Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 11
Capitolul 11
Un iad ajunsese casa lui Stamati.
Penelopa căutând să zvârle praf în ochii lumei, ameţită de iluzia averii Americanului, făcuse o sumă de cheltuieli nesăbuite cu mobilarea casei.
Dobânzile datoriilor creşteau. Stamati aştepta cu groază scadenţa poliţelor.
El fusese atras de un grup de speculanţi în comerţul de grâne, în vedere că şi fratele său Americanul va intra în afaceri. Se lăcomise în speranţa unei mari lovituri care să-l salveze, şi se încurcase în socoteli în aşa fel, încât nu mai vedea nici o ieşire.
Ajunsese la felurite expediente. Se zbătea, dar se afunda văzând cu ochii.
Cu-n fel de laşitate fugea de lume şi de casă. Ca să evite scenele şi nevricalele Penelopei, pleca mereu pe drumuri după afaceri, la Galaţi, la Brăila şi la Constanţa.
Când pierdu şi ultima speranţă în averea Americanului, Stamati avu o criză de disperare care-l ţinu la pat două săptămâni bolnav de gălbenare. Nu mai dormea, nu mai mânca, era într-o veşnică spaimă.
Ne mai având puterea de a reacţiona, aştepta nenorocirea să-i vină, cum aşteaptă struţul primejdia, ascunzându-şi capul în nisip.
Penelopa, frântă în orgoliul ei, sta ziua închisă în casă; ocolea lumea; nu ieşea decât seara; umbla îmbrăcată numai în negru.
Dacă mai înainte, îl privea pe Stamati c-un suveran dispreţ, acum ajunsese să-l urască înverşunat. Nu-l mai putea suferi în apropierea ei; numai înfăţişarea lui o irita la culme. Când îl vedea trist şi umil, mut, cu fruntea încreţită, cu privirea rătăcită, umblând cu haine ponosite, cu şapca pleoştită şi cravata strâmbă, îi venea să ţipe, să-l zgâlţâie şi să-l zgârie. Trăiau complet dezlipiţi, departe unul de altul.
"Uite ce bărbat am! îşi zicea; asta mi-a fost partea pe lume.. Ce viaţă nenorocită trebuie să trăiesc... până când o să mai ţină acest trai mizerabil?..."
Aşteptase mereu ceva nou, o întâmplare, un eveniment care să-i schimbe traiul.
Sosirea Americanului o ameţise; îi adusese speranţa unei schimbări în viaţă. Dar se înşelase.
Acum sta toropită, bolnavă şi chinuită de gelozie. Organizase o reţea de spionaj în jurul lui Deliu. Şi uneori pornea exaltată, febrilă, în căutarea lui.
Când într-o dimineaţă, unul din băeţii din cafenea, plătit de ea, îi aduse informaţia sigură că Deliu a fost la miezul nopţii cu Evantia pe plajă, Penelopa rămase înmărmurită. "Va să zică, nu se înşelase. Prevederile ei se realizau".
Ca o fiară rănită de moarte, retrasă în vizuină, sta închisă în camera ei. Chinuită de setea răzbunării, ca să-şi descarce năduful, se puse la scris.
Rânjind, compuse o anonimă către Neagu din partea unei binevoitoare. Îl plângea că-i înşelat de o fată depravată, care noaptea se întâlneşte cu amantul la plajă.
A doua scrisoare era pentru Deliu. Aşternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri şi blesteme.
După ce o stropi cu lacrimi fierbinţi, o puse în plic şi o trimise c-un băiat lui Deliu. Dar după câteva minute fu cuprinsă de o chinuitoare laşitate. Îi era frică de o ruptură definitivă. Ca o furtună se repezi la uşă, o luă la goană pe stradă... Era prea târziu, băiatul dispăruse.
Frântă, ruşinată de slăbiciunea ei, se întoarse în casă, se trânti pe pat, plângând cu faţa în perne, într-o disperare neputincioasă.
Nu-şi ierta prostia făcută: "Cum nu putuse ea să se stăpânească? Ce va face el?... Ce-i va răspunde?... Dacă i-ar compune o altă scrisoare, în care l-ar ruga fierbinte s-o ierte, să uite tot ce i-a spus întâi... că a fost nebună de gelozie... n-a ştiut ce spune".
Dar mândria o oprea. Şi un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei.
"Dacă în inima lui a rămas un pic de iubire, nu se poate să n-o ierte. Diseară se va duce la el; ştie ea cum să-l ia şi ce trebuie să facă".
Hotărâtă, sări din pat, îşi şterse ochii de lacrimi şi se aşeză în faţa oglinzii, la măsuţa de toaletă.
Trebuia să se refacă. Să fie frumoasă, seducătoare.
*
Deliu, care ţinea locul căpitanului de port plecat în concediu, se găsea în birou înconjurat de agenţi consulari, interpreţi şi martori. Era în cercetarea unui scandal întâmplat la o cârciumă din port, între marinarii francezi şi italieni, care de obicei se luau la harţă pe unde se întâlneau.
Primind plicul, Deliu se opri o clipă, citi adresa şi, recunoscând scrisul Penelopei, fără să desfacă plicul, îl vârî mototol în buzunar.
Tocmai după masă, la cafea, îşi aduse aminte de scrisoare. O citi pe îndelete, cu mare atenţie.
Acreala şi furia Penelopei nu reuşiră să-l tulbure.
Calm, citi până la urmă.
Se lungi comod pe o sofa, fumându-şi satisfăcut havana; ochii lui pe jumătate închişi, urmăreau fumul albăstrui în spirale capricioase, iar buzele schiţau un surâs ironic.
"... Şi în fond, îşi zicea în sine, cea mai bună despărţire este cea provocată de femee".
Tocmai cazul Penelopei. După experienţa făcută, Deliu era încredinţat că în strategia şi tactica amorului, o retragere onorabilă cere mai multă abilitate decât o cucerire, care nu cere decât curaj.
Începuse a-l obosi legătura asta. El de la început o clasase pe Penelopa ca o romanţioasă tiranică. Avea apucături stranii. Prea lua viaţa în tragic.
E drept, avea temperament, dar cunoştea el bine specia asta de femei care închid ochii şi încleştează fălcile... trebuia să fie mereu în gardă. Şi el, care ţinea la libertate, mai mult ca la orice, trebuia să suporte capriciile şi gelozia ei sălbatică? Trebuia să se cramponeze de fustele unei femei?
Prima dată, plecarea lui silită şi repede din Sulina, înlesnise despărţirea şi amânase realizarea visurilor ei de salvare şi de trai în doi. Ea sperase o legătură strânsă, durabilă, poate chiar o situaţie nouă în societate.
El se făcuse la început că nu înţelege, apoi amână mereu realizarea, care îl îngrozea. Nu era făcut pentru o legătură durabilă. Nu putea concepe viaţa decât în completă libertate.
"Cu asemenea femee? Ce ar zice lumea? Nu, ar fi fost ridicol. Sigur că trebuia să o rupă cât mai curând".
"Iată că ea singură acum face gestul fatal. Cu atât mai bine, venea în ajutorul lui. Dar trebuie să fie atent, să procedeze cu tact şi sânge rece. Să nu facă vreo prostie femeea asta disperată. Avea oroare de scene şi lacrimi".
Şi ca să-şi păstreze calmul fără să cedeze slăbiciunii trebuia, cu orice chip, să evite o întâlnire cu ea.
"Avea să-i scrie şi să dispară pentru cateva zile".
Deliu se aşeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. Caseta dragostelor moarte, cum o numea el, conţinea pachete şnuruite de scrisori, fotografii, bucle de păr, blonde şi brune legate cu panglici, flori presate... "nimicuri scumpe" din care se ridica un parfum vechi şi un praf gros, care-i stârnise un profund strănut repetat.
"Fleacuri... minciuni... E curios, gândea el, cum cere amorul atâta falsitate... de ce se îmbracă acest sentiment natural, în haina minciunii. Mereu trebuie să minţi, să te prefaci, să fii veşnic cu masca pe obraz. Dar femeile cer să fie minţite. Ele singure ne fac să fim şireţi şi necinstiţi."
Şi pe el a început să-l cam plictisească această continuă minciună. Poate asta e tocmai un semn că începe să îmbătrânească... şi un spin ascuţit parcă îi înţepase inima. Ca să-şi smulgă din minte un gând ce-i încolţea chinuitor, îşi aminti cu voluptate de frăgezimea Evantiei... păcat că e aşa de sălbatică. De ce fugea de el? Un presentiment îi spunea că n-are s-o mai vadă niciodată...
"Oricum, de scrisoarea Penelopei trebuie să profite numaidecât. A venit la timp ca să fie exploatată. Cine-i de vină? Ea a voit-o".
Luă pachetul cu scrisorile primite de la ea. Îl înveli şi îl sigilă.
Se aşeză apoi la scris, după câteva minute de gândire pentru a-şi aminti vechile clişee: "Niciodată n-am iubit o femee pe care să n-o stimez... trupul meu a fost sclavul inimei... dorinţa şi iubirea au fost la mine împreunate..."
"Se învinui că are un temperament nenorocit: O fatalitate îl urmăreşte în viaţă; ca să suporte suferinţa care-l roade, pleacă, se îmbarcă pe-un vapor de comerţ... îşi schimbă complet viaţa... se rupe de lume... nu vrea să mai aibă nici o legătură... nu vrea să mai provoace suferinţe în jurul său... începe o nouă viaţă rătăcitoare pe mări...".
Şi la urmă sfârşi cu o frază de efect, pe care o mai utilizase de multe ori:
"Sper că nu vei uita momentele noastre de fericire... şi vei primi ca să rămân pentru toată viaţa un devotat şi statornic amic al tău...".
— Jeane, eu trebuie să dispar câteva zile. Plec chiar diseară. Tu să fii cu ochii în patru; e o chestie delicată la mijloc, mă înţelegi?
Credinciosul Jean (Ion Rotopan, şmecher de port din Brăila), clipind des din ochi, întrebă grăbit:
— Ce trebuie să spun la Căpitănia de port şi ce trebuie să spun persoanei în chestie?
— La Căpitănie să spui că am fost chemat la Galaţi, la Inspectoratul Porturilor. Iar dincolo că am plecat urgent ca să mă îmbarc pe un vapor de comerţ pentru Rotterdam. Ai s-o convingi să nu vie după mine. Şi numai după cinci zile ai să te prezinţi la ea cu pachetul şi scrisoarea asta. Ai să-i spui că le-am trimis din Constanţa, înainte de a pleca vaporul în străinătate.
Tu ai s-o urmăreşti pas cu pas şi să mă a-nunţi dacă pleacă din Sulina. Adresa care am să ţi-o dau, n-ai s-o arăţi la nimeni. Să te văd, Jeane, dacă ştii să lucrezi ca un băiat deştept.
— Nu aveţi nici o grijă! îi răspunse Jean măgulit.
Deliu se îmbarcă devreme pe vaporul poştal.
*
Penelopa, care se frământase toată ziua frângându-şi mâinile de necaz pentru prostia ce-o făcuse, îndată ce începu a se întuneca, porni ca o furtună întins acasă la Deliu.
În mintea ei, pe drum, i se încrucişau crâmpeie de fraze fără legătură; nu ştia cum are să înceapă, dar avea o încredere oarbă în voinţa ei. Era sigură că va învinge... cu forţa disperării...
Nu se mai feri ca altădată. Gâfâind de emoţie, sună lung, energic, la uşa lui.
Credinciosul Jean, care-i ştia secretele, căci înghiţise multe bacşişuri, ieşi înainte surâzător, într-o pijama de mătase din garderoba stăpânului.
— Domnul căpitan nu-i acasă.
— Nu-i adevărat! Deschide să văd! ordonă ea hotărâtă.
Jean execută ordinul adăugând c-un discret zâmbet ironic:
— Pardon! de fapt nu eu sunt omul care să mintă o persoană ca d-voastră.
— N-a primit azi dimineaţă o scrisoare adusă de un băiat pe care l-am trimis eu? Când şi unde putea să plece aşa de repede?
— De fapt a primit o scrisoare, dar după amiază şi-a făcut bagajul şi mi-a spus că pleacă fiind chemat urgent.
— Cum, n-a lăsat nici o scrisoare? Nici o vorbă?
— De fapt a plecat să se îmbarce pe un vapor de marfă pentru Rotterdam. Şi mi-a spus că înainte de a ieşi la mare are să vă trimită o scrisoare.
Penelopa, care se credea tare, păli deodată: i se întunecă vederea şi simţind galopul inimei se rezemă de zid, de frică să nu cadă. Zdrobită, învinsă, târându-şi picioarele, murmură printre dinţi: "laşul! fuge... îl insult şi nu răspunde... n-are curajul să dea ochii cu mine... fuge ca un mişel... dar nu-l las, trebuie să pun mâna pe el... am să-l urmăresc până la capătul lumei...".
A doua zi Penelopa, era pe vaporul postal pentru Galaţi.
În zadar răscoli tot portul. Nici un vapor românesc nu pleca la acea dată spre Rotterdam. Se întoarse a doua zi la Sulina.
Pe uşă găsi lipită o hârtie roşie.
Obosită, ameţită de drum, la început nu înţelese bine ce scria acolo. Când îşi dădu seama că este somaţia pentru sechestru mobilei şi a efectelor, instinctiv îşi întinsese mâna să rupă hârtia, dar ca un copil fricos repede şi-o retrase. O cuprinsese o spaimă mare şi printre lacrimile care-i jucau în ochi îi apăreau mobilele de care trebuia să se despartă. Patul ei monumental de mahon, cu perdelele de catifea portocalie, bufetul de nuc, sticlăriile care scânteiau, covoarele turceşti, rochii, mantale, lenjeriile... şi toată mobila nouă luată pe datorie pentru gazduirea Americanului.
Ce să facă? De unde putea găsi atâţia bani?
Stamati lipsea de-acasă. De-o săptămână era dus la Brăila.
Copleşită, se lăsă pe pat cătând cu o privire rătăcită... "Lucruşoarele ei avea să fie vândute la mezat... nu mai avea nimic... va rămânea goală pe drumuri".
Simţea cum se înăbuşă. Se ridică, îşi turnă un pahar de apă şi, pe când îl ducea la gură. auzi un zbârnâit de sonerie. Se opri. Îi era frică să facă vreo mişcare. Cine putea să vie la ora asta? O groază stupidă o paralizase.
Servitoarea intră c-o scrisoare şi un pachet sigilat.
— Le-a adus soldatul de marină.
Penelopa sări electrizată.
— Unde-i Jean?
— A plecat.
Jean, care înţelegea bine chestiile delicate, se făcuse nevăzut.
Penelopa, curioasă, nerăbdătoare, negăsind la îndemână nici cuţit, nici foarfece, rupse cu dinţii sfoara pachetului în faţa servitoarei. Un vraf de plicuri albe, roze, albastre se răspândiră pe jos... A înţeles... "scrisorile ei".
Groaznica lovitură o primise drept în plin, ca un glonţ în inimă.
Scrisoarea închisă îi juca între degete.
Îi lipsea curajul s-o deschidă.
Ce putea să-i scrie?
Începuse a se întuneca. Printr-o sforţare de voinţă se târî până la fereastră. Rupse plicul şi începu să citească.
Mânia înăbuşită o făcea să icnească într-un tremur convulsiv, într-un fel de rânjet amar şi straniu.
"Va să zică... s-a sfârşit... asta a fost... nimic nu rămâne... ce laşitate... ce păcătoşi mai sunt bărbaţii..."
"A!... dacă l-ar avea ea acum în faţă... laşul... se ascunde... n-are curajul s-o înfrunte... dar ea îi va dovedi că s-a înşelat, el n-o cunoaşte încă... o să-l facă să sufere, să se zbată cu chinurile remuşcării... se va răzbuna cu viaţa ei... atunci o să vadă el ce amantă a avut, şi pe care n-a meritat-o. Ce va zice lumea? Va zice că ea a fost mai tare ca el. Ce, nu-i liberă să facă ce vrea cu viaţa ei? Cine poate s-o împiedece? Mai curând sau mai târziu, tot o să sfârşească. Ce-o mai aşteaptă în viaţă? Dacă n-a avut noroc... aşa i-a fost scris... mai bine aşa... trebuie să sfârşească".
Şi simţind un nou flux de furie, se ridică hotărâtă în picioare. I se părea că tavanul o apasă, pereţii casei o striveau. Se îneca. O ieşire, căuta o ieşire. Deschise uşa. Plecă grăbită, parcă o chemase cineva. Afară respiră profund. Mergea repede, cu capul gol, înfierbântată, tâmplele îi zvâcneau. Nici o şovăire nici o oboseală; mergea cu vioiciune. Cu sânul plin de un fel de orgoliu
păşea hotărâtă, împinsă de un avânt eroic, simţea nevoia să întreprindă ceva mare, o acţiune care să uimească pe toată lumea. Nu îi era frică de nimic. O putere de neînvins o mână spre pustiul întunecat al mării.
Două rânduri de lumini, ca nişte ochi curioşi o fixau de la distanţă. Şi în negura nopţii se profila silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare.
Penelopa grăbi pasul, ocolind locul, unde se vedea lumea adunată. Gândurile care i se încrucişau cu repeziciune în mintea înfierbântată o despărţeau fatal de lume.
Era o seară de toamnă. Salcâmii înşiraţi pe drum îşi îndoiau scheletele negre scârţâind cu jale, iar vântul sărat din larg sufla rece, gonind în iureş frunzele galbene, moarte pe pământul jilav.
Ea nu se opri până la capătul drumului.
Digul care desparte Dunărea de mare sfârşeşte cu farul verde. Stoluri de fluturi, insecte mici, atrase de lumina scânteietoare a farului, se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinţi şi cădeau în valuri la picioarele farului.
Marea liniştită, grandioasă. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrângea în apă ca într-o oglindă neagră. Miriadele de candele licăreau tremurând în adâncuri.
Penelopa, singură în puterea nopţii, sta lângă farul verde, privind în larg.
Stropii de apă sărată îi udau pantofii de antilopă. Se feri un pas căutându-şi batista. Dar tresări înfiorată de un urlet asurzitor de sirenă. Vaporul ridicase ancora. Ieşea din port alunecând lin pe apa neagră, brăzdată de dâre luminoase. Nu mai era timp de pierdut. Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far, de frică parcă să nu fie văzută de cineva în lumina vaporului.
Şi repede, pe neaşteptate, făcu de pe dig un pas în gol – drept în picioare, cu pumnii închişi, încleştaţi, c-o ultimă hotărâre să nu dea din mâini.
...nu auzi decât un vâjâit prelung de ape de-asupra capului... şi pe urmă nimic.
*
Deliu, la Bucureşti, primise informaţii de la credinciosul Jean din Sulina.
"Penelopa îl căutase pe la Galaţi. Se întorsese acasă. Primise pachetul de scrisori. Şi plecase iar, dar nu se ştie în ce parte. Poate la Constanţa sau Constantinopole în căutarea lui".
Deliu îşi făcu socoteala că are vreme trei-patru zile să se repeadă la Sulina în lipsa ei. Trebuia să facă act de prezenţă la serviciu şi să plece într-un concediu, până va reuşi să părăsească definitiv acest mizerabil colţ de provincie în care avusese atâtea necazuri.
De la plecarea vaporului poştal din Galaţi, el se adâncise în citirea unui roman de senzaţie. Era ameţit şi distrat când păşi pe pământ coborând scara vaporului. Un gardian de la Căpitănia portului îi ieşi înainte.
— Domnul doctor a telefonat că vă aşteaptă la morga spitalul ca sa asistati la autopsia unui inecat.
— Ei asta îmi mai trebuie, bombăni el plictisit.
Cu toată neplăcerea Deliu trebuia să se ducă. Nu se putea sustrage. Căpitanul de port este dator după lege să fie faţă la autopsia înecaţilor pescuiţi în raza portului.
La început îi venise foarte greu. Nu putea suporta mirosul şi vederea cadavrelor întinse pe masa de autopsie. După câteva încercări reuşise să se învingă, şi înecările fiind dese, se obişnuise cu totul.
Fără să mai treacă pe acasă, Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital făcându-şi în drum o nouă provizie de ţigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie.
Trecând prin grădina spitalului văzu lumea adunată la morgă.
O brancardă goală aştepta lângă uşa întredeschisă, înainte de a intra, Deliu primi drept în faţă o duhoare nesuferită care-l înăbuşi o clipă. Miros amestecat de mucegai, tămâie şi carne putredă.
Autopsia începuse. Trebuia să intre măcar de formă, ca la urmă să iscălească procesul-verbal, să îndeplinească actele legale.
Se hotărî. Intră încet cu batista la nas.
Doctorul şi subchirurgul, în halate albe pătate de sânge, lucrau de zor spintecând un trup omenesc ca pe o vită tăiată la abator.
"E o femee... observă Deliu, trebuie să fi stat mult timp în apă... e umflată şi a început descompunerea... pete verzui de putrezire pe corp". Faţa nu i-o văzuse încă. Numai când doctorul făcu un pas în lături ca să-şi aleagă un bisturiu din cutia de instrumente, îi apăru fioroasă o figură femeiască deformată, vânătă şi puhavă.
Deliu tresări. Ceva îi săgeta trupul... "ea... Penelopa".
Se trase un pas înapoi şi se sprijini de peretele rece şi umed. Nu putea să-i privească faţa. Făcu ochii mari privind la mâna moartei care atârna verzuie. Cunoscu brăţara, un lănţişor de aur pe care i-o dăduse c-un an mai înainte.
Simţea cum îi slăbesc genunchii. Roşeaţa mustrării i se ridicase în obraji.
Frica, ruşinea, îi împăienjeniseră ochii. Niciodată nu i se mai întâmplase să-şi piardă stăpânirea de sine. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. Se întoarse cu faţa spre uşă, îşi aprinse o ţigară trăgând cu sete fumul până în fundul plămânilor.
"De s-ar sfârşi mai degrabă. Soarta îi pregătise anume un joc de întâmplări... I-o adusese în faţă ca o pedeapsă... Ea reuşise să se răzbune... Trupul acesta l-a strâns el în braţe... E înspăimântător...".
Mirosul de stârv îi sfredelea creierul până în fund...
Făcu o sforţare să-şi învingă scârba. Ce dracul, e bărbat şi încă soldat. Ar fi dat orice să fugă, dar îi era ruşine. Ce ar fi zis cei doi bărbaţi care ciopârţeau trupul acela cu atâta nepăsare.
Un hârşcâit ascuţit de ferestrău îi zgâria dureros nervii. Îşi întoarse ochii şi văzu valul de păr negru, lipit în şuviţe de nămolul cleios, dat peste cap, acoperind faţa, şi ţeasta goală scalpată.
Deliu se împletici. Era la capătul puterilor. Sprijinindu-se de pereţi, şovăind, se strecură pe uşă.
Se opri o clipă sub o boltă de viţă ca să respire aerul curat din grădina spitalului. Dar nu putea scăpa de mirosul acela scârbos pe care-l ducea cu el, îmbibat parcă în toţi porii pielii.
De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri agăţători, un grup de femei de mahala sporovăiau aşteptând sfârşitul autopsiei.
"De inimă rea sărăcuţa s-a aruncat în mare..."
"Vai dragă! dacă n-aţi văzut cum o aduceau legată c-o frânghie de subţiori în urma bărcii. Când trăgea pescarul la lopeţi, şuvoiul apei o ridica în picioare, parcă era vie, aşa se apleca dând din cap. Când am văzut-o, mi-am făcut cruce şi am fugit... Doamne fereşte"...
În dreptul spitalului, căzut frânt pe o bancă, zăcea Stamati. Horcăia şi din când în când izbucnea într-un muget de vită înjunghiată. Se zbătea să se ducă la morgă, s-o vadă. Logaridis se lupta cu el, ţinându-l pe loc.
Ca un fugar, Deliu ocoli pe departe spitalul.
"Cine ar fi crezut – gândea el – că Stamati, bărbatul acesta şters şi umil, putea s-o iubească pe femeea asta care-l privea cu dispreţ... şi totuşi o iubise cu patimă...".
Deliu simţea că nu mai poate să rămână în Sulina. A doua zi, era să fie înmormântarea. Avea sa înfrunte atâtea priviri... nu, trebuia să fugă din aceste locuri.
Nici în casă nu-i venea să rămână peste noapte. O luă întins spre vaporul poştal. În revărsatul zorilor avea să plece, din nou, la Galaţi.
Toată noaptea şi-a petrecut-o singur pe punte între două sticle: una de piperment şi alta de mastică. Îi plăcea mai mult culoarea decât gustul. Schimba verdele de smarald cu albul de opal, şi ca să uite, să scape din ghearele care-i strângeau creierul, îşi omora mintea cu otrava colorată, care-l narcotiza ţinându-l între vis şi viaţă.
*
Iubită nu fusese Penelopa, nici stimată, dar la înmormântarea ei lumea se îmbulzea. Colonia elenă era foarte numeroasă.
Prin fapta ei disperată, prin sfârşitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei; opinia publică o admira. Toţi o plângeau; i se aduceau flori şi lacrimi. O faptă eroică, măreaţă, era socotită sinuciderea acestei femei, deşi în fond nimeni nu ştia precis nici cauzele şi nici împrejurările. Au fost oarecare discuţii asupra serviciului religios.
Preotului ortodox nu-i este îngăduit să slujească la înmormântarea omului care singur şi-a ridicat viaţa.
Consulul elen, ca totdeauna, ştiuse să argumenteze cu autoritate:
— Femeia aceasta, buna şi pioasă creştină, care a făcut fapte caritabile pentru biserică şi şcoală, a fost găsită înecată. Cine poate şti dacă s-a aruncat singură în apă, sau dacă n-au aruncat-o alţii, sau a căzut din întâmplare?
Pentru un spânzurat numai încape nici o îndoială dacă l-ai găsit cu gâtul în laţ, pentru un înecat însă nu poţi şti dacă nu-i victima unui accident nenorocit.
Deşi nimeni nu se îndoia că la mijloc e o sinucidere, se stabilise parcă un pact tacit faţă de biserică, prezentând cazul ca un accident nenorocit.
Stamati reuşi să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile unei înmormântări de clasa întâia. În zadar încercase Logaridis să-l mai oprească de la cheltuieli inutile.
— Am iubit-o prea mult ca să nu fac tot ce pot pentru ea, îi răspundea gata la orice jertfă. El ţinuse să fie peste tot doliu alb. Corul bisericii, copiii şcoalei elene, coroane cu panglici albe...
Stamati era zdrobit. Nu-şi mai da seamă de nimic şi abia îl ţineau picioarele.
Logaridis, ajutat de Ahile, conducea trista ceremonie.
Nicu Politicu, în negru, voia să fie demn şi grav, dar călca stânjenit, incomodat de un flacon mare de odicolon, pe care-l ducea ca remediu pentru leşinurile nevestei.
Olimpia, grasă, astmatică, abia se mişca vărsând lacrimi fierbinţi pentru cumnata ei Penelopa, pe care în viaţă n-o putuse suferi, numind-o de câte ori vorbea de ea: scorpia lui Stamati.
Femeile curioase, ca de obicei, se înghesuiau să vadă figura înecatei. Dar o maramă de borangic acoperea chipul cel umflat şi desfigurat.
Americanul şi fata erau la coada convoiului. Un gol mare se făcuse în jurul lor. Unii îi ocoleau, alţii căutau pe furiş cu necaz la ei. Nimeni nu cunoştea exact ce se întâmplase în casa lui Stamati; se ştia numai că Americanul s-a mutat de acolo. Se făceau presupuneri, legături şi vagi bănuieli... "trebuie să fi fost ceva la mijloc... nu se omoară aşa degeaba o femee... este un secret de moarte aicea".
Şi vina se arunca tot pe Americanul care adusese, ca o piază rea, numai nenorociri de când debarcase în Sulina.
Fata slăbită, bolnavă, primi cu spaimă vestea sinuciderii Penelopei. Cu toate că abia putea închipui vreo legătură între faptele întâmplate, fără să-şi poată da seama bine de vinovăţia ei în actul disperat al Penelopei, îşi făcea totuşi crude imputări. Chinuită de remuşcări, îşi luase asupra-i vina neînţeleasă pentru nenorocita întâmplare.
Şi se credea pe drept condamnată, urgisită pentru toată viaţa. Şi ura neîmpăcată pentru Deliu simţea cum îi creşte.
Îl căuta cu ochii prin mulţime, dar nu-l putea descoperi nicăieri.
Pe o îngustă limbă de pământ, între mare şi bălţi era cimitirul maritim. Mai trist, mai dezolant apărea în sfârşit acela de toamnă. Copacii dezgoliţi, aleile troienite de foi uscate, pământul mocirlos în care crucile se aplecau pe-o coastă şi oasele ieşeau la suprafaţă.
... Şi mormântul proaspăt, negru, primi în sânul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese aruncându-l la ţărm.
*
A doua zi după înmormântare, Stamati intră în alte cheltuieli. Puse să-i zugrăvească o cameră în negru. De-asupra patului monumental de mahon cu draperii de mătase portocalie, aşeză un portret al Penelopei în mărime naturală; sub sticlă, într-un colţ, o şuviţă de păr negru.
Sub o icoană a Sfintei Fecioare aşezase o candelă de argint. Făcuse acolo cu pietate un modest iconostas.
Şi când îl întreba cineva de ce şi-a zugrăvit o cameră în negru, nu da explicaţii ci răspundea vag: "o idee a mea".
În fiecare zi mergea la cimitir. Cu mâna lui sădise la mormântul Penelopei doi pini maritimi şi o tufă de trandafiri agăţători. Chibzuia să facă o boltă de verdeaţă şi o bancă de piatră.
Lumea îl vedea singur acolo stând ceasuri întregi. Abătut, stors, îmbătrânise cu zece ani, în două săptămâni. Cafeneaua în care nu se mai arăta, o arendase unui compatriot. Era în vorbă să închirieze şi două camere din locuinţă. Lui îi ajungea una singură, alăturea de camera zugrăvită în negru, în care grămădise toate lucrurile Penelopei, păstrate cu pietate ca nişte relicve scumpe.
Abia se zvoni că Stamati închiriază casa şi consulul elen veni să-i facă o vizită.
Cu oarecare diplomaţie, după o serie de sincere condoleanţe, Consulul atinse o chestiune
delicată, pentru care fusese obligat să păstreze o discreţie desăvârşită.
— E adevărat că închiriezi casa?
— Cafeneaua am arendat-o. Acum vreau să închiriez şi sus două camere, zise Stamati fără nici un gând ascuns.
— Cred că ar fi bine să nu te grăbeşti. Aşteaptă până s-o stabili chestia proprietăţii pentru viitor... oricum, dorinţa decedatei trebuie mai curând sau mai târziu împlinită... dacă aşa a fost voinţa ei... i-a plăcut să fie filantroapă... să-i rămână numele... ca recunoştinţă... colonia elenă poate o să-i facă un bust ca donatoare a localului de şcoală...
Stamati ascultă înduioşat, fără să înţeleagă bine unde vrea consulul să ajungă. Numai când auzi cuvintele de donatoare a localului, îl întrerupse, cerând lămuriri.
— Ce fel de donaţie? Care local?
— Este vorba de casa asta, proprietatea donată pentru şcoală, răspunse calm consulul elen.
— Cum, casa asta? E casa mea!
Cu bănişorii mei am cumpărat-o. Nu înţeleg cum putea ea s-o lase şcoalei? spuse indignat
Stamati.
— Bine, dar dumneata ai făcut actele de cumpărare pe numele soţiei. Casa era proprietatea ei, niciodată n-a fost a d-tale. Soţia era liberă să dispună de avutul ei. Pentru a rămâne casa soţului, trebuia să facă testament în favoarea lui. D-ta ai la mână un testament prin care ea îţi lasă casa?
— Nu, n-am nimic, dar ea nu are alţi moştenitori. Dacă n-are moştenitori, casa rămâne Statului, în caz când nu există testament.
— Iată testamentul ei, depus la consulat încă din anul trecut, prin care lasă casa coloniei elene, pentru local de şcoală.
Şi consulul scoase grav din buzunar o coală de hârtie cu scrisul şi semnătura donatoarei.
Stamati îşi aruncă ochii grăbit pe scrisul acela cunoscut, dar nu avu tăria ca sa citeasca pana la urma.
Înmărmurise cu ochii împăienjeniţi. Ridicându-se mut de pe scaun, făcu doi paşi prin cameră cu mâna la frunte, apoi se opri în cadrul uşei deschise, fixându-şi lung privirea pe candela ce lumina portretul iubitei lui soţii, din micul iconostas al camerei cernite.
Un nod îi sugruma gâtul.
Simţea cum i se taie picioarele din genunchi. Mâinile îi tremurau. Şi deodată începu să strige în gura mare, aprins, încâlcind cuvintele ca un bâlbâit:
— Cum? Adică nu-s stăpân în casa mea?... Să mă daţi afară din casa pe care eu am plătit-o? Asta-i dreptate? Asta-i lege? Asta-i hoţie curată... Om vedea ce zice tribunalul.
— Linişteşte-te, omule! îi spuse consulul blajin; nimeni n-are să te supere. Poţi sta până îţi vei găsi o locuinţă. Nu-i nici o grabă, trebuiesc plătite taxele de moştenire, sunt de făcut forme până să intrăm în posesia imobilului...
— Şi pe urmă?... Rămân pe drumuri... Asta nu se poate. Cât oi trăi eu, nu intraţi voi aici...
— Eu nu-mi fac decât datoria, zise prudent consulul, ieşind grăbit pe uşă, cu pălăria în mână.
*
"Ei! aţi auzit ce a păţit bietul Stamati?
"Cică îi ia casa... rămâne pe drumuri la bătrâneţe."
"Nu se poate, domnule!"
"Ba se poate, că aşa-i legea."
"Cum să scoţi omul din casa lui?"
"Păi, nu era casa lui, era a ei."
"Dacă a fost prost să pună casa pe numele nevestei."
"Iaca unde te-aduce un cap de muiere."
Asemenea discuţii, aceeaşi argumente pro şi contra, se repetau în fiecare zi, prin toate cafenelele din port. Nicăieri însă nu se punea atâta patimă şi nu aveau loc mai aprinse discuţii contradictorii ca în Frizeria Heladei.
Era şi firesc. Interesul familiei era în joc. (Olimpia, nevasta patronului, era sora lui Stamati).
Într-o Sâmbătă seara, frizeria era plină. Nicu Politicii, ucenicii şi calfele asudau lucrând. De fapt numai o zi din şapte se lucra în frizerie. Toată săptămâna se făcea politică şi muzică. Patronului mandolinist i se dedicase şi un cuplet pentru desfătarea lui – cum se spunea – de a scărpina burta purcicăi.
— A! bine că v-am prins pe amândoi jurisconsulţii la un loc! zise poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Să mă luminaţi asupra chestiei la ordinea zilei. Are sau nu drept consulatul elen să ceară evacuarea lui Stamati din propria-i locuinţă?
— Mai e vorbă... sigur că are... bineînţeles respectând formele legale, răspunse avocatul Armand Popescu, poreclit Breloc, pentru făptura lui de miniatură umană.
— Auzi vorbă... cum să scoţi omul din casa lui... este imoral şi inuman! răspunse apărătorul Traian Brânzei, zis şi Bădiţă Traian.
— Casa era cumpărată pe numele femeii şi prin testament a lăsat-o şcoalei.
— Dar dacă testamentul e fals?
— Cine avea interes să facă falsul?
— Ha! ha! cine avea interes? explodă sarcastic Nicu Politicu. Dar dumneata nu vezi că aici a fost un complot întreg ca să se pună mâna pe casa lui Stamati?
Lasă că descoperim noi toată banda... întâi caiafa de consul are să înfunde puşcăria... Şi Nicu, furios, ameninţa cu briciul în mână.
Avocatul, numai pe jumătate bărbierit, îngheţase pe scaun în faţa oglinzii, cu obrajii albi de clăbuci de săpun... Nu mai îndrăzni să-şi expună argumentele; tăcu chitic, simţind lama rece a briciului plimbându-se pe beregata ameninţată.
Fără să mai scoată o vorbă, plăti şi plecă grăbit.
— Le ţine parte!
— Dacă-i avocatul consulatului!
— Nicule! zise poliţaiul, stăpâneşte-ţi, omule nervii când eşti în exerciţiul funcţiunii. Nu de alta, dar ferească Dumnezeu, se poate întâmpla o nenorocire, când te agiţi aşa cu briciul în mână. De frică, clienţii o să te părăsească. Uite, consulul nici nu mai dă pe aici.
— Atâta pagubă... Să vedem cine poate să-i cănească mustăţile ca mine!... Nu vezi că i s-au decolorat de tot, au început să bată în verde.
— Oricum, spuse poliţaiul, eu nu pot înţelege cruzimea răposatei. Ce fel de inimă a avut femeea asta, să-şi lase bărbatul pe drumuri, când ştia bine că el cumpărase casa pe numele ei, numai ca să-i dovedească iubirea, s-o asigure pe ea...
— A fost o femee fără inimă! explică Nicu; ea avea aşa o mândrie de contesă, şi când vedea la gazetă că scrie de cutare persoană filotimă că a lăsat averea la o biserică sau şcoală, avea dorinţa ca să-i rămână şi ei numele după moarte, să fie cunoscută şi onorată. De aceea s-a înţeles cu diplomatul nostru de consul ca să lase casa şcoalei şi ei să-i facă o statuie, oricât de mică...
— Desigur, zise poliţaiul, că are drept la un bust, ori măcar la o piatră comemorativă.
— Ce răutate! Ce ingratitudine din partea unei soţii, răsuflă Bădiţă Traian.
Să-i spui lui Stamati să treacă pe la mine. M-am hotărât să-i iau procesul. Câştigăm la sigur. Nu-l las nici mort... până în pânzele albe o să merg... până la Casaţie.
Şi bătrânul, întinerit de mâna lui Nicu, se ridică radios, triumfător ca după o victorie castigata la bara.
*
Câteva zile în şir Stamati fusese văzut umblând cu Bădiţa Traian, discutând chestia viitorului proces, care începuse a pasiona toată lumea portului.
Bădiţă era unul din cele mai reprezentative tipuri româneşti din localitate, prin statura, ţinuta şi trecutul său.
Avea o înălţime de doi metri şi ceva. Totdeauna cu pălăria înaltă. Lipovenii pescari, care veneau la târg pentru procese, îi ziceau domnul Căciulă mare.
Purta nişte venerabile barbete după moda veche. Se îmbrăca în negru pentru că, spunea el, în provincie avocatul trebuie să inspire încredere prin ţinută şi prestigiu.
El nu era avocat, ci apărător, dar avea o veche experienţă juridică. Şi, după cum spunea tot el, lumea trebuie să aleagă medic tânăr şi avocat bătrân.
Nimeni nu-i ştia vârsta, dar toţi ştiau că-i venit din vremea descălecării române la 78 în Dobrogea. Îşi câştigase un titlu de glorie prin introducerea limbii române în primărie, unde discuţiile consiliului comunal se făceau în greceşte şi turceşte.
Se ţinea destul de bine. Cireşica, a treia nevastă, era o femeiuşcă durdulie, mai tânără decât cele trei fete ale lui măritate.
Bădiţă Traian avea din naştere darul oratoriei, vorbea uşor c-un mare debit. Uneori se desfăta ascultându-se pe sine cum declama cu paloş, fără să cunoască nici un articol din lege.
Şi când era tachinat pe tema asta, el răspundea supărat:
"Eu apăr; judecătorul e dator să ştie şi să aplice legile. Fiecare cu meseria lui".
Bădiţă era convins că apără o cauză dreaptă. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de câte ori începea să declame apărând pe Stamati. Lumea, ca de obicei, se împărţise în două tabere.
Intrase iar dihonia în colonia elenă.
Consultaţii juridice, discuţii înflăcărate, certuri violente se repetau în fiecare zi. Se făcea teoria testamentelor, se vorbea de moştenirea Zapa, se căutau cazuri analoage şi se amintea numele unor experţi grafologi care să constate scrisul testamentului.
Se anunţa un proces extrem de interesant, dar procesul... nu s-a mai deschis.
În ultimul moment Stamati s-a lăsat convins de Logaridis, bătrânul înţelept al portului.
"Resemnare, zise el, orice greşeală se plăteşte. Ştii cum începi un proces, dar nu ştii cum îl sfârşeşti... cheltuieli... zbucium... duşmănii..."
— Tot n-are să intre casa în mâinile lor cât oi trăi eu, bombăni crunt Stamati. Şi a doua zi fu văzut sfătuind cu Toni Melasti, jucător de cărţi şi organizator de loterii. Patima jocului se răspândise mai cu seamă după ce un droghist din localitate câştigase o sumă frumoasă la Loteria Statului. Toată lumea juca. Sistemul loteriei tindea să înlocuiască schimbul obişnuit al produselor. Păsări, peşti, icre, pastramă, halva, în loc să se vândă după cursul pieţei, se puneau la loterie.
Pe la toate colţurile vedeai oameni ţinând sub braţ câte o găină sau o raţă, şi oferindu-ţi săculeţul de pânză soioasă plin cu bilete de loterie.
Toni, organizatorul acestui gen de comerţ, era un om misterios. Mărunt, spân şi uscăţiv, fără vârstă. Italian? Grec? Nimeni nu ştia. În tot cazul levantin din Pera. Debarcase în Galaţi. De acolo fusese nevoit să fugă. Se stabilise de curând la Sulina.
Căpitanul portului îl tolera şi chiar făcea haz de el. Îi plăcuse felul cum i s-a prezentat prima dată, când a cerut permisie să lucreze în port.
— Ce profesie ai? l-a întrebat căpitanul.
— Niciuna.
— Cum nici una?
— He! ce bună profesie am avut la Galaţi... dar nu mai merge.
— Eu pregăteam focuri în oraş!
— Cum pregăteai focuri?
— Să vedeţi... Bunăoară dumneavoastră plecaţi de-acasă... eu aranjez aşa lucrurile după un plan al meu, că atunci când vă întoarceţi, nu mai găsiţi casa. Societatea de asigurare e datoare să plătească despăgubire... Pe dumneavoastră nici nu vă doare capul, pentru că dovediţi că eraţi lipsă din oraş în ziua cu bucluc. Şi mie îmi daţi cât vă lasă inima, după filotimie...
*
Într-o noapte izbucni un incendiu la casa lui Stamati. În câteva minute acoperişul era în flăcări.
Când gardianul din far văzu pălălaia înălţându-se spre cer, anunţă imediat postul de pilotaj, ca să vie în ajutor pilotina "Petrei" care avea o pompă puternică pentru salvare. Tocmai atunci pilotina era dusă spre gura Dunărei. A trecut o oră până ce "Petrei" să fie gata, întinzând furtunul în lungul străzii, până în dreptul casei lui Stamati.
Sulina nu are un serviciu de pompieri.
Marinarii, c-o pompă de mână, şi cu sistemul lor de aruncare a unor mici ancoroturi legate cu parâmă, mai mult dărâmau decât stingeau.
Cu toate ajutoarele date, focul n-a putut fi potolit, căci izbucnise din patru locuri deodată. N-au rămas în picioare decât zidurile goale.
Toţi erau convinşi că focul a fost pus. Desigur că la mijloc era o mână criminală, dar pe cine să apuci? Stamati plecase din Sulina câteva zile mai înainte. Pentru că se şoptea numele lui Toni Melasti, poliţia începu cercetările, căutându-i urmele.
Dar levantinul dispăruse la timp.
Se strecurase probabil pe un vapor grecesc gata de plecare spre Pireu.
Un iad ajunsese casa lui Stamati.
Penelopa căutând să zvârle praf în ochii lumei, ameţită de iluzia averii Americanului, făcuse o sumă de cheltuieli nesăbuite cu mobilarea casei.
Dobânzile datoriilor creşteau. Stamati aştepta cu groază scadenţa poliţelor.
El fusese atras de un grup de speculanţi în comerţul de grâne, în vedere că şi fratele său Americanul va intra în afaceri. Se lăcomise în speranţa unei mari lovituri care să-l salveze, şi se încurcase în socoteli în aşa fel, încât nu mai vedea nici o ieşire.
Ajunsese la felurite expediente. Se zbătea, dar se afunda văzând cu ochii.
Cu-n fel de laşitate fugea de lume şi de casă. Ca să evite scenele şi nevricalele Penelopei, pleca mereu pe drumuri după afaceri, la Galaţi, la Brăila şi la Constanţa.
Când pierdu şi ultima speranţă în averea Americanului, Stamati avu o criză de disperare care-l ţinu la pat două săptămâni bolnav de gălbenare. Nu mai dormea, nu mai mânca, era într-o veşnică spaimă.
Ne mai având puterea de a reacţiona, aştepta nenorocirea să-i vină, cum aşteaptă struţul primejdia, ascunzându-şi capul în nisip.
Penelopa, frântă în orgoliul ei, sta ziua închisă în casă; ocolea lumea; nu ieşea decât seara; umbla îmbrăcată numai în negru.
Dacă mai înainte, îl privea pe Stamati c-un suveran dispreţ, acum ajunsese să-l urască înverşunat. Nu-l mai putea suferi în apropierea ei; numai înfăţişarea lui o irita la culme. Când îl vedea trist şi umil, mut, cu fruntea încreţită, cu privirea rătăcită, umblând cu haine ponosite, cu şapca pleoştită şi cravata strâmbă, îi venea să ţipe, să-l zgâlţâie şi să-l zgârie. Trăiau complet dezlipiţi, departe unul de altul.
"Uite ce bărbat am! îşi zicea; asta mi-a fost partea pe lume.. Ce viaţă nenorocită trebuie să trăiesc... până când o să mai ţină acest trai mizerabil?..."
Aşteptase mereu ceva nou, o întâmplare, un eveniment care să-i schimbe traiul.
Sosirea Americanului o ameţise; îi adusese speranţa unei schimbări în viaţă. Dar se înşelase.
Acum sta toropită, bolnavă şi chinuită de gelozie. Organizase o reţea de spionaj în jurul lui Deliu. Şi uneori pornea exaltată, febrilă, în căutarea lui.
Când într-o dimineaţă, unul din băeţii din cafenea, plătit de ea, îi aduse informaţia sigură că Deliu a fost la miezul nopţii cu Evantia pe plajă, Penelopa rămase înmărmurită. "Va să zică, nu se înşelase. Prevederile ei se realizau".
Ca o fiară rănită de moarte, retrasă în vizuină, sta închisă în camera ei. Chinuită de setea răzbunării, ca să-şi descarce năduful, se puse la scris.
Rânjind, compuse o anonimă către Neagu din partea unei binevoitoare. Îl plângea că-i înşelat de o fată depravată, care noaptea se întâlneşte cu amantul la plajă.
A doua scrisoare era pentru Deliu. Aşternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri şi blesteme.
După ce o stropi cu lacrimi fierbinţi, o puse în plic şi o trimise c-un băiat lui Deliu. Dar după câteva minute fu cuprinsă de o chinuitoare laşitate. Îi era frică de o ruptură definitivă. Ca o furtună se repezi la uşă, o luă la goană pe stradă... Era prea târziu, băiatul dispăruse.
Frântă, ruşinată de slăbiciunea ei, se întoarse în casă, se trânti pe pat, plângând cu faţa în perne, într-o disperare neputincioasă.
Nu-şi ierta prostia făcută: "Cum nu putuse ea să se stăpânească? Ce va face el?... Ce-i va răspunde?... Dacă i-ar compune o altă scrisoare, în care l-ar ruga fierbinte s-o ierte, să uite tot ce i-a spus întâi... că a fost nebună de gelozie... n-a ştiut ce spune".
Dar mândria o oprea. Şi un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei.
"Dacă în inima lui a rămas un pic de iubire, nu se poate să n-o ierte. Diseară se va duce la el; ştie ea cum să-l ia şi ce trebuie să facă".
Hotărâtă, sări din pat, îşi şterse ochii de lacrimi şi se aşeză în faţa oglinzii, la măsuţa de toaletă.
Trebuia să se refacă. Să fie frumoasă, seducătoare.
*
Deliu, care ţinea locul căpitanului de port plecat în concediu, se găsea în birou înconjurat de agenţi consulari, interpreţi şi martori. Era în cercetarea unui scandal întâmplat la o cârciumă din port, între marinarii francezi şi italieni, care de obicei se luau la harţă pe unde se întâlneau.
Primind plicul, Deliu se opri o clipă, citi adresa şi, recunoscând scrisul Penelopei, fără să desfacă plicul, îl vârî mototol în buzunar.
Tocmai după masă, la cafea, îşi aduse aminte de scrisoare. O citi pe îndelete, cu mare atenţie.
Acreala şi furia Penelopei nu reuşiră să-l tulbure.
Calm, citi până la urmă.
Se lungi comod pe o sofa, fumându-şi satisfăcut havana; ochii lui pe jumătate închişi, urmăreau fumul albăstrui în spirale capricioase, iar buzele schiţau un surâs ironic.
"... Şi în fond, îşi zicea în sine, cea mai bună despărţire este cea provocată de femee".
Tocmai cazul Penelopei. După experienţa făcută, Deliu era încredinţat că în strategia şi tactica amorului, o retragere onorabilă cere mai multă abilitate decât o cucerire, care nu cere decât curaj.
Începuse a-l obosi legătura asta. El de la început o clasase pe Penelopa ca o romanţioasă tiranică. Avea apucături stranii. Prea lua viaţa în tragic.
E drept, avea temperament, dar cunoştea el bine specia asta de femei care închid ochii şi încleştează fălcile... trebuia să fie mereu în gardă. Şi el, care ţinea la libertate, mai mult ca la orice, trebuia să suporte capriciile şi gelozia ei sălbatică? Trebuia să se cramponeze de fustele unei femei?
Prima dată, plecarea lui silită şi repede din Sulina, înlesnise despărţirea şi amânase realizarea visurilor ei de salvare şi de trai în doi. Ea sperase o legătură strânsă, durabilă, poate chiar o situaţie nouă în societate.
El se făcuse la început că nu înţelege, apoi amână mereu realizarea, care îl îngrozea. Nu era făcut pentru o legătură durabilă. Nu putea concepe viaţa decât în completă libertate.
"Cu asemenea femee? Ce ar zice lumea? Nu, ar fi fost ridicol. Sigur că trebuia să o rupă cât mai curând".
"Iată că ea singură acum face gestul fatal. Cu atât mai bine, venea în ajutorul lui. Dar trebuie să fie atent, să procedeze cu tact şi sânge rece. Să nu facă vreo prostie femeea asta disperată. Avea oroare de scene şi lacrimi".
Şi ca să-şi păstreze calmul fără să cedeze slăbiciunii trebuia, cu orice chip, să evite o întâlnire cu ea.
"Avea să-i scrie şi să dispară pentru cateva zile".
Deliu se aşeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. Caseta dragostelor moarte, cum o numea el, conţinea pachete şnuruite de scrisori, fotografii, bucle de păr, blonde şi brune legate cu panglici, flori presate... "nimicuri scumpe" din care se ridica un parfum vechi şi un praf gros, care-i stârnise un profund strănut repetat.
"Fleacuri... minciuni... E curios, gândea el, cum cere amorul atâta falsitate... de ce se îmbracă acest sentiment natural, în haina minciunii. Mereu trebuie să minţi, să te prefaci, să fii veşnic cu masca pe obraz. Dar femeile cer să fie minţite. Ele singure ne fac să fim şireţi şi necinstiţi."
Şi pe el a început să-l cam plictisească această continuă minciună. Poate asta e tocmai un semn că începe să îmbătrânească... şi un spin ascuţit parcă îi înţepase inima. Ca să-şi smulgă din minte un gând ce-i încolţea chinuitor, îşi aminti cu voluptate de frăgezimea Evantiei... păcat că e aşa de sălbatică. De ce fugea de el? Un presentiment îi spunea că n-are s-o mai vadă niciodată...
"Oricum, de scrisoarea Penelopei trebuie să profite numaidecât. A venit la timp ca să fie exploatată. Cine-i de vină? Ea a voit-o".
Luă pachetul cu scrisorile primite de la ea. Îl înveli şi îl sigilă.
Se aşeză apoi la scris, după câteva minute de gândire pentru a-şi aminti vechile clişee: "Niciodată n-am iubit o femee pe care să n-o stimez... trupul meu a fost sclavul inimei... dorinţa şi iubirea au fost la mine împreunate..."
"Se învinui că are un temperament nenorocit: O fatalitate îl urmăreşte în viaţă; ca să suporte suferinţa care-l roade, pleacă, se îmbarcă pe-un vapor de comerţ... îşi schimbă complet viaţa... se rupe de lume... nu vrea să mai aibă nici o legătură... nu vrea să mai provoace suferinţe în jurul său... începe o nouă viaţă rătăcitoare pe mări...".
Şi la urmă sfârşi cu o frază de efect, pe care o mai utilizase de multe ori:
"Sper că nu vei uita momentele noastre de fericire... şi vei primi ca să rămân pentru toată viaţa un devotat şi statornic amic al tău...".
— Jeane, eu trebuie să dispar câteva zile. Plec chiar diseară. Tu să fii cu ochii în patru; e o chestie delicată la mijloc, mă înţelegi?
Credinciosul Jean (Ion Rotopan, şmecher de port din Brăila), clipind des din ochi, întrebă grăbit:
— Ce trebuie să spun la Căpitănia de port şi ce trebuie să spun persoanei în chestie?
— La Căpitănie să spui că am fost chemat la Galaţi, la Inspectoratul Porturilor. Iar dincolo că am plecat urgent ca să mă îmbarc pe un vapor de comerţ pentru Rotterdam. Ai s-o convingi să nu vie după mine. Şi numai după cinci zile ai să te prezinţi la ea cu pachetul şi scrisoarea asta. Ai să-i spui că le-am trimis din Constanţa, înainte de a pleca vaporul în străinătate.
Tu ai s-o urmăreşti pas cu pas şi să mă a-nunţi dacă pleacă din Sulina. Adresa care am să ţi-o dau, n-ai s-o arăţi la nimeni. Să te văd, Jeane, dacă ştii să lucrezi ca un băiat deştept.
— Nu aveţi nici o grijă! îi răspunse Jean măgulit.
Deliu se îmbarcă devreme pe vaporul poştal.
*
Penelopa, care se frământase toată ziua frângându-şi mâinile de necaz pentru prostia ce-o făcuse, îndată ce începu a se întuneca, porni ca o furtună întins acasă la Deliu.
În mintea ei, pe drum, i se încrucişau crâmpeie de fraze fără legătură; nu ştia cum are să înceapă, dar avea o încredere oarbă în voinţa ei. Era sigură că va învinge... cu forţa disperării...
Nu se mai feri ca altădată. Gâfâind de emoţie, sună lung, energic, la uşa lui.
Credinciosul Jean, care-i ştia secretele, căci înghiţise multe bacşişuri, ieşi înainte surâzător, într-o pijama de mătase din garderoba stăpânului.
— Domnul căpitan nu-i acasă.
— Nu-i adevărat! Deschide să văd! ordonă ea hotărâtă.
Jean execută ordinul adăugând c-un discret zâmbet ironic:
— Pardon! de fapt nu eu sunt omul care să mintă o persoană ca d-voastră.
— N-a primit azi dimineaţă o scrisoare adusă de un băiat pe care l-am trimis eu? Când şi unde putea să plece aşa de repede?
— De fapt a primit o scrisoare, dar după amiază şi-a făcut bagajul şi mi-a spus că pleacă fiind chemat urgent.
— Cum, n-a lăsat nici o scrisoare? Nici o vorbă?
— De fapt a plecat să se îmbarce pe un vapor de marfă pentru Rotterdam. Şi mi-a spus că înainte de a ieşi la mare are să vă trimită o scrisoare.
Penelopa, care se credea tare, păli deodată: i se întunecă vederea şi simţind galopul inimei se rezemă de zid, de frică să nu cadă. Zdrobită, învinsă, târându-şi picioarele, murmură printre dinţi: "laşul! fuge... îl insult şi nu răspunde... n-are curajul să dea ochii cu mine... fuge ca un mişel... dar nu-l las, trebuie să pun mâna pe el... am să-l urmăresc până la capătul lumei...".
A doua zi Penelopa, era pe vaporul postal pentru Galaţi.
În zadar răscoli tot portul. Nici un vapor românesc nu pleca la acea dată spre Rotterdam. Se întoarse a doua zi la Sulina.
Pe uşă găsi lipită o hârtie roşie.
Obosită, ameţită de drum, la început nu înţelese bine ce scria acolo. Când îşi dădu seama că este somaţia pentru sechestru mobilei şi a efectelor, instinctiv îşi întinsese mâna să rupă hârtia, dar ca un copil fricos repede şi-o retrase. O cuprinsese o spaimă mare şi printre lacrimile care-i jucau în ochi îi apăreau mobilele de care trebuia să se despartă. Patul ei monumental de mahon, cu perdelele de catifea portocalie, bufetul de nuc, sticlăriile care scânteiau, covoarele turceşti, rochii, mantale, lenjeriile... şi toată mobila nouă luată pe datorie pentru gazduirea Americanului.
Ce să facă? De unde putea găsi atâţia bani?
Stamati lipsea de-acasă. De-o săptămână era dus la Brăila.
Copleşită, se lăsă pe pat cătând cu o privire rătăcită... "Lucruşoarele ei avea să fie vândute la mezat... nu mai avea nimic... va rămânea goală pe drumuri".
Simţea cum se înăbuşă. Se ridică, îşi turnă un pahar de apă şi, pe când îl ducea la gură. auzi un zbârnâit de sonerie. Se opri. Îi era frică să facă vreo mişcare. Cine putea să vie la ora asta? O groază stupidă o paralizase.
Servitoarea intră c-o scrisoare şi un pachet sigilat.
— Le-a adus soldatul de marină.
Penelopa sări electrizată.
— Unde-i Jean?
— A plecat.
Jean, care înţelegea bine chestiile delicate, se făcuse nevăzut.
Penelopa, curioasă, nerăbdătoare, negăsind la îndemână nici cuţit, nici foarfece, rupse cu dinţii sfoara pachetului în faţa servitoarei. Un vraf de plicuri albe, roze, albastre se răspândiră pe jos... A înţeles... "scrisorile ei".
Groaznica lovitură o primise drept în plin, ca un glonţ în inimă.
Scrisoarea închisă îi juca între degete.
Îi lipsea curajul s-o deschidă.
Ce putea să-i scrie?
Începuse a se întuneca. Printr-o sforţare de voinţă se târî până la fereastră. Rupse plicul şi începu să citească.
Mânia înăbuşită o făcea să icnească într-un tremur convulsiv, într-un fel de rânjet amar şi straniu.
"Va să zică... s-a sfârşit... asta a fost... nimic nu rămâne... ce laşitate... ce păcătoşi mai sunt bărbaţii..."
"A!... dacă l-ar avea ea acum în faţă... laşul... se ascunde... n-are curajul s-o înfrunte... dar ea îi va dovedi că s-a înşelat, el n-o cunoaşte încă... o să-l facă să sufere, să se zbată cu chinurile remuşcării... se va răzbuna cu viaţa ei... atunci o să vadă el ce amantă a avut, şi pe care n-a meritat-o. Ce va zice lumea? Va zice că ea a fost mai tare ca el. Ce, nu-i liberă să facă ce vrea cu viaţa ei? Cine poate s-o împiedece? Mai curând sau mai târziu, tot o să sfârşească. Ce-o mai aşteaptă în viaţă? Dacă n-a avut noroc... aşa i-a fost scris... mai bine aşa... trebuie să sfârşească".
Şi simţind un nou flux de furie, se ridică hotărâtă în picioare. I se părea că tavanul o apasă, pereţii casei o striveau. Se îneca. O ieşire, căuta o ieşire. Deschise uşa. Plecă grăbită, parcă o chemase cineva. Afară respiră profund. Mergea repede, cu capul gol, înfierbântată, tâmplele îi zvâcneau. Nici o şovăire nici o oboseală; mergea cu vioiciune. Cu sânul plin de un fel de orgoliu
păşea hotărâtă, împinsă de un avânt eroic, simţea nevoia să întreprindă ceva mare, o acţiune care să uimească pe toată lumea. Nu îi era frică de nimic. O putere de neînvins o mână spre pustiul întunecat al mării.
Două rânduri de lumini, ca nişte ochi curioşi o fixau de la distanţă. Şi în negura nopţii se profila silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare.
Penelopa grăbi pasul, ocolind locul, unde se vedea lumea adunată. Gândurile care i se încrucişau cu repeziciune în mintea înfierbântată o despărţeau fatal de lume.
Era o seară de toamnă. Salcâmii înşiraţi pe drum îşi îndoiau scheletele negre scârţâind cu jale, iar vântul sărat din larg sufla rece, gonind în iureş frunzele galbene, moarte pe pământul jilav.
Ea nu se opri până la capătul drumului.
Digul care desparte Dunărea de mare sfârşeşte cu farul verde. Stoluri de fluturi, insecte mici, atrase de lumina scânteietoare a farului, se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinţi şi cădeau în valuri la picioarele farului.
Marea liniştită, grandioasă. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrângea în apă ca într-o oglindă neagră. Miriadele de candele licăreau tremurând în adâncuri.
Penelopa, singură în puterea nopţii, sta lângă farul verde, privind în larg.
Stropii de apă sărată îi udau pantofii de antilopă. Se feri un pas căutându-şi batista. Dar tresări înfiorată de un urlet asurzitor de sirenă. Vaporul ridicase ancora. Ieşea din port alunecând lin pe apa neagră, brăzdată de dâre luminoase. Nu mai era timp de pierdut. Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far, de frică parcă să nu fie văzută de cineva în lumina vaporului.
Şi repede, pe neaşteptate, făcu de pe dig un pas în gol – drept în picioare, cu pumnii închişi, încleştaţi, c-o ultimă hotărâre să nu dea din mâini.
...nu auzi decât un vâjâit prelung de ape de-asupra capului... şi pe urmă nimic.
*
Deliu, la Bucureşti, primise informaţii de la credinciosul Jean din Sulina.
"Penelopa îl căutase pe la Galaţi. Se întorsese acasă. Primise pachetul de scrisori. Şi plecase iar, dar nu se ştie în ce parte. Poate la Constanţa sau Constantinopole în căutarea lui".
Deliu îşi făcu socoteala că are vreme trei-patru zile să se repeadă la Sulina în lipsa ei. Trebuia să facă act de prezenţă la serviciu şi să plece într-un concediu, până va reuşi să părăsească definitiv acest mizerabil colţ de provincie în care avusese atâtea necazuri.
De la plecarea vaporului poştal din Galaţi, el se adâncise în citirea unui roman de senzaţie. Era ameţit şi distrat când păşi pe pământ coborând scara vaporului. Un gardian de la Căpitănia portului îi ieşi înainte.
— Domnul doctor a telefonat că vă aşteaptă la morga spitalul ca sa asistati la autopsia unui inecat.
— Ei asta îmi mai trebuie, bombăni el plictisit.
Cu toată neplăcerea Deliu trebuia să se ducă. Nu se putea sustrage. Căpitanul de port este dator după lege să fie faţă la autopsia înecaţilor pescuiţi în raza portului.
La început îi venise foarte greu. Nu putea suporta mirosul şi vederea cadavrelor întinse pe masa de autopsie. După câteva încercări reuşise să se învingă, şi înecările fiind dese, se obişnuise cu totul.
Fără să mai treacă pe acasă, Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital făcându-şi în drum o nouă provizie de ţigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie.
Trecând prin grădina spitalului văzu lumea adunată la morgă.
O brancardă goală aştepta lângă uşa întredeschisă, înainte de a intra, Deliu primi drept în faţă o duhoare nesuferită care-l înăbuşi o clipă. Miros amestecat de mucegai, tămâie şi carne putredă.
Autopsia începuse. Trebuia să intre măcar de formă, ca la urmă să iscălească procesul-verbal, să îndeplinească actele legale.
Se hotărî. Intră încet cu batista la nas.
Doctorul şi subchirurgul, în halate albe pătate de sânge, lucrau de zor spintecând un trup omenesc ca pe o vită tăiată la abator.
"E o femee... observă Deliu, trebuie să fi stat mult timp în apă... e umflată şi a început descompunerea... pete verzui de putrezire pe corp". Faţa nu i-o văzuse încă. Numai când doctorul făcu un pas în lături ca să-şi aleagă un bisturiu din cutia de instrumente, îi apăru fioroasă o figură femeiască deformată, vânătă şi puhavă.
Deliu tresări. Ceva îi săgeta trupul... "ea... Penelopa".
Se trase un pas înapoi şi se sprijini de peretele rece şi umed. Nu putea să-i privească faţa. Făcu ochii mari privind la mâna moartei care atârna verzuie. Cunoscu brăţara, un lănţişor de aur pe care i-o dăduse c-un an mai înainte.
Simţea cum îi slăbesc genunchii. Roşeaţa mustrării i se ridicase în obraji.
Frica, ruşinea, îi împăienjeniseră ochii. Niciodată nu i se mai întâmplase să-şi piardă stăpânirea de sine. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. Se întoarse cu faţa spre uşă, îşi aprinse o ţigară trăgând cu sete fumul până în fundul plămânilor.
"De s-ar sfârşi mai degrabă. Soarta îi pregătise anume un joc de întâmplări... I-o adusese în faţă ca o pedeapsă... Ea reuşise să se răzbune... Trupul acesta l-a strâns el în braţe... E înspăimântător...".
Mirosul de stârv îi sfredelea creierul până în fund...
Făcu o sforţare să-şi învingă scârba. Ce dracul, e bărbat şi încă soldat. Ar fi dat orice să fugă, dar îi era ruşine. Ce ar fi zis cei doi bărbaţi care ciopârţeau trupul acela cu atâta nepăsare.
Un hârşcâit ascuţit de ferestrău îi zgâria dureros nervii. Îşi întoarse ochii şi văzu valul de păr negru, lipit în şuviţe de nămolul cleios, dat peste cap, acoperind faţa, şi ţeasta goală scalpată.
Deliu se împletici. Era la capătul puterilor. Sprijinindu-se de pereţi, şovăind, se strecură pe uşă.
Se opri o clipă sub o boltă de viţă ca să respire aerul curat din grădina spitalului. Dar nu putea scăpa de mirosul acela scârbos pe care-l ducea cu el, îmbibat parcă în toţi porii pielii.
De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri agăţători, un grup de femei de mahala sporovăiau aşteptând sfârşitul autopsiei.
"De inimă rea sărăcuţa s-a aruncat în mare..."
"Vai dragă! dacă n-aţi văzut cum o aduceau legată c-o frânghie de subţiori în urma bărcii. Când trăgea pescarul la lopeţi, şuvoiul apei o ridica în picioare, parcă era vie, aşa se apleca dând din cap. Când am văzut-o, mi-am făcut cruce şi am fugit... Doamne fereşte"...
În dreptul spitalului, căzut frânt pe o bancă, zăcea Stamati. Horcăia şi din când în când izbucnea într-un muget de vită înjunghiată. Se zbătea să se ducă la morgă, s-o vadă. Logaridis se lupta cu el, ţinându-l pe loc.
Ca un fugar, Deliu ocoli pe departe spitalul.
"Cine ar fi crezut – gândea el – că Stamati, bărbatul acesta şters şi umil, putea s-o iubească pe femeea asta care-l privea cu dispreţ... şi totuşi o iubise cu patimă...".
Deliu simţea că nu mai poate să rămână în Sulina. A doua zi, era să fie înmormântarea. Avea sa înfrunte atâtea priviri... nu, trebuia să fugă din aceste locuri.
Nici în casă nu-i venea să rămână peste noapte. O luă întins spre vaporul poştal. În revărsatul zorilor avea să plece, din nou, la Galaţi.
Toată noaptea şi-a petrecut-o singur pe punte între două sticle: una de piperment şi alta de mastică. Îi plăcea mai mult culoarea decât gustul. Schimba verdele de smarald cu albul de opal, şi ca să uite, să scape din ghearele care-i strângeau creierul, îşi omora mintea cu otrava colorată, care-l narcotiza ţinându-l între vis şi viaţă.
*
Iubită nu fusese Penelopa, nici stimată, dar la înmormântarea ei lumea se îmbulzea. Colonia elenă era foarte numeroasă.
Prin fapta ei disperată, prin sfârşitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei; opinia publică o admira. Toţi o plângeau; i se aduceau flori şi lacrimi. O faptă eroică, măreaţă, era socotită sinuciderea acestei femei, deşi în fond nimeni nu ştia precis nici cauzele şi nici împrejurările. Au fost oarecare discuţii asupra serviciului religios.
Preotului ortodox nu-i este îngăduit să slujească la înmormântarea omului care singur şi-a ridicat viaţa.
Consulul elen, ca totdeauna, ştiuse să argumenteze cu autoritate:
— Femeia aceasta, buna şi pioasă creştină, care a făcut fapte caritabile pentru biserică şi şcoală, a fost găsită înecată. Cine poate şti dacă s-a aruncat singură în apă, sau dacă n-au aruncat-o alţii, sau a căzut din întâmplare?
Pentru un spânzurat numai încape nici o îndoială dacă l-ai găsit cu gâtul în laţ, pentru un înecat însă nu poţi şti dacă nu-i victima unui accident nenorocit.
Deşi nimeni nu se îndoia că la mijloc e o sinucidere, se stabilise parcă un pact tacit faţă de biserică, prezentând cazul ca un accident nenorocit.
Stamati reuşi să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile unei înmormântări de clasa întâia. În zadar încercase Logaridis să-l mai oprească de la cheltuieli inutile.
— Am iubit-o prea mult ca să nu fac tot ce pot pentru ea, îi răspundea gata la orice jertfă. El ţinuse să fie peste tot doliu alb. Corul bisericii, copiii şcoalei elene, coroane cu panglici albe...
Stamati era zdrobit. Nu-şi mai da seamă de nimic şi abia îl ţineau picioarele.
Logaridis, ajutat de Ahile, conducea trista ceremonie.
Nicu Politicu, în negru, voia să fie demn şi grav, dar călca stânjenit, incomodat de un flacon mare de odicolon, pe care-l ducea ca remediu pentru leşinurile nevestei.
Olimpia, grasă, astmatică, abia se mişca vărsând lacrimi fierbinţi pentru cumnata ei Penelopa, pe care în viaţă n-o putuse suferi, numind-o de câte ori vorbea de ea: scorpia lui Stamati.
Femeile curioase, ca de obicei, se înghesuiau să vadă figura înecatei. Dar o maramă de borangic acoperea chipul cel umflat şi desfigurat.
Americanul şi fata erau la coada convoiului. Un gol mare se făcuse în jurul lor. Unii îi ocoleau, alţii căutau pe furiş cu necaz la ei. Nimeni nu cunoştea exact ce se întâmplase în casa lui Stamati; se ştia numai că Americanul s-a mutat de acolo. Se făceau presupuneri, legături şi vagi bănuieli... "trebuie să fi fost ceva la mijloc... nu se omoară aşa degeaba o femee... este un secret de moarte aicea".
Şi vina se arunca tot pe Americanul care adusese, ca o piază rea, numai nenorociri de când debarcase în Sulina.
Fata slăbită, bolnavă, primi cu spaimă vestea sinuciderii Penelopei. Cu toate că abia putea închipui vreo legătură între faptele întâmplate, fără să-şi poată da seama bine de vinovăţia ei în actul disperat al Penelopei, îşi făcea totuşi crude imputări. Chinuită de remuşcări, îşi luase asupra-i vina neînţeleasă pentru nenorocita întâmplare.
Şi se credea pe drept condamnată, urgisită pentru toată viaţa. Şi ura neîmpăcată pentru Deliu simţea cum îi creşte.
Îl căuta cu ochii prin mulţime, dar nu-l putea descoperi nicăieri.
Pe o îngustă limbă de pământ, între mare şi bălţi era cimitirul maritim. Mai trist, mai dezolant apărea în sfârşit acela de toamnă. Copacii dezgoliţi, aleile troienite de foi uscate, pământul mocirlos în care crucile se aplecau pe-o coastă şi oasele ieşeau la suprafaţă.
... Şi mormântul proaspăt, negru, primi în sânul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese aruncându-l la ţărm.
*
A doua zi după înmormântare, Stamati intră în alte cheltuieli. Puse să-i zugrăvească o cameră în negru. De-asupra patului monumental de mahon cu draperii de mătase portocalie, aşeză un portret al Penelopei în mărime naturală; sub sticlă, într-un colţ, o şuviţă de păr negru.
Sub o icoană a Sfintei Fecioare aşezase o candelă de argint. Făcuse acolo cu pietate un modest iconostas.
Şi când îl întreba cineva de ce şi-a zugrăvit o cameră în negru, nu da explicaţii ci răspundea vag: "o idee a mea".
În fiecare zi mergea la cimitir. Cu mâna lui sădise la mormântul Penelopei doi pini maritimi şi o tufă de trandafiri agăţători. Chibzuia să facă o boltă de verdeaţă şi o bancă de piatră.
Lumea îl vedea singur acolo stând ceasuri întregi. Abătut, stors, îmbătrânise cu zece ani, în două săptămâni. Cafeneaua în care nu se mai arăta, o arendase unui compatriot. Era în vorbă să închirieze şi două camere din locuinţă. Lui îi ajungea una singură, alăturea de camera zugrăvită în negru, în care grămădise toate lucrurile Penelopei, păstrate cu pietate ca nişte relicve scumpe.
Abia se zvoni că Stamati închiriază casa şi consulul elen veni să-i facă o vizită.
Cu oarecare diplomaţie, după o serie de sincere condoleanţe, Consulul atinse o chestiune
delicată, pentru care fusese obligat să păstreze o discreţie desăvârşită.
— E adevărat că închiriezi casa?
— Cafeneaua am arendat-o. Acum vreau să închiriez şi sus două camere, zise Stamati fără nici un gând ascuns.
— Cred că ar fi bine să nu te grăbeşti. Aşteaptă până s-o stabili chestia proprietăţii pentru viitor... oricum, dorinţa decedatei trebuie mai curând sau mai târziu împlinită... dacă aşa a fost voinţa ei... i-a plăcut să fie filantroapă... să-i rămână numele... ca recunoştinţă... colonia elenă poate o să-i facă un bust ca donatoare a localului de şcoală...
Stamati ascultă înduioşat, fără să înţeleagă bine unde vrea consulul să ajungă. Numai când auzi cuvintele de donatoare a localului, îl întrerupse, cerând lămuriri.
— Ce fel de donaţie? Care local?
— Este vorba de casa asta, proprietatea donată pentru şcoală, răspunse calm consulul elen.
— Cum, casa asta? E casa mea!
Cu bănişorii mei am cumpărat-o. Nu înţeleg cum putea ea s-o lase şcoalei? spuse indignat
Stamati.
— Bine, dar dumneata ai făcut actele de cumpărare pe numele soţiei. Casa era proprietatea ei, niciodată n-a fost a d-tale. Soţia era liberă să dispună de avutul ei. Pentru a rămâne casa soţului, trebuia să facă testament în favoarea lui. D-ta ai la mână un testament prin care ea îţi lasă casa?
— Nu, n-am nimic, dar ea nu are alţi moştenitori. Dacă n-are moştenitori, casa rămâne Statului, în caz când nu există testament.
— Iată testamentul ei, depus la consulat încă din anul trecut, prin care lasă casa coloniei elene, pentru local de şcoală.
Şi consulul scoase grav din buzunar o coală de hârtie cu scrisul şi semnătura donatoarei.
Stamati îşi aruncă ochii grăbit pe scrisul acela cunoscut, dar nu avu tăria ca sa citeasca pana la urma.
Înmărmurise cu ochii împăienjeniţi. Ridicându-se mut de pe scaun, făcu doi paşi prin cameră cu mâna la frunte, apoi se opri în cadrul uşei deschise, fixându-şi lung privirea pe candela ce lumina portretul iubitei lui soţii, din micul iconostas al camerei cernite.
Un nod îi sugruma gâtul.
Simţea cum i se taie picioarele din genunchi. Mâinile îi tremurau. Şi deodată începu să strige în gura mare, aprins, încâlcind cuvintele ca un bâlbâit:
— Cum? Adică nu-s stăpân în casa mea?... Să mă daţi afară din casa pe care eu am plătit-o? Asta-i dreptate? Asta-i lege? Asta-i hoţie curată... Om vedea ce zice tribunalul.
— Linişteşte-te, omule! îi spuse consulul blajin; nimeni n-are să te supere. Poţi sta până îţi vei găsi o locuinţă. Nu-i nici o grabă, trebuiesc plătite taxele de moştenire, sunt de făcut forme până să intrăm în posesia imobilului...
— Şi pe urmă?... Rămân pe drumuri... Asta nu se poate. Cât oi trăi eu, nu intraţi voi aici...
— Eu nu-mi fac decât datoria, zise prudent consulul, ieşind grăbit pe uşă, cu pălăria în mână.
*
"Ei! aţi auzit ce a păţit bietul Stamati?
"Cică îi ia casa... rămâne pe drumuri la bătrâneţe."
"Nu se poate, domnule!"
"Ba se poate, că aşa-i legea."
"Cum să scoţi omul din casa lui?"
"Păi, nu era casa lui, era a ei."
"Dacă a fost prost să pună casa pe numele nevestei."
"Iaca unde te-aduce un cap de muiere."
Asemenea discuţii, aceeaşi argumente pro şi contra, se repetau în fiecare zi, prin toate cafenelele din port. Nicăieri însă nu se punea atâta patimă şi nu aveau loc mai aprinse discuţii contradictorii ca în Frizeria Heladei.
Era şi firesc. Interesul familiei era în joc. (Olimpia, nevasta patronului, era sora lui Stamati).
Într-o Sâmbătă seara, frizeria era plină. Nicu Politicii, ucenicii şi calfele asudau lucrând. De fapt numai o zi din şapte se lucra în frizerie. Toată săptămâna se făcea politică şi muzică. Patronului mandolinist i se dedicase şi un cuplet pentru desfătarea lui – cum se spunea – de a scărpina burta purcicăi.
— A! bine că v-am prins pe amândoi jurisconsulţii la un loc! zise poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Să mă luminaţi asupra chestiei la ordinea zilei. Are sau nu drept consulatul elen să ceară evacuarea lui Stamati din propria-i locuinţă?
— Mai e vorbă... sigur că are... bineînţeles respectând formele legale, răspunse avocatul Armand Popescu, poreclit Breloc, pentru făptura lui de miniatură umană.
— Auzi vorbă... cum să scoţi omul din casa lui... este imoral şi inuman! răspunse apărătorul Traian Brânzei, zis şi Bădiţă Traian.
— Casa era cumpărată pe numele femeii şi prin testament a lăsat-o şcoalei.
— Dar dacă testamentul e fals?
— Cine avea interes să facă falsul?
— Ha! ha! cine avea interes? explodă sarcastic Nicu Politicu. Dar dumneata nu vezi că aici a fost un complot întreg ca să se pună mâna pe casa lui Stamati?
Lasă că descoperim noi toată banda... întâi caiafa de consul are să înfunde puşcăria... Şi Nicu, furios, ameninţa cu briciul în mână.
Avocatul, numai pe jumătate bărbierit, îngheţase pe scaun în faţa oglinzii, cu obrajii albi de clăbuci de săpun... Nu mai îndrăzni să-şi expună argumentele; tăcu chitic, simţind lama rece a briciului plimbându-se pe beregata ameninţată.
Fără să mai scoată o vorbă, plăti şi plecă grăbit.
— Le ţine parte!
— Dacă-i avocatul consulatului!
— Nicule! zise poliţaiul, stăpâneşte-ţi, omule nervii când eşti în exerciţiul funcţiunii. Nu de alta, dar ferească Dumnezeu, se poate întâmpla o nenorocire, când te agiţi aşa cu briciul în mână. De frică, clienţii o să te părăsească. Uite, consulul nici nu mai dă pe aici.
— Atâta pagubă... Să vedem cine poate să-i cănească mustăţile ca mine!... Nu vezi că i s-au decolorat de tot, au început să bată în verde.
— Oricum, spuse poliţaiul, eu nu pot înţelege cruzimea răposatei. Ce fel de inimă a avut femeea asta, să-şi lase bărbatul pe drumuri, când ştia bine că el cumpărase casa pe numele ei, numai ca să-i dovedească iubirea, s-o asigure pe ea...
— A fost o femee fără inimă! explică Nicu; ea avea aşa o mândrie de contesă, şi când vedea la gazetă că scrie de cutare persoană filotimă că a lăsat averea la o biserică sau şcoală, avea dorinţa ca să-i rămână şi ei numele după moarte, să fie cunoscută şi onorată. De aceea s-a înţeles cu diplomatul nostru de consul ca să lase casa şcoalei şi ei să-i facă o statuie, oricât de mică...
— Desigur, zise poliţaiul, că are drept la un bust, ori măcar la o piatră comemorativă.
— Ce răutate! Ce ingratitudine din partea unei soţii, răsuflă Bădiţă Traian.
Să-i spui lui Stamati să treacă pe la mine. M-am hotărât să-i iau procesul. Câştigăm la sigur. Nu-l las nici mort... până în pânzele albe o să merg... până la Casaţie.
Şi bătrânul, întinerit de mâna lui Nicu, se ridică radios, triumfător ca după o victorie castigata la bara.
*
Câteva zile în şir Stamati fusese văzut umblând cu Bădiţa Traian, discutând chestia viitorului proces, care începuse a pasiona toată lumea portului.
Bădiţă era unul din cele mai reprezentative tipuri româneşti din localitate, prin statura, ţinuta şi trecutul său.
Avea o înălţime de doi metri şi ceva. Totdeauna cu pălăria înaltă. Lipovenii pescari, care veneau la târg pentru procese, îi ziceau domnul Căciulă mare.
Purta nişte venerabile barbete după moda veche. Se îmbrăca în negru pentru că, spunea el, în provincie avocatul trebuie să inspire încredere prin ţinută şi prestigiu.
El nu era avocat, ci apărător, dar avea o veche experienţă juridică. Şi, după cum spunea tot el, lumea trebuie să aleagă medic tânăr şi avocat bătrân.
Nimeni nu-i ştia vârsta, dar toţi ştiau că-i venit din vremea descălecării române la 78 în Dobrogea. Îşi câştigase un titlu de glorie prin introducerea limbii române în primărie, unde discuţiile consiliului comunal se făceau în greceşte şi turceşte.
Se ţinea destul de bine. Cireşica, a treia nevastă, era o femeiuşcă durdulie, mai tânără decât cele trei fete ale lui măritate.
Bădiţă Traian avea din naştere darul oratoriei, vorbea uşor c-un mare debit. Uneori se desfăta ascultându-se pe sine cum declama cu paloş, fără să cunoască nici un articol din lege.
Şi când era tachinat pe tema asta, el răspundea supărat:
"Eu apăr; judecătorul e dator să ştie şi să aplice legile. Fiecare cu meseria lui".
Bădiţă era convins că apără o cauză dreaptă. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de câte ori începea să declame apărând pe Stamati. Lumea, ca de obicei, se împărţise în două tabere.
Intrase iar dihonia în colonia elenă.
Consultaţii juridice, discuţii înflăcărate, certuri violente se repetau în fiecare zi. Se făcea teoria testamentelor, se vorbea de moştenirea Zapa, se căutau cazuri analoage şi se amintea numele unor experţi grafologi care să constate scrisul testamentului.
Se anunţa un proces extrem de interesant, dar procesul... nu s-a mai deschis.
În ultimul moment Stamati s-a lăsat convins de Logaridis, bătrânul înţelept al portului.
"Resemnare, zise el, orice greşeală se plăteşte. Ştii cum începi un proces, dar nu ştii cum îl sfârşeşti... cheltuieli... zbucium... duşmănii..."
— Tot n-are să intre casa în mâinile lor cât oi trăi eu, bombăni crunt Stamati. Şi a doua zi fu văzut sfătuind cu Toni Melasti, jucător de cărţi şi organizator de loterii. Patima jocului se răspândise mai cu seamă după ce un droghist din localitate câştigase o sumă frumoasă la Loteria Statului. Toată lumea juca. Sistemul loteriei tindea să înlocuiască schimbul obişnuit al produselor. Păsări, peşti, icre, pastramă, halva, în loc să se vândă după cursul pieţei, se puneau la loterie.
Pe la toate colţurile vedeai oameni ţinând sub braţ câte o găină sau o raţă, şi oferindu-ţi săculeţul de pânză soioasă plin cu bilete de loterie.
Toni, organizatorul acestui gen de comerţ, era un om misterios. Mărunt, spân şi uscăţiv, fără vârstă. Italian? Grec? Nimeni nu ştia. În tot cazul levantin din Pera. Debarcase în Galaţi. De acolo fusese nevoit să fugă. Se stabilise de curând la Sulina.
Căpitanul portului îl tolera şi chiar făcea haz de el. Îi plăcuse felul cum i s-a prezentat prima dată, când a cerut permisie să lucreze în port.
— Ce profesie ai? l-a întrebat căpitanul.
— Niciuna.
— Cum nici una?
— He! ce bună profesie am avut la Galaţi... dar nu mai merge.
— Eu pregăteam focuri în oraş!
— Cum pregăteai focuri?
— Să vedeţi... Bunăoară dumneavoastră plecaţi de-acasă... eu aranjez aşa lucrurile după un plan al meu, că atunci când vă întoarceţi, nu mai găsiţi casa. Societatea de asigurare e datoare să plătească despăgubire... Pe dumneavoastră nici nu vă doare capul, pentru că dovediţi că eraţi lipsă din oraş în ziua cu bucluc. Şi mie îmi daţi cât vă lasă inima, după filotimie...
*
Într-o noapte izbucni un incendiu la casa lui Stamati. În câteva minute acoperişul era în flăcări.
Când gardianul din far văzu pălălaia înălţându-se spre cer, anunţă imediat postul de pilotaj, ca să vie în ajutor pilotina "Petrei" care avea o pompă puternică pentru salvare. Tocmai atunci pilotina era dusă spre gura Dunărei. A trecut o oră până ce "Petrei" să fie gata, întinzând furtunul în lungul străzii, până în dreptul casei lui Stamati.
Sulina nu are un serviciu de pompieri.
Marinarii, c-o pompă de mână, şi cu sistemul lor de aruncare a unor mici ancoroturi legate cu parâmă, mai mult dărâmau decât stingeau.
Cu toate ajutoarele date, focul n-a putut fi potolit, căci izbucnise din patru locuri deodată. N-au rămas în picioare decât zidurile goale.
Toţi erau convinşi că focul a fost pus. Desigur că la mijloc era o mână criminală, dar pe cine să apuci? Stamati plecase din Sulina câteva zile mai înainte. Pentru că se şoptea numele lui Toni Melasti, poliţia începu cercetările, căutându-i urmele.
Dar levantinul dispăruse la timp.
Se strecurase probabil pe un vapor grecesc gata de plecare spre Pireu.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 661 ori.