Meloman pătimaş, fluiera toate operele pe care le învăţase în tinereţe. Îmbătrânise exilat în Deltă, aşteptând parcă mereu ceva, o schimbare în viaţă. Acum nu mai aştepta decât pensia. Să se retragă la Paris era singurul lui
ideal. Căci, lucru curios, omul acesta îmbătrânise păstrând aceeaşi mentalitate cu care plecase din "Cartierul Latin".
*
O cameră imensă – fostă salon de spital – care primea în ferestre din plin toată lumina şi aerul sărat al mării, era transformată în birou, salon, bibliotecă, muzeu şi bazar de curiozităţi.
Colecţionar pătimaş, iubitor de antichităţi, doctorul adunase şi îngrămădise aci o mare varietate de vechituri şi obiecte de artă. Divanuri joase cu scoarţe orientale, picturi înnegrite, icoane afumate, stampe vechi culese de prin cutiile anticarilor de pe cheiurile Senei. În rafturi de stejar, se înşirau amestecate cărţi de ştiinţă, de literatură, teancuri de reviste şi ziare venite
regulat de la Paris, în cursul celor treizeci de ani de exil.
Panoplii de arme vechi încrustate cu sidef, pipe, narghilele, sculpturi ciuntite, olării zugrăvite, statuete de argilă, vase de alabastru, onixuri şi filigrane migălos cizelate, se întâlneau aci de-a valma într-o artistică neorânduială.
În sânul acestei naturi moarte, în mijlocul amestecului bizar de firmituri de artă căzute din ruina unor bogăţii pierdute, doctorul trăia singur, misterios, ca un mag din alte vremuri, stăpânind c-o viziune lăuntrică imensitatea spaţiului şi a timpului.
În bazarul lui de vechituri petrecea mulţumit, privind c-o bucurie copilărească la acele rămăşiţe de sforţări omeneşti, care-l purtau prin tot Universul, evocându-i o lume fantastică în magica panoramă a trecutului. Ceasuri întregi pierdea el în balconul dinspre mare, cu măturica în mână, scuturând cu pietate praful şi aţele de păianjen, care legau între ele aceste relicve disparate din epoci şi civilizaţii diferite – epave rămase din naufragiul atâtor lumi pierdute în lunga scurgere a veacurilor.
Cu ochelarii pe nas, doctorul sta înfundat într-un jilţ bătrânesc în faţa biroului monumental.
Făcea triajul unor scrisori vechi, împăturite într-o cutie de lemn de piper încrustată cu arabescuri de argint. Lungiţi pe divanurile moi, căpitanul Mincu şi doctorul Barbă-Roşie, fumau adânciţi în citirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poştal.
C-un zgomot de explozie uşa din sală se izbi de perete. Evantia şi Neagu intrară gâfâind. Suiseră într-o fugă nebuna scările Patriarhiei. Şi camera tăcuta, solemnă, se umplu deodată de lumina şi voioşia sănătoasă a tinereţii.
— A! uite, patriarhul şi-a scos iar bisacteaua amorului, cu trofeele cuceririlor din tinereţe, zise Neagu apropiindu-se curios de birou.
Fata se uita la cărţile şi lucrurile răvăşite peste tot. Catalogarea bibliotecii, începută de câţiva ani, nu se mai isprăvea. Patriarhul nu permitea amestecul unei mâini străine în sanctuarul lui.
— Iată, zise Evantia, ce înseamnă să nu fii însurat. O mână de femee ar face ordine aici în câteva ceasuri.
— I-am învăţat pe toţi, vorbi blajin patriarhul, să-mi respecte dezordinea. Urăsc slugărnicia. M-am deprins să fiu propriul meu servitor.
— Ştii ce se spune, nene Tomiţă? îl întrerupse Neagu. Dacă nu te însori până la patruzeci de ani, ai toată şansa să-ţi iei bucătăreasa de nevastă.
— Tocmai de asta nu ţiu bucătăreasă. Mâncarea mi-o aduce de la spital. Şi sunt foarte mulţumit.
Pe când patriarhul ridica bisacteaua amorului, s-o aşeze între relicvele păstrate în sertarul biroului, o foaie îndoită în patru zbură căzând în mijlocul camerei.
Neagu se repezi s-o ridice.
— E o scrisoare de amor... zău că-i o scrisoare de amor, strigă el ca un copil bucuros în faţa unei jucării minunate.
Evantia se apropie instinctiv, cu ochii lacomi cătând la foia îngălbenită de vreme, tivită pe margine c-o discretă dungă lila.
— Ne dai voie s-o cetim, Nene Tomiţă? întrebă rugător Neagu, care nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea.
— Mă rog. La dispoziţie. Nu-i nici un pericol.
— Să auzim, adaogă căpitanul Mincu, aruncând jos gazeta.
Şi Neagu dezdoi scrisoarea. Câteva fire de lăcrimioare presate, strânse c-o şuviţă de păr căzură jos pe covor la picioarele fetei.
"Dragul meu,
Cu ce cuvinte aşi putea să mă exprim ca să-ţi descriu disperarea mea, când m-am văzut oprită de a veni să cad încă odată în braţele tale?
Cu drept cuvânt s-a spus că unde se naşte iubirea, se naşte şi durerea.
Nimic nu mă leagă de pământ decât iubirea ta. Totul în lumea asta mi-i străin, afară de tine.
Iartă-mă că nu am tăria de a-ţi ascunde cât sufăr. Nopţi albe plâng singură... de fericire... de durere...
Uneori gânduri negre mă torturează.
De ce privesc oare cu groază în viitor?
Cum? Ar fi oare cu putinţă ca o asemenea iubire să se stingă vreodată? Timpul ar putea să distrugă o legătură aşa de trainică, făcută pentru toată viaţa, pentru totdeauna?
Aştept înfrigurată în fiecare zi scrisoarea ta. Scrie-mi dragul meu, mult, mult... Repetă-mi de mii de ori că mă iubeşti, că mă vei iubi totdeauna... totdeauna... aşa cum te iubeşte şi te va iubi a ta
S."
Urmă o tăcere de câteva clipe.
— Dar ştiţi că nu-i rău scrisă! zise Mincu, surprins de tonul scrisorii misterioase.
— Cine o fi nefericita asta? întrebă mişcat Neagu, întinzând scrisoarea patriarhului, care ascultase incruntat, cu mana la frunte.
— Biata femeie! murmură Evantia strângându-şi buzele, care începuseră a-i tremura.
— Pe mine, zise c-un superb cinism Barbă Roşie, nu mă interesează decât scrisorile frizerilor şi ale plutonierilor. Intelectualii scriu toţi pe acelaşi calapod. E curios cum se aseamănă scrisorile de amor ale lui Napoleon sau Chateaubriand cu ale oricărui student amorezat. Toţi scriu la fel. Ce banal şi monocolor e genul acesta epistolar.
Patriarhul, intrigat, pipăi hârtia, îşi şterse ochelarii, examină scrisul, îşi frecă fruntea de câteva ori.
Şi, încreţindu-şi sprâncenele, se frământa zadarnic să-şi recheme amintirile din tinereţe.
Toţi în jurul lui tăceau aşteptând cu răsuflarea stăpânită.
— Nu-mi aduc aminte, zise el cu necaz.
— Cum, e posibil? începură cu toţii deodată.
— Să uiţi complet o iubire?
— Să nu-ţi mai aduci aminte de o fiinţă pe-care ai iubit-o odată?
— Să nu-i mai cunoşti nici scrisul?
— E cu putinţă?
— Uite un nume de femee cu iniţiala S.
— A! staţi, trebuie să fie Suzana... Una care..., şi deodată patriarhul păli. Îşi aruncase ochii spre firele de lăcrimioare veştede, legate c-o şuviţă de păr auriu.
— Ba... nu... nu-i Suzana. Ea avea părul negru. Nu, nu poate să fie ea. E alta, cine o fi? se întreba mereu bâlbâind.
— Ei, dacă nu mi-aduc aminte, ce să fac?
Şi furios, patriarhul aruncă scrisoarea cu ciudă în fundul unui sertar de la birou. O situaţie comică şi dureroasă. Veselia dispăruse. O tristeţe mută plutea parcă în liniştea care căzuse rece între ei. Şi toţi, pe gânduri, îşi închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru fiinţa uitată, pe care o
deplângeau fără s-o fi cunoscut vreodată.
Târziu, patriarhul se reculese şi începu c-un amar regret:
— În viaţă am căutat femeea perfectă, ideală... fericirea completă... sublima armonie, amorul absolut... de aceea am şi rămas singur acum. O vorbă, un gest, era de-ajuns ca să-mi rateze într-o clipă aripile amorului. Compromisuri în iubire n-am înţeles să fac. Nici pe alta, nici pe mine n-am ştiut să mint. Iubirii i-am cerut absolutul. Ori totul, ori nimic. Am avut oroare de scenele urâte de ruptură: mânie, revoltă, imputări, răzbunare, supărări şi
împăcări... veşnica alternativă dintre palme şi sărutări. Hotărât, ca în faţa ireparabilului, mă despărţeam fără ură şi fără regrete, atunci când simţeam decadenţa sentimentului iubirii, căci presimţeam totdeauna agonia amorului, apropierea sfârşitului.
— Oricum e oribil. De aceea s-a zis că amorul singur poate contopi două fiinţe ca să facă un suflet în două corpuri, şi tot el le poate despărţi – doi străini care niciodată nu s-au cunoscut.
Iată ce înseamnă iubirea, zise Mincu, clătinându-şi capul încălzit de o romantică melancolie.
— Suferi, iubeşti, atingi fericirea, juri cu sufletul pe buze, pentru toată viaţa, pentru totdeauna şi... focul scade, se mistuie, flacăra fâlfâie, se stinge, moare. Fumul se risipeşte si ... nimic, nu mai ramane nimic in urma ... uitare ... moarte.
— Sic transit gloria amoris, pronunţă rar, sentenţios, Barbă Roşie care dormita tolănit pe un divan. Şi înviorat, se ridică deodată în picioare, gata să înceapă a-şi desface teoriile lui favorite – marfă destul de veche, pe care el o debita ca nouă şi originală, subt forma unui pozitivism pedant şi cinic.
— Ce pretenţie absurdă au romanticii naivi, care se pierd în metafizica amorului! E ridicol să-i ceri amorului mai mult decât poate el să dea. Cine nu ştie că iubirea se distruge prin propria ei ardere. N-am înţeles niciodată de ce se caută o origine supranaturală, ocultă, sacră şi divină amorului, când baza lui esenţială e de natură pur organică... nevoie fizică... apetitul instinctului... voinţa oarbă... geniul speciei care cere obligator reproducerea...
— Nu confunda, îl întrerupse Mincu, simpla dorinţă cu pasiunea amoroasă. E o deosebire între om şi moluscă. Numai omului îi aparţine propriu amorul.
— Mă rog, îl opri brusc Barbă Roşie, dar la păsări nu-i o selecţie naturală?
— A! vrei să vorbeşti de marile pasiuni amoroase? Asta-i chestie de temperament. Elementul sufletesc intervine pe urmă, pentru că creierul este direct subt influenţa glandelor. Suprimă-le şi ai potolit imediat cel mai înflăcărat amor... iluzie... minciună...
— Cine poate pătrunde misterul, enigma care uneşte sau desparte două fiinţe omeneşti? interveni grav patriarhul. Amorul este cel mai complex dintre toate sentimentele. Nici una din teoriile emise până azi nu ne satisface. O exaltare a dorinţei şi simpatiei? Maladie? Beţie? Intoxicaţie? Sigur însă că amorul dă cea mai profundă şi mai intensă bucurie umană. Şi, cine ştie, poate lui se datorează avântul care a ridicat pe om aşa de sus, lăsând în urmă pe toate
celelalte animale. S-a zis că foamea şi dragostea modifică suprafaţa pământului. Ca să ajungă să guste suprema plăcere, omul a trebuit să cugete, să imagineze, să cucerească, să creeze tot ce-i mare, frumos, bun şi generos, ridicându-se pe culmile progresului.
— Dar această supremă plăcere, reluă Barbă-Roşie, natura a pus-o cu unicul scop al procreării. Căci în fond numai această plăcere este cauza naşterii noastre. Nu s-a spus, cu drept cuvânt, că o eternitate ţine de o secundă, de voluptate împărtăşită, şi că, în orice febră amoroasă, se ascunde dubla natură a omului, care asigură vitalitatea şi perpetuarea speciei? Două glasuri se aud: o dulce melodie îmbătătoare şi urletul animalului ce naşte. Amorul, puternic şi fatal ca şi moartea, conţine cruzime, violenţă, căci a iubi înseamnă a zămisli. A treia fiinţă trebuie să urmeze celor două care, contopite, se consumă, scad, se reduc, dispar prin chiar faptul iubirii. Natura şi-a luat partea. Sentimentul şi-a îndeplinit funcţiunea, fatal se atrofiază, dispare, moare.
— Dar iubirea care leagă cuplul, celula familiei..., încercă Mincu să întrerupă.
— Ha! Ha!... izbucni Barbă-Roşie într-o cascadă de râs înăcrit. Vrei să vorbeşti de tragi-comedia căsătoriei? O simplă tovărăşie care se leagă dintr-o nevoie socială... se ştie... mormântul amorului... o proptea pusă de morală şi religie pentru a sprijini şandramaua socială să nu se prăbuşească.
*
Neagu sta lângă fereastra din spre mare. Cu ochii pierduţi în vag, tulburat, asculta în tăcere.
Simţea bine că şi el are de spus ceva. Argumente tari, crâmpeie de fraze îi veneau pe buze, gata să le arunce ca nişte săgeţi în capul lui Barbă Roşie, tip negativ, care profana sentimentul iubirii... sursă de fericire... patimă nobilă... idealismul sacru... dar nu îndrăznea să intre în vorbă.
Enervat se sculă de pe scaun şi începu să măsoare în lung camera cu paşi mari, apăsaţi. Şi cu mintea încordată, se hotărî să judece rece, cu metodă, pentru a găsi calea care să împace idealul cu realitatea.
Candidă şi confuză, fata, într-un colţ, cu ochii pe-o carte, făcându-se că citeşte, asculta atentă şi rănită. Era prima dată când auzea asemenea teorii savante şi crude, care-i sfâşiau visurile primei tinereţi.
Patriarhul, cu ochii la o antică pendulă de perete, încheie discuţia, ca de obicei, în faţa problemelor nedezlegate cu vorbele lui favorite, pe care le murmura în barbă, fără să ajungă a isprăvi vreodată fraza începută:
— Hei! la vie... la vie... c'est la vie...
Era târziu când au coborât scările spitalului.
Afară întuneric. O umezeală rece pătrundea până la oase. Fata tremura. Neagu o înfăşură în pelerina lui. Mergeau alături, stingheriţi, într-o tăcere apăsătoare, frământaţi poate de aceleaşi gânduri. Căci amândoi simţeau în sufletul lor un gol chinuitor.
Marea suspina prelung spălând picioarele vechiului dig.
Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vânt jilav din larg.
La capătul aleii pustii, sub plopii tremurători care şovăiau despuiaţi de toamnă, s-au despărţit.
Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strânsă de teamă în cleştele unei suferinţe mute.
El, după ce a sărutat mânuţa ei rece, îngheţată, a rămas pe loc, neliniştit, hărţuit de gânduri amare cu sentimentul vag al unui regret ascuns. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima.
Se întâlneau în fiecare zi. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. Fugind de ochii lumei rătăceau împreună ceasuri întregi în câte o lotcă neagră pe luciul gârlelor înguste, poteci de apă tăiate prin pădurile de stuf. Se opreau prin luminişul ghiolurilor. Culegeau flori de nufăr, liane şi crini fragezi din bogatele grădini de baltă, create dintr-un joc bizar al naturei.
Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simţea în solemna tăcere a pustiului.
Se înfundau într-o lume aparte, fără nici o legătură cu restul omenirei, în mijlocul naturei primitive şi misterioase a Deltei.
Se înfiorau, uneori, privind în apa limpede, ca într-o oglindă fermecată pădurile de plante care creşteau pe fundul bălţii. Mii de felurite gâze speriate se ridicau din păpuriş, plutind ca nişte nouraşi străvezii. Pe sus caravane de păsări călătoare, treceau în zbor spre ţările unde înfloresc
portocalii.
Într-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie de prepeliţe. În timpul pasajului aci îşi fac popasul cârduri de păsărele care se adună înainte de a-şi lua drumul în zbor peste apa Mării Negre; zăpăcite de lumina orbitoare a farului, cad ciripind obosite: pitpidik... pitpidik. Furnică pe jos ca nişte şoareci de câmp; nu pot zbura şi copiii le prind cu mâna.
În fiecare an masacrul ţine câteva zile. Pescarii le pun la butoaie şi fac marinată de prepeliţe.
*
Într-o zi aurie de toamnă plaja era goală.
În depărtare, tocmai lângă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu.
În larg marea calmă, de un verde închis. La ţărm se clătinau molatic valuri mici, destrămând spuma argintie ca o dantelă zdrenţuită pe nisipul fin.
Neagu şi Evantia nu se îndurau să plece, Se desfătau într-o lene delicioasă. Îşi prelungeau voluptatea ceasuri întregi tolăniţi pe salteaua moale de nisip călduţ.
Vrăjiţi, trăiau în paradisul iubirii, sub stăpânirea acelui farmec ameţitor de bucurii intense, care singure fac să simţi preţul şi frumuseţea vieţei.
— Ai să răceşti.
— Nu... E aşa de plăcut! Şi ea îşi întindea copilăreşte piciorul gol până la mărginea apei. Spuma rece a valurilor, suptă de nisipul cald, îi gâdila talpa goală c-o dulce înfiorare. Şi fata îşi ghemuia trupul fraged c-o gingaşă mlădiere felină.
Uneori, întinsă, cu braţele goale sub cap, se făcea că doarme spionând printre gene bucuria care râdea în ochii iubitului ei, rămas în contemplare. Şi el, cu sufletul pe buze, ne mai găsind cuvinte potrivite, o admira tăcut, cu patimă, c-un fel de pietate. Şi când nu se mai putu stăpâni, c-o uşoară convulsie a trupului se aplecă lipindu-şi buzele fierbinţi de vârful picioruşului înroşit
de apa rece şi sărată a mării.
Tresărind, ea se ridică în genunchi şi, cuprinzând în palme tâmplele iubitului, îşi alunecă pe obrajii lui degetele, mângâindu-l ca pe un copil.
Agrafa, care-i strângea în jurul capului o muselină verde, se desprinse şi părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gâtului.
Neagu, pe când sta aplecat ajutându-i să-şi ridice părul, fără să-şi dea seama ce se petrece în el, îi spuse c-un tremur în glas:
- Cum aş putea să te fac fericită? Asta mă chinuieşte mereu!
— Ce copil!... izbucni ea într-un râs argintiu.
— Dar tu nu vezi că m-ai făcut deja fericită... pentru toată viaţa... pentru totdeauna!... Ce mă făceam dacă nu te găseam pe tine?...
Neagu îi sorbea cuvintele spuse cu înflăcărare, urmărindu-i mişcările, căci ea vorbea în acelaşi timp cu ochii, cu mâinile, cu tot trupul într-o respiraţie grăbită.
— Iubirea noastră, spuse el cu gravitate, e una dintre acele legături făcute pe viaţă... pentru totdeauna... nu se poate să ne mai lipsim unul de altul.
"Totdeauna... toată viaţa... totdeauna", erau cuvintele care le veneau mereu la amândoi pe buze, cu ferma siguranţă a neştiinţei.
Soarele scăpata oglindit în ghiolurile deltei – o bombă uriaşă încălzită până la roşu în furnalul norilor aprinşi în asfinţit. Marea îşi schimba treptat culoarea; la ţărm bande purpurii, în larg o pânză violetă, şi în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subţire trasă c-un negru de cărbune.
— E târziu, să mergem; Nenea Tomiţă, doctorul trebuie să ne aştepte.
Şi Neagu se căznea neîndemânatic să-i lege sandalele. Ea, abilă, c-o singură mişcare a degetelor îi înnodă funda cravatei, şi lovindu-şi cu dosul palmelor şoldurile ca să scuture nisipul fin furişat în faldurile fustei, se agăţă strâns de braţul lui.
Uşori, alergau alături pe placa neteda a cheiului de piatra, fara sa atinga parca pamantul alunecau ca-n zbor ... tineri ... fericiti.
*
În ziua aceea avusese loc o autopsie la spital.
Valurile aruncaseră pe plajă cadavrul unui pescar. Nenea Tomiţă, doctorul, îşi scoase halatul alb, îşi spălă bine mâinile şi se îndreptă spre partea spitalului Comisiunii Europene, unde îşi avea locuinţa. Călca greoi, agale, printre şpalierii de viţă, pe aleea curată, acoperită cu sfărâmături de scoici colorate.
Venea de la morga spitalului, întocmită într-o barcă de lemn betonată, văpsită în verde, ascunsă după o perdea de trandafiri sălbatici în fundul grădinii.
Doctorului îi zicea lumea "Patriarhul Deltei". Era decanul funcţionarilor români. Purta o venerabilă barbă albă până la brâu. Un bătrân original şi blajin. Trup de uriaş cu suflet de copil.
Făcuse medicina la Paris şi, abia debarcat în ţară, fusese trimis provizoriu la gura Dunărei, unde era nevoie de un medic-diplomat, şlefuit în străinătate. Provizoratul se prelungea de vreo treizeci de ani în şir.
Se zicea că în tinereţe fusese adorat de femei, dar îmbătrânise stingher. Nu se însurase – mărturisea el – din cauza laşităţii. Gurile rele susţineau că-i avar. Fusese odată surprins acasă, cu ochelarii pe nas, cârpindu-şi singur ciorapii rupţi.
Strângea bani ca să aibă ce risipi nepoţii. Mulţi îl păcăliseră cu bani de împrumut şi acţiuni de la diferite societăţi: cooperative, opere culturale şi filantropice. Patriarhul figura din oficiu ca preşedinte de onoare în capul tuturor listelor de organizaţii locale. Un casier dispăruse după ce-l înşelase c-o mare sumă de bani. Unei femei – pe care se zicea c-o iubise el în tinereţe –
văduva unui funcţionar care se spânzurase, îi făcuse o pensiune pe care i-o trimitea lunar la Bucureşti, de vreo douăzeci de ani regulat.
Doctorul era un suflet de artist ratat. Condica de consultaţii de la spital era toată mâzgălită de schiţe admirabile, conturate de o mână abilă şi sigură. Meloman pătimaş, fluiera toate operele pe care le învăţase în tinereţe. Îmbătrânise exilat în Deltă, aşteptând parcă mereu ceva, o schimbare în viaţă. Acum nu mai aştepta decât pensia. Să se retragă la Paris era singurul lui
ideal. Căci, lucru curios, omul acesta îmbătrânise păstrând aceeaşi mentalitate cu care plecase din "Cartierul Latin".
*
O cameră imensă – fostă salon de spital – care primea în ferestre din plin toată lumina şi aerul sărat al mării, era transformată în birou, salon, bibliotecă, muzeu şi bazar de curiozităţi.
Colecţionar pătimaş, iubitor de antichităţi, doctorul adunase şi îngrămădise aci o mare varietate de vechituri şi obiecte de artă. Divanuri joase cu scoarţe orientale, picturi înnegrite, icoane afumate, stampe vechi culese de prin cutiile anticarilor de pe cheiurile Senei. În rafturi de stejar, se înşirau amestecate cărţi de ştiinţă, de literatură, teancuri de reviste şi ziare venite
regulat de la Paris, în cursul celor treizeci de ani de exil.
Panoplii de arme vechi încrustate cu sidef, pipe, narghilele, sculpturi ciuntite, olării zugrăvite, statuete de argilă, vase de alabastru, onixuri şi filigrane migălos cizelate, se întâlneau aci de-a valma într-o artistică neorânduială.
În sânul acestei naturi moarte, în mijlocul amestecului bizar de firmituri de artă căzute din ruina unor bogăţii pierdute, doctorul trăia singur, misterios, ca un mag din alte vremuri, stăpânind c-o viziune lăuntrică imensitatea spaţiului şi a timpului.
În bazarul lui de vechituri petrecea mulţumit, privind c-o bucurie copilărească la acele rămăşiţe de sforţări omeneşti, care-l purtau prin tot Universul, evocându-i o lume fantastică în magica panoramă a trecutului. Ceasuri întregi pierdea el în balconul dinspre mare, cu măturica în mână, scuturând cu pietate praful şi aţele de păianjen, care legau între ele aceste relicve disparate din epoci şi civilizaţii diferite – epave rămase din naufragiul atâtor lumi pierdute în lunga scurgere a veacurilor.
Cu ochelarii pe nas, doctorul sta înfundat într-un jilţ bătrânesc în faţa biroului monumental.
Făcea triajul unor scrisori vechi, împăturite într-o cutie de lemn de piper încrustată cu arabescuri de argint. Lungiţi pe divanurile moi, căpitanul Mincu şi doctorul Barbă-Roşie, fumau adânciţi în citirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poştal.
C-un zgomot de explozie uşa din sală se izbi de perete. Evantia şi Neagu intrară gâfâind. Suiseră într-o fugă nebuna scările Patriarhiei. Şi camera tăcuta, solemnă, se umplu deodată de lumina şi voioşia sănătoasă a tinereţii.
— A! uite, patriarhul şi-a scos iar bisacteaua amorului, cu trofeele cuceririlor din tinereţe, zise Neagu apropiindu-se curios de birou.
Fata se uita la cărţile şi lucrurile răvăşite peste tot. Catalogarea bibliotecii, începută de câţiva ani, nu se mai isprăvea. Patriarhul nu permitea amestecul unei mâini străine în sanctuarul lui.
— Iată, zise Evantia, ce înseamnă să nu fii însurat. O mână de femee ar face ordine aici în câteva ceasuri.
— I-am învăţat pe toţi, vorbi blajin patriarhul, să-mi respecte dezordinea. Urăsc slugărnicia. M-am deprins să fiu propriul meu servitor.
— Ştii ce se spune, nene Tomiţă? îl întrerupse Neagu. Dacă nu te însori până la patruzeci de ani, ai toată şansa să-ţi iei bucătăreasa de nevastă.
— Tocmai de asta nu ţiu bucătăreasă. Mâncarea mi-o aduce de la spital. Şi sunt foarte mulţumit.
Pe când patriarhul ridica bisacteaua amorului, s-o aşeze între relicvele păstrate în sertarul biroului, o foaie îndoită în patru zbură căzând în mijlocul camerei.
Neagu se repezi s-o ridice.
— E o scrisoare de amor... zău că-i o scrisoare de amor, strigă el ca un copil bucuros în faţa unei jucării minunate.
Evantia se apropie instinctiv, cu ochii lacomi cătând la foia îngălbenită de vreme, tivită pe margine c-o discretă dungă lila.
— Ne dai voie s-o cetim, Nene Tomiţă? întrebă rugător Neagu, care nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea.
— Mă rog. La dispoziţie. Nu-i nici un pericol.
— Să auzim, adaogă căpitanul Mincu, aruncând jos gazeta.
Şi Neagu dezdoi scrisoarea. Câteva fire de lăcrimioare presate, strânse c-o şuviţă de păr căzură jos pe covor la picioarele fetei.
"Dragul meu,
Cu ce cuvinte aşi putea să mă exprim ca să-ţi descriu disperarea mea, când m-am văzut oprită de a veni să cad încă odată în braţele tale?
Cu drept cuvânt s-a spus că unde se naşte iubirea, se naşte şi durerea.
Nimic nu mă leagă de pământ decât iubirea ta. Totul în lumea asta mi-i străin, afară de tine.
Iartă-mă că nu am tăria de a-ţi ascunde cât sufăr. Nopţi albe plâng singură... de fericire... de durere...
Uneori gânduri negre mă torturează.
De ce privesc oare cu groază în viitor?
Cum? Ar fi oare cu putinţă ca o asemenea iubire să se stingă vreodată? Timpul ar putea să distrugă o legătură aşa de trainică, făcută pentru toată viaţa, pentru totdeauna?
Aştept înfrigurată în fiecare zi scrisoarea ta. Scrie-mi dragul meu, mult, mult... Repetă-mi de mii de ori că mă iubeşti, că mă vei iubi totdeauna... totdeauna... aşa cum te iubeşte şi te va iubi a ta
S."
Urmă o tăcere de câteva clipe.
— Dar ştiţi că nu-i rău scrisă! zise Mincu, surprins de tonul scrisorii misterioase.
— Cine o fi nefericita asta? întrebă mişcat Neagu, întinzând scrisoarea patriarhului, care ascultase incruntat, cu mana la frunte.
— Biata femeie! murmură Evantia strângându-şi buzele, care începuseră a-i tremura.
— Pe mine, zise c-un superb cinism Barbă Roşie, nu mă interesează decât scrisorile frizerilor şi ale plutonierilor. Intelectualii scriu toţi pe acelaşi calapod. E curios cum se aseamănă scrisorile de amor ale lui Napoleon sau Chateaubriand cu ale oricărui student amorezat. Toţi scriu la fel. Ce banal şi monocolor e genul acesta epistolar.
Patriarhul, intrigat, pipăi hârtia, îşi şterse ochelarii, examină scrisul, îşi frecă fruntea de câteva ori.
Şi, încreţindu-şi sprâncenele, se frământa zadarnic să-şi recheme amintirile din tinereţe.
Toţi în jurul lui tăceau aşteptând cu răsuflarea stăpânită.
— Nu-mi aduc aminte, zise el cu necaz.
— Cum, e posibil? începură cu toţii deodată.
— Să uiţi complet o iubire?
— Să nu-ţi mai aduci aminte de o fiinţă pe-care ai iubit-o odată?
— Să nu-i mai cunoşti nici scrisul?
— E cu putinţă?
— Uite un nume de femee cu iniţiala S.
— A! staţi, trebuie să fie Suzana... Una care..., şi deodată patriarhul păli. Îşi aruncase ochii spre firele de lăcrimioare veştede, legate c-o şuviţă de păr auriu.
— Ba... nu... nu-i Suzana. Ea avea părul negru. Nu, nu poate să fie ea. E alta, cine o fi? se întreba mereu bâlbâind.
— Ei, dacă nu mi-aduc aminte, ce să fac?
Şi furios, patriarhul aruncă scrisoarea cu ciudă în fundul unui sertar de la birou. O situaţie comică şi dureroasă. Veselia dispăruse. O tristeţe mută plutea parcă în liniştea care căzuse rece între ei. Şi toţi, pe gânduri, îşi închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru fiinţa uitată, pe care o
deplângeau fără s-o fi cunoscut vreodată.
Târziu, patriarhul se reculese şi începu c-un amar regret:
— În viaţă am căutat femeea perfectă, ideală... fericirea completă... sublima armonie, amorul absolut... de aceea am şi rămas singur acum. O vorbă, un gest, era de-ajuns ca să-mi rateze într-o clipă aripile amorului. Compromisuri în iubire n-am înţeles să fac. Nici pe alta, nici pe mine n-am ştiut să mint. Iubirii i-am cerut absolutul. Ori totul, ori nimic. Am avut oroare de scenele urâte de ruptură: mânie, revoltă, imputări, răzbunare, supărări şi
împăcări... veşnica alternativă dintre palme şi sărutări. Hotărât, ca în faţa ireparabilului, mă despărţeam fără ură şi fără regrete, atunci când simţeam decadenţa sentimentului iubirii, căci presimţeam totdeauna agonia amorului, apropierea sfârşitului.
— Oricum e oribil. De aceea s-a zis că amorul singur poate contopi două fiinţe ca să facă un suflet în două corpuri, şi tot el le poate despărţi – doi străini care niciodată nu s-au cunoscut.
Iată ce înseamnă iubirea, zise Mincu, clătinându-şi capul încălzit de o romantică melancolie.
— Suferi, iubeşti, atingi fericirea, juri cu sufletul pe buze, pentru toată viaţa, pentru totdeauna şi... focul scade, se mistuie, flacăra fâlfâie, se stinge, moare. Fumul se risipeşte si ... nimic, nu mai ramane nimic in urma ... uitare ... moarte.
— Sic transit gloria amoris, pronunţă rar, sentenţios, Barbă Roşie care dormita tolănit pe un divan. Şi înviorat, se ridică deodată în picioare, gata să înceapă a-şi desface teoriile lui favorite – marfă destul de veche, pe care el o debita ca nouă şi originală, subt forma unui pozitivism pedant şi cinic.
— Ce pretenţie absurdă au romanticii naivi, care se pierd în metafizica amorului! E ridicol să-i ceri amorului mai mult decât poate el să dea. Cine nu ştie că iubirea se distruge prin propria ei ardere. N-am înţeles niciodată de ce se caută o origine supranaturală, ocultă, sacră şi divină amorului, când baza lui esenţială e de natură pur organică... nevoie fizică... apetitul instinctului... voinţa oarbă... geniul speciei care cere obligator reproducerea...
— Nu confunda, îl întrerupse Mincu, simpla dorinţă cu pasiunea amoroasă. E o deosebire între om şi moluscă. Numai omului îi aparţine propriu amorul.
— Mă rog, îl opri brusc Barbă Roşie, dar la păsări nu-i o selecţie naturală?
— A! vrei să vorbeşti de marile pasiuni amoroase? Asta-i chestie de temperament. Elementul sufletesc intervine pe urmă, pentru că creierul este direct subt influenţa glandelor. Suprimă-le şi ai potolit imediat cel mai înflăcărat amor... iluzie... minciună...
— Cine poate pătrunde misterul, enigma care uneşte sau desparte două fiinţe omeneşti? interveni grav patriarhul. Amorul este cel mai complex dintre toate sentimentele. Nici una din teoriile emise până azi nu ne satisface. O exaltare a dorinţei şi simpatiei? Maladie? Beţie? Intoxicaţie? Sigur însă că amorul dă cea mai profundă şi mai intensă bucurie umană. Şi, cine ştie, poate lui se datorează avântul care a ridicat pe om aşa de sus, lăsând în urmă pe toate
celelalte animale. S-a zis că foamea şi dragostea modifică suprafaţa pământului. Ca să ajungă să guste suprema plăcere, omul a trebuit să cugete, să imagineze, să cucerească, să creeze tot ce-i mare, frumos, bun şi generos, ridicându-se pe culmile progresului.
— Dar această supremă plăcere, reluă Barbă-Roşie, natura a pus-o cu unicul scop al procreării. Căci în fond numai această plăcere este cauza naşterii noastre. Nu s-a spus, cu drept cuvânt, că o eternitate ţine de o secundă, de voluptate împărtăşită, şi că, în orice febră amoroasă, se ascunde dubla natură a omului, care asigură vitalitatea şi perpetuarea speciei? Două glasuri se aud: o dulce melodie îmbătătoare şi urletul animalului ce naşte. Amorul, puternic şi fatal ca şi moartea, conţine cruzime, violenţă, căci a iubi înseamnă a zămisli. A treia fiinţă trebuie să urmeze celor două care, contopite, se consumă, scad, se reduc, dispar prin chiar faptul iubirii. Natura şi-a luat partea. Sentimentul şi-a îndeplinit funcţiunea, fatal se atrofiază, dispare, moare.
— Dar iubirea care leagă cuplul, celula familiei..., încercă Mincu să întrerupă.
— Ha! Ha!... izbucni Barbă-Roşie într-o cascadă de râs înăcrit. Vrei să vorbeşti de tragi-comedia căsătoriei? O simplă tovărăşie care se leagă dintr-o nevoie socială... se ştie... mormântul amorului... o proptea pusă de morală şi religie pentru a sprijini şandramaua socială să nu se prăbuşească.
*
Neagu sta lângă fereastra din spre mare. Cu ochii pierduţi în vag, tulburat, asculta în tăcere.
Simţea bine că şi el are de spus ceva. Argumente tari, crâmpeie de fraze îi veneau pe buze, gata să le arunce ca nişte săgeţi în capul lui Barbă Roşie, tip negativ, care profana sentimentul iubirii... sursă de fericire... patimă nobilă... idealismul sacru... dar nu îndrăznea să intre în vorbă.
Enervat se sculă de pe scaun şi începu să măsoare în lung camera cu paşi mari, apăsaţi. Şi cu mintea încordată, se hotărî să judece rece, cu metodă, pentru a găsi calea care să împace idealul cu realitatea.
Candidă şi confuză, fata, într-un colţ, cu ochii pe-o carte, făcându-se că citeşte, asculta atentă şi rănită. Era prima dată când auzea asemenea teorii savante şi crude, care-i sfâşiau visurile primei tinereţi.
Patriarhul, cu ochii la o antică pendulă de perete, încheie discuţia, ca de obicei, în faţa problemelor nedezlegate cu vorbele lui favorite, pe care le murmura în barbă, fără să ajungă a isprăvi vreodată fraza începută:
— Hei! la vie... la vie... c'est la vie...
Era târziu când au coborât scările spitalului.
Afară întuneric. O umezeală rece pătrundea până la oase. Fata tremura. Neagu o înfăşură în pelerina lui. Mergeau alături, stingheriţi, într-o tăcere apăsătoare, frământaţi poate de aceleaşi gânduri. Căci amândoi simţeau în sufletul lor un gol chinuitor.
Marea suspina prelung spălând picioarele vechiului dig.
Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vânt jilav din larg.
La capătul aleii pustii, sub plopii tremurători care şovăiau despuiaţi de toamnă, s-au despărţit.
Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strânsă de teamă în cleştele unei suferinţe mute.
El, după ce a sărutat mânuţa ei rece, îngheţată, a rămas pe loc, neliniştit, hărţuit de gânduri amare cu sentimentul vag al unui regret ascuns. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 596 ori.