Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 07
Capitolul 07
O casă de piatră acoperită cu olane, în faţa debarcaderului – vechea cazarmă turcească – fusese transformată de un ofiţer gospodar în Cercul Marinei Române.
Câteva camere serveau de locuinţe ofiţerilor burlaci.
Într-o sală mare era instalată popota, înzestrată c-un biliard de ocazie, monumental dar şchiop; o pianină dezacordată; câteva reviste ilustrate; un joc de şah şi altul de table – jocul de cărţi nu era permis decât în zile mari, la balurile care aveau loc de câteva ori pe an.
Numai câteodată se aşternea pe postavul biliardului o muşama împărţită în careuri numerotate. O ruletă în miniatură se învârtea zbârnâind în palpitaţia unor jucători savanţi, care voiau să-şi verifice combinaţiile unui calcul de probabilităţi.
În căutarea unei reţete matematice, cei mai mulţi visau câştiguri fabuloase, chinuiţi veşnic de mirajul ruletei de la Monte-Carlo.
În grădiniţa din faţă, în mijlocul unui careu de flori anemice, între două arhaice tunuri reformate, un catarg înalt şi putred se menţinea încă falnic, sprijinit într-o armătură de cercuri de fier şi frânghii de sârmă.
Tradiţia se respecta cu sfinţenie.
De la răsăritul soarelui până la ora asfinţitului, culorile româneşti fluturau în vârful catargului.
Tot în locul acela se înălţase altădată steagul cu pajura marei împărăţii Ruseşti, care înlocuise pe vremuri flamura roşie cu semiluna albă a Sublimei Porţi.
"Trebuie să ne afirmăm prestigiul şi suveranitatea noastră aci la gurile acestui fluviu internaţional...", cică spusese dârz un mare bărbat de stat român, cu prilejul conflictului avut cu ruşii, când s-a tras un obuz în vaporul Olga, care intrase în port, nesocotind carantina românească.
Şi vorbele rostite odinioară se repetau de atunci în toate ocaziile solemne şi de câte ori se înteţea zâzania între autorităţile care se ciocneau adesea în conflicte de atribuţii.
Balul Crucii Roşii, dat la Cercul Marinei, era un eveniment anual. Faima lui trecea de limitele Deltei. Venea lume multă din Galaţi şi Brăila. Surprizele de cotilion se comandau direct la Bucureşti. Cât despre muzica militară şi ofiţerimea garnizoanei Tulcea, erau oarecum obligate să ia parte, cu toate că existau unele fricţiuni între cele două garnizoane vecine.
În Sulina, unica garnizoană de marină, nu exista nici un ofiţer de uscat. Şi când se întâmpla vreunul în trecere, pleca repede, scandalizat de lipsa disciplinei. Marinarii umblau ca la ei acasă. Înlocuiseră săbiile cu bastoane, tunicile cu sacouri descheiate, şi cizmele cu pantofi albi de tenis.
Împunsăturile dintre cele două elemente ale armatei nu ajungeau să destrame legătura de solidaritate şi spiritul de corp, pentru un sprijin reciproc între forţele de apă şi cele de uscat.
Din cauza relaţiilor delicate cu personalul Comisiei Europene, balurile din Sulina căpătau oarecum un caracter oficial, respectându-se un anumit protocol diplomatic.
Se cereau calităţi de atenţie şi tact ca să împaci pe toată lumea, căci după o veche tradiţie democratică, trebuiau invitaţi şi agenţii caselor de comerţ din port, fără deosebire de naţionalitate şi religie.
Era nevoie de o femee distinsă şi abilă, care ştia să primească, să facă onorurile casei.
Comandantul Bazei Navale de la gura Dunărei, om instruit şi manierat, foarte ocupat cu partea tehnică a meseriei, având şi mania invenţiilor – lucra la o torpilă ce trebuia să-l aducă glorie şi bani – trecuse frânele în mâna soţiei sale.
O mână fermă, făcută anume parcă să conducă un regat, se mulţumea să guverneze cu tact şi energie o mică garnizoană.
D-na comandor Otilia Latiş, care se oprise la limita de vârstă (40 de ani), fără să mai avanseze deloc, se ţinea bine. Dacă talia n-ar fi trădat-o, rămânea aceeaşi femee frumoasă cu bucle negre, cu ochii şi dinţii sclipitori.
Pentru că avea pronunţate dispoziţii de rotunzime, ofiţerii o porecliseră:
Turela comandantului.
Cronica locală de provincie îi menţinea o bună reputaţie, şi pentru că de la o vreme o pasiona numai amorul altora, patrona, fără interes personal, tot comerţul secret şi sentimental din cercul ei dirijat cu artă, după un protocol desăvârşit.
"Une femme de tête", i se zicea cu admiraţie în lumea bună.
Sub ochiul ei vigilent, urmau de o săptămână pregătirile la Cercul Marinei.
Tot localul era pavoazat cu steguleţe adunate de la vapoarele din port. Trei bărci cu ramuri de stejar fuseseră aduse din pădurea de la Letea. O echipă de marinari împletea ghirlande de frunze, o altă echipă îşi tocise pantalonii frecând în genunchi podelele salonului cu ceară de lustruit.
Portul era în plină sărbătoare.
La sfârşitul campaniei de instrucţie toate unităţile navale se concentrau la gura Dunărei, în vederea manevrelor şi a inspecţiei generale.
Lumea se agita pe cheiuri. Marinarii cu gulerele albastre, umpleau cârciumile şi cafenelele.
Ofiţerii familişti, sub ochii încruntaţi ai vameşilor, cutreierau prăvăliile şi se aprovizionau, tocmind mărfuri aduse fără vamă.
Ofiţeraşii proaspeţi, hoinăreau în cârduri prin mahala, cu ochii pe la ferestrele care păstrau încă zăbrele de fier, pentru liniştea şi siguranţa înţelepţilor orientali.
Când apăru la catargul vasului comandant, înainte de apusul soarelui, prima flamură de semnalizare, toţi aşteptau transmiterea ordinelor de serviciu sau de manevră, dar se anunţă spre executare la vasele militare din port un ordin neaşteptat:
"Toţi ofiţerii, afară de cei de cart, vor fi prezenţi la serata ce are loc la ora 9, la Cercul Marinei"
Veseli, gălăgioşi, ofiţerii tineri se înghesuiau prin cabinele strâmte; se ferchezuiau în faţa oglinzilor; se ciondăneau de la săpunuri, brice, jileturi şi pudră. (Simţul de proprietate pe bord scade simţitor între indivizii care trăiesc de-a valma, într-un spaţiu restrâns, după forme sociale apropiate de comunism).
Plictisiţi, sceptici, ofiţerii bătrâni îşi arătau, după obicei, nemulţumirea, bombănind pe înfundate:
"Poftim... serată... bal cazon... obligator... de asta ne arde nouă!"
— În armată şi petrecerea e din ordin, zise c-o acră ironie doctorul Barbă Roşie, aruncând enervat zarurile în cutia jocului de table.
— Lasă, doctore, mergi cu mine la bal, doar faci parte din marea familie militară, îi vorbi căpitanul Mincu, resemnat şi filozof.
— Bine, dar ce să fac eu acolo? N-am dansat în viaţa mea.
— Nu-i nimic, parcă eu am dansat... şi doar în şcoala militară am avut profesor de dans, care ne punea note. Fiind obligat să merg la baluri, am făcut şcoala lumei, am învăţat să observ. Salonul e ca şi scena. Dacă ai spirit de observaţie, şi ochiul format, petreci ca şi la teatru. Căci în fond balul nu-i decât un teatru erotic, pe care ni-l prezintă viaţa socială. Dansurile primitive, baletul sălbaticilor ca şi dansurile moderne cu gesturile, mişcările în ritmul muzicii, îmbrăţişarea în văzul public, frecarea trupurilor dau aceeaşi iluzie teatrală, nu sunt decât elementele unei piese erotice. Iar toaletele de gală, rujul şi fardurile, care azi rectifică natura, nu fac decât să înlocuiască tatuajul strămoşilor noştri. Numai forma se schimbă, fondul e veşnic acelaşi.
Crede-mă că n-ai să regreţi. Balurile de aci sunt interesante şi originale. Le cunosc bine, am trăit atâţia ani în acest minuscul lupanar cosmopolit.
Cercul Marinei, pus în legătură cu dinamul crucişătorului, era feeric luminat. În grădiniţa din faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lampioanelor multicolore.
Sub ochiul comandantei de garnizoană, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, un stol zglobiu de ofiţeraşi spilcuiţi, pudraţi şi înmănuşaţi, se agita la intrare, conducând cu graţie lumea spre biroul furierilor, transformat cu stângăcie în cameră de toaletă.
Parasca, o rusoaică îmbujorată, fata de la Hotelul Internaţional, angajată special, făcea pe garderobiera, ajutată de-o cameristă, baba Marghioala, spălătoreasa Marinei.
Invitaţii veneau pe rând, după categorii: funcţionarii, comerţul, diplomaţii şi la urmă Comisia Europeană.
Cel dintâi, ca de obicei, apăru conul Tudorache vameşul, în ţinută de ceremonie, solemn, într-o redingotă înverzită, lungă până la genunchi, răspândind o aromă puternică de naftalină.
Leoaica, într-o rochie bogată de tafta taupe, avea cerceii şi broşa la fel, montate cu pietre antice de topaz.
— Bravo, şefule! ca totdeauna, eşti primul reprezentant al autorităţilor româneşti, îl întâmpină un căpitan hazliu.
— Vai de mine, domnule căpitan, mai e vorbă... aici nu-i chestie de petrecere... e o datorie de onoare, naţională, pot zice. Ca bun român, trebuie să fiu prezent, ca la un ordin de serviciu.
Doar Marina Regală Româna ne mai ridică prestigiul şi ne afirmă suzeranitatea aici între străini, în oraşul ista cos-mo-to-lit – aici şeful se încurca regulat, de cate ori pronunta cuvantul cosmopolit.
Din lumea comerţului sosi devreme domnul Kohen, într-un smoching strâmt, rămas din tinereţe de când nu i se dezvoltase încă pântecele. D-na Blanşa Kohen, sub povara unei mari cantităţi de bijuterii, într-o rochie de mătase azurie, îşi expunea decoltajul unui piept foarte bogat. Pe carnea albă şi grasă străluceau boabele unui colier de perle. Pe fiecare deget, câte două, trei inele montate cu briliante, rubinuri şi smaralde.
Kohen ajunsese celebru cu ocazia unei călătorii a Regelui Carol I pe Dunăre. Primarul, pe debarcader, îl prezentase ca procurist, iar Kohen se grăbi să adauge şi titlul de agent principal la Loteria Regală Română.
"Eu nu joc niciodată la loterie, nici chiar la cea regală" – i-a spus Regele, cu finul lui surâs.
Lumea a făcut haz de întâmplarea asta, şi a scornit vorba că agentul ar fi încercat să-i vândă Regelui un bilet de loterie, asigurându-l că-i dă un număr câştigător.
— Bine, se poate să nu aduceţi domnişoarele la serata noastră?... nişte fete aşa de drăguţe şi talentate.... începu să reproşeze comandanta.
— Scuzaţi, madam, răspunse foarte jenat domnul Kohen, e drept că aici se petrece aşa de frumos şi fără speze... dar vedeţi, fetele mele sunt deja
culturale, muzicale şi picturoase, dar prea copile încă... s-ar putea cine ştie cum să capete papietaţie între atâţia domni ofiţeri tineri, frumoşi şi... ştiţi, e mai bine cu puţină prudenţă... fără supărare... şi domnul Kohen se pierdu în scuze şi complimente.
Dansul începuse, când amiralul cu statul său major îşi făcu apariţia. Perechile s-au oprit brusc în mijlocul sălii. Ofiţerii au făcut front şi lumea civilă s-a înclinat cu respect. Bărbaţii, solemni în haine negre, se frângeau în două pe cât le permitea coloana vertebrală. Femeile, în toalete bogate, cu braţele şi umerii goi, se aplecau în reverenţe graţioase.
Amiralul, grav, marţial, c-o venerabilă barbă albă răsfirată pe piept până la placa decoraţiilor, traversă ceremonios salonul, ca la o inspecţie generală. După câteva strângeri de mână, se aşeză în fundul sălii, în mijlocul notabilităţilor.
Şi dansul reîncepu.
Înăuntru căldura era apăsătoare.
Gulerele, înţepenite de scrobeală, începură să se moaie. În atmosfera sălii de bal plutea un miros înţepător, care se suia la cap; amestec de parfumuri tari, sudoare şi naftalină.
O parte din lume ieşea în grădiniţa din faţă, ea să respire aerul curat şi rece care adia dinspre mare.
Cu toată scânteierea lampioanelor printre crengile pomilor, rămânea prin boschete destulă umbră, colţuri tăinuite pentru perechile care căutau locuri ascunse, ferite de lumină.
Doctorul şi Mincu nu dansau, nu se amestecau în lumea balului; sprijineau cu spatele uşile salonului, observau, comentau şi criticau pe şoptite. Şi când simţeau nevoia unei reflecţii mai tari, ieşeau în grădină, la răcoare, continuând discuţia liberi, în gura mare.
— Ce bogată menajerie, zise pedant doctorul.
— Ce variate specii de mamifere...
— Un adevărat ghiveci internaţional, adăugă Mincu.
— Unde mai poţi găsi într-un spaţiu aşa de restrâns, un asemenea amalgam? Ce bizar amestec de rase, tipuri, limbi şi trepte sociale. O parodie de bal diplomatic. Oamenii oficiali şi gravi, cu masca zâmbetului fals pe buze, dau mâna cu aventurierii şi escrocii, barcagii de ieri, milionarii de azi.
Toată lumea asta are pentru noi dispreţ şi teamă ca faţă de nişte ocupanţi cuceritori.
Suntem doar în poarta orientului.
În punctul terminus al Dunărei, la răscrucea căilor mondiale de comerţ, se întâlnesc toate neamurile; o mahala a Levantului.
Şi doctorul sfârşi declamând cu patos:
"Oraş de vânzare!! Nu-ţi lipseşte decât un cumpărători..." a zis Iugurta parasind Roma.
Era târziu şi Americanul cu fata lui nu apăruseră încă. Lumea aştepta cu nerăbdare să-i vadă.
Era cel mai de senzaţie număr din programul seratei.
Felurite şoapte începură să circule prin colţuri. "Vine ori nu vine Americanul?" Amfitrioana era îngrijorată. I se încurcau planurile. Enervată, pierzându-şi răbdarea, făcu un semn discret către consulul elen.
Intervenţia avu efect. După câteva minute consulul, la braţ cu Evantia, apăru în cadrul uşei. În urmă, se ivi Americanul cu Penelopa.
Apariţia lor făcu senzaţie în sală.
Evantia, graţioasă, era îmbrăcată cu mult gust, într-o rochie simplă de mătase roşie, armonizând de minune cu pielea mată de culoarea coajei de castană.
Tatăl ei în haine cenuşii.
"Te pomeneşti că n-are haine negre!" zise unul în glumă.
"Are haz... se poate? Un om ca el, întors din America, să nu aibă haine negre?"
— Dar aşa sunt americanii, originali; dinadins nu vor să respecte nici o etichetă, nici o ceremonie, zise un ofiţer voiajat.
— Când ne-a primit, la un congres, preşedintele Republicei, în saloanele de la
Casa Albă, erau toţi în haine de turişti.
Americanului, după prezentări şi plecăciuni, i se făcu loc în cercul protipendadei, între amiral şi rezidentul Comisiei Europene.
Toţi ochii urmăreau cu admiraţie mişcările Evantiei. Dansa parcă plutind în aer. Un fel de candoare îi împodobea fiecare gest. Bărbaţii o sorbeau din ochi, proclamând-o, în unanimitate, Regina balului. Femeile, făcând ochii mici, o măsurau c-o ascuţită curiozitate, mascându-şi gelozia prin aprecieri, spuse cu jumătate de glas.
"Vai ce drăguţă!" zise una. "E adorabilă... ce picantă e negresa..." zise alta. "Ce-o fi având drăcoaica asta neagră de se ţin toţi bărbaţii după ea?" întrebă o doamnă serioasă ascunsă după un evantai enorm.
"Şi fetelor corecte nimeni nu le face curte", zise înţepat o matroană vânătă de pudră şi de mânie.
În pauză, când muzica încetase, în mijlocul unui grup, Evantia în roşu, îmbătătoare, radia un farmec femeesc care făcea pe toţi bărbaţii să graviteze în sfera ei de atracţie, ca nişte sateliţi.
Ofiţerii, în alb, o asediaseră. Civilii, în negru, o contemplau resemnaţi.
— O floare de mac într-un buchet de crini! zise romanţios şi sarcastic doctorul Lascu, privind grupul cu ochii lui de miop pe jumătate închişi.
— O plantă nobilă, exotică, adaogă Mincu, admirând trupul graţios al fetei.
— Încântător amestec de eleganţă, gingăşie şi vibrantă vitalitate... un produs de o specie rară, şi doctorul o examina ca pe o varietate ciudată prinsă în lentilele unui microscop.
În salon se auzeau toate limbile, dar franceza, ca limbă diplomatică, predomina, vorbită cu diverse accente orientale.
O brunetă coaptă, văduva unui agent de vapoare, Evredichi Saris, c-o ţinută marţială, păstrând încă urme de frumuseţe, traversă de câteva ori salonul, schimbându-şi mereu locul, pozând pentru a fi în bătaia ochilor Americanului.
I-a pus gând rău! şopteau două prietene, urmărindu-i manevra.
"Uite ce ocheade îi trage!... fără pic de ruşine... la vârsta ei... şi-a pus ochii pe el... îi aţine calea, că doar l-o încurca... să-şi facă şi ea o situaţie..."
În dreptul unei ferestre dinspre stradă, unde mulţimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam, consulul elin dicta grav ceva unui tânăr, care lua note pe un carnet.
Jak Măgură, un imberb deşirat, într-un sacou verzui, c-o bogată coamă de păr roşu, artistic zburlit, era reporter la o gazetă din Brăila şi corespondentul unui ziar de tiraj din Capitală.
Venise anume să ia un interviu, date biografice şi fotografia Americanului.
"Colega!... colega!..." se auzi dintr-un grup de ofiţeri, o voce ascutita de femeie.
Şi o persoană în negru, de sex nedefinit la prima vedere, se desprinse din grup.
Domnişoara Pampi Fotis, excentrică, nedescifrabilă, făcea o stranie impresie. Băiat sau fată? Te întrebai privind-o cu atenţie de la brâu în sus. Cap masculin, ten mat, tunsă a la garçonne; în sacou de catifea de o croială băieţească, fără sân şi fără şolduri, cu mâinile în fundul buzunarelor, cu ţigara în colţul gurii, scoţând fumul pe nări, părea un licean ştrengar.
I se zicea Palicarachi în cercul ofiţerilor, în care flirta fără să aibă în special vreo preferinţă.
Gurile rele şopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. Complet emancipată, ea nu se sinchisea de opinia publică. Levantină poliglotă, vorbea şi scria şase limbi.
Născută în capitala Turciei, făcea ziaristică în Grecia şi trăia mai mult la rude, prin porturile româneşti de la Dunăre.
Pregătea pentru o revistă din Atena o bogată monografie asupra coloniilor elene din România.
La bal venise în exerciţiul funcţiunii, înarmată cu blocnotes şi stilou, să culeagă impresii şi informaţii asupra Americanului întors, după 40 de ani, în sânul coloniei elene de la gura Dunărei.
*
Persoanele marcante, serioase, pentru care dansul nu mai avea nici o atracţie, ieşiră la răcoare într-un boschet de liliac.
Comandanta, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, făcu semn unui marinar stângaci, în mănuşi albe de aţă. După câteva minute fu adus căzănelul argintat cu sticlele de şampanie, puse la frapat. Grupul format în jurul americanului se mărea pe nesimţite.
Avocatul Zalău, poreclit Dulău, un tânăr deputat de Tulcea, în picioare în faţa amiralului, vorbea cu patos:
— Delta d-lor e o Californie neexploatată.
"...bogăţii în stare latentă... trebuie puse în valoare, cu orice preţ"...
Cei care şedeau pe de lături şi nu îndrăzneau să se apropie, îşi lungeau numai gâtul, prinzând cu urechile ciulite silabele care cădeau ca nişte perle pe coarde de aur, într-o muzică divina.
Inginerul rezident asculta zâmbind cu ironie. Amiralul zise cu gravitate: "navigaţia pe canal ar fi compromisă prin secarea Deltei".
Inspectorul pescăriilor expuse pedant teoria cu geneza Deltei. Fund de mare care nu poate fi utilizat decât pentru pescărie. Secarea este o utopie a dovedit doctorul Antipa.
Deputatul, economist, susţinea că-i cel mai fertil teren şi nu-i trebuie decât capital străin ca să ajungă grânarul Europei.
Deşi părerile erau împărţite, toţi se întâlneau la aceeaşi idee fixă.
"Capital, capital străin să ne fecondeze.... trebuie să fim fecondaţi şi... nu vin d-lor... nu vor să vie... de ce nu vin capitaliştii să ne fecondeze?
Ce-i de făcut?"
Şi unii se încruntau privind cu-n fel de necaz la Americanul care tăcea chitic. Încercase el să zâmbească, dar nu reuşise.
*
Muzica rări tactul, până se opri obosită. În pauză, un căpitan de marină, întârziat, se ivi în uşă şoptind unui camarad:
— Ti! ce odor di femina – şi nările începură a-i vibra nervos.
Apariţia lui făcu senzaţie în sală. Elegant, mlădios, statură puternică, umeri laţi şi talia fină. Profil de medalie. Nasul acvilin. Părul castaniu, buclat şi pomădat.
Şi el, c-o lenevie graţioasă, cu gesturi studiate, făcu doi paşi, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. Ochiul scânteietor, privire sigură şi fără greş. Un vultur care-şi alege prada planând deasupra unui stol de vrăbii.
Buzele fine, care schiţau o umbră de ironie, deodată se distinseră într-un surâs dulce, voluptuos, şi privirea-i ascuţită se topi într-o lucire catifelată – descoperise o veche cunoştinţă.
Se îndoi într-un salut ceremonios. Câţiva paşi legănaţi şi, ca un seducător gentilom de altă dată, îşi curbă talia depunând cu respect un lungă sărut pe mâna fină ce i se oferea c-o graţie molatică.
Şi doamna, flatată în tulburarea ei c-a fost aleasa dintre toate, vorbea îmbujorându-se, cu şoapte întretăiate de jumătăţi de suspine.
- Doctore, vino în salon, şopti Mincu, ai să vezi un tip interesant: Angelo Deliu. Cuceritorul. Unicul exemplar pe care-l posedă marina noastra.
Şi cei doi prieteni se aşezară pe o banchetă lângă uşă, ca să urmărească manevrele de explorare ale căpitanului poreclit de camarazi: "Marchizul de Priola".
— Deliu este tipul amantului de profesie, veritabilul seducător,l'home à femmes,
începu Mincu. Femeile îl admiră, îşi pierd minţile. Camarazii îl invidiază. Bărbaţii însuraţi se tem de el şi evită să-l recomande nevestelor. E un om periculos. M-am întrebat adesea ce calităţi deosebite are omul acesta? Care-i secretul artei lui? Prin ce se deosebeşte de toţi ceilalţi? E adevărat că orice mişcare a lui e studiată, mersul, îmbrăcămintea, vorba, totul atrage şi fascinează.
— Cunosc tipul... un abil actor de melodramă.
— Da! însă un desăvârşit artist. Arta lui cucereşte.
— Cred, zise doctorul, că pe cuceritorul de profesie nu-l face croiala hainei şi nici un artificiu de calcul. Asta nu se învaţă. Se nasc unii c-un fel de graţie animală. Numai înfăţişarea lor ademeneşte ochii femeilor.
— Dacă ai cunoaşte, continuă Mincu, viaţa şi aventurile lui Deliu ţi-ai rectifica teoriile. Toată preocuparea, întreaga lui forţă vitală nu-l îndreaptă decât într-o singură direcţie. Nici o altă ţintă nu are în viaţă – o pasiune de colecţionar. Nimic altceva în lume nu-l interesează. Şi e un om fin, inteligent şi curajos. E gata să-şi rişte viaţa pentru o bonă durdulie ca şi pentru o
prinţesă de sânge. În faţa femeii pe care o doreşte, nici un scrupul, nici o piedică. Trebuie să-şi ajungă scopul cu orice preţ; înfruntă orice primejdie. Nu există datorie, onoare, carieră, morală. Nimic sfânt. Complet liber. Tot ceea ce pe alţii îi reţine, îi face prizonierii conştiinţei, pentru el
nu sunt decât prejudecăţi. Fără să se poată fixa, încearcă, schimbă, continuă şi nimeni nu-i poate rezista. Interesant e că tocmai prestigiul unei proaste reputaţii în societate îi înlesneşte reclama şi succesul. Se ştie doar că lumea dispreţuieşte pe femeea care schimbă bărbaţii şi admiră pe bărbatul care cucereşte cât mai multe femei.
Doctorul, care ascultase gânditor, plecând de la o veche teorie ajunse iarăşi la undele sufleteşti, o ipoteză care îl chinuia de câţiva ani.
— Desigur, zise ele, cea mai mare calitate a cuceritorului e îndrăzneala, persistenţa, voinţa. Căci în fond aci e o luptă. Unul cucereşte, învinge în paguba altora. Sunt suflete pradă. Sunt oameni de acţiune şi oameni de gândire. Calităţile de cucerire, arta, se datoresc unui instinct. Cuceritorul, mai mult decât alţii, simte, primeşte şi emană, ca prin nişte antene, fluidul, undele
sufleteşti asemănătoare cu cele electrice. Noua ipoteză, oricât de îndrăzneaţă, mi se pare foarte aproape de adevăr. Se va impune în curând, va domina ştiinţa sufletului limpezind toate fenomenele ce ne par aşa de stranii, cum e telepatia, sugestia, simpatia şi antipatia.
*
Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colţ, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decât pe Evantia.
Ochii femeilor se opreau instinctiv asupri lui.
Înfăţişarea-i tinerească atrăsese atenţia multora şi unele chiar manevraseră pentru a se apropia de el, dar aspra şi mândra lui indiferenţă le ţinea la distanţă. Deşi în fond era măgulit de curiozitatea pe care o deştepta, păstra aceeaşi atitudine rezervată care atrage şi intrigă mai pe toate femeile.
Lumea îl acuză că-i place să pozeze.
Vrea să fie original, interesant, şi nu-i decât afectat.
Neagu părea că priveşte distrat vârtejul perechilor dansând. Dar el nu urmărea decât o singură pereche. Nu vedea decât două fiinţe contopite într-una, care se legăna straniu în ceaţa luminoasă a sălii, în mişcări ritmate, muzicale. Neagu le spiona gesturile ca să le ghicească gândurile. Nu auzea şoaptele dar ochii pe jumătate închişi prindeau orice mişcare.
Rochia Evantiei, în undularea ei, învăluia picioarele lui Deliu, care se lipeau nervoase de pulpele acelea rotunde şi elastice. Îi strângea talia cu atâta dibăcie încât o ducea pe sus, ca pe o pradă lipită la sân. În braţele lui, supusă, nu putea să facă decât mişcările pe care voinţa lui le imprima în cadenţa orchestrei. Cu fruntea lipită de buclele ei negre el îi şoptea ceva la ureche.
Şi ea, topită în voluptatea ameţelii, surâdea c-o uşoară cochetărie. Uneori ridica spre el ochii arzatori de o candida indrazneala.
De câte ori treceau în zbor prin faţa lui Neagu, el încrunta fără voie sprâncenele.
Şi dacă privirile se încrucişau, el întorcea ochii c-o indiferenţă afectată.
Cum se poate, Neagule, la vârsta ta să faci tapiserie salonului, ca o fetiţă de la Sacre-Coeur? Şi un căpitan bătrân îi puse o mână grea pe umăr.
Doctorul Barbă Roşie se apropie cu zâmbetul lui sarcastic:
— Tinerii în genere fac profunda greşeală că sunt prea respectuoşi cu femeile. Ei se înşeală amar; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă ca şi o fetiţă se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereţii, de care nu-ţi dai seama decât în vârsta regretelor. Tinereţea dacă ar şti... bătrâneţea de-ar putea... ce profund adevăr cuprind aceste vorbe banale....
Căpitanul Mincu, atras ca de-un magnet, veni lângă Barbă Roşie, care privea lumea din sală, ca de obicei, c-un suveran dispreţ, de la o mare înălţime.
— Nu ştiu cine, zise doctorul, a comparat balul c-un câmp de luptă. Două tabere. Bărbaţii însuraţi, preocupaţi de interese, şi femeile însetate de senzaţii noi, căutând o evadare, o fugă din realitate. Ei în negru, parca ar fi toţi în doliu, ele în alb, în roşu, în verde, în toate culorile, vii, ţipătoare.
Şi ofiţeraşii aceştia, în alb ca nişte heruvimi fără aripi, pajii aceştia – dintre care mulţi miros a iodoform – după care femeile îşi pierd minţile, au prestigiu, sunt căutaţi, pentru că amintesc armurile şi broderiile de altă dată.
Uite la bărbaţii însuraţi. Vulgari, posaci, îşi spionează nevestele cu coada ochiului. Şi uneori surâd acru. Acasă, de frică să nu le piardă, le ţin sub cheie. Şi aci în bal le lasă goale, libere în vederea atâtor ochi de hoţi care le pândesc gata să le fure. Să băgaţi de seamă la figurile soţilor în momentul plecării din bal. Cu ce cruzime bărbatul îşi scoală de pe scaun nevasta ca să o ducă acasă. Cu ce satisfacţie îşi afirmă el proprietatea. Şi ea cu ce regret în ochi îşi părăseşte pajul, care a încântat-o câteva ore, scoţând-o din plictiseala provinciei meschine în care vegetează.
— Ia priveşte – vorbi Mincu – ce figură nenorocită face bietul Neagu, văzându-şi adorata în braţele lui Deliu.
— Cine ar putea crede că apariţia acestui om aci în bal, poale stârni atâta admiraţie, invidie şi gelozie? Uite colo, în fund, lângă fereastră, vezi o femee brună, înaltă?
— Nu-i urâtă, răspunse doctorul, fixând-o cu atenţie; are graţie, dar pare glacială; dacă aş sta mai mult lângă ea, sigur că aş căpăta un guturai.
— Te înşeli, nu-i rece deloc, fierbe; e gata să facă explozie ca o torpilă, îi lipseşte numai amorsa. E nevasta unui fost pilot. Observă ce privire sumbră are. Îşi plânge dragostea pierdută. Deliu a abandonat-o, din ordin, fiind mutat la Galaţi. Uite, cu ce ochi asasini îl urmăreşte. E chinuită de o gelozie feroce.
— Iubirea şi ura sunt două extreme care se ating, zise doctorul sentenţios. Dintre toate pasiunile, aceea care roade mai dureros existenţa omului e gelozia. În acelaşi timp eşti tiran şi sclav, îndată ce-i inoculat veninul geloziei.
Ca o fiară rănită sta la pândă Penelopa, în fund, lângă fereastră.
Intrase în sală odată cu Americanul. Fardată cu artă, într-o rochie neagră de tafta, c-o antică broşă în granate, îşi luase loc, în rândul doamnelor serioase. Rolul de protectoare ştia să-l joace, cu tact şi cu demnitate.
Retrasă, înfiptă, privea aparte, cu ochii mici lumea strânsă acolo, care se agita ca un zumzet de albine.
Ce meschine i se păreau balurile acestea cu pretenţii diplomatice! Şi închizând ochii pe jumătate, îi apăreau, ca pe-un ecran misterios, vedenii rămase în fundul minţei, din vremea copilăriei...
"Ce bogăţii, ce splendoare era pe atunci la balurile de la ambasada rusa din
Constantinopole!..."
Şi cum visa pierdută în amintiri, Penelopa deodată tresări surprinsă. În cadrul uşei apăru figura lui Deliu. Nu-i venea să creadă. Ştia bine că el nu venise cu escadra în Sulina.
"Când a sosit? Ce frumuseţe bărbătească!"
Şi Penelopa înfiorată, cuprinsă de un fel de spaimă, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Îi venea nebunie. La asta nu se aşteptase niciodată. Să-l aibă în faţa ei şi să nu-i poată vorbi. Îi venea să se arunce de gâtul lui, să-l înăbuşe cu sărutări. Sta pe cărbuni. Dar nu se putea clinti din loc. Era osândită, paralizată; trebuia să rămână ţintuită acolo toată noaptea. Atâţia ochi o spionau.
Deliu, cu recea lui mândrie, aruncă priviri în sală, fără s-o vadă. Sau se făcea că n-o vede. Asta-i teribil...
Penelopei îi făcuse altădată plăcere reputaţia de cuceritor a lui Deliu. Era mândră, auzind de aventurile lui şi de femeile pe care le înhămase la carul lui de triumf. La început când fusese aleasă, ea simţise bucuria reuşitei la concurs. Dar după scurt timp ajunsese la accese de gelozie sălbatică.
"Ce pereche potrivită!" şopti o doamnă de lângă ea, privind la Deliu, care dansa cu Evantia, în admiraţia tuturor.
Strânşi, lipiţi, zburau într-un vârtej nebun. El, puternic, înalt, se înclina uşor, c-un fel de graţie în mişcări.
Ea, delicată, mlădioasă, se atârna lipindu-se de el, cu respiraţia tăiată, cu ochii închişi.
Privindu-i, Evantia simţea o durere fizică.
De câteva ori îi fulgerase c-o privire încruntată, pe când trecuse prin faţa ei. El n-o văzuse. Sau se făcuse că n-o vede? Frântă în orgoliul ei, Penelopa simţea că-i vine ameteala in atmosfera inabusitoare a salii.
*
Plecase singură de la serala Cercului Marinei. Zdrobită, căzu pe pat, îşi băgă capul în perne, plângând cu sughiţuri. Nu putea dormi. Cum închidea ochii, o vedea pe Evantia în braţele lui Deliu. Imaginea, halucinaţia asta o tortura.
În febra în care se zbătea, îşi punea întrebări crude, la care îi era frică să răspundă.
"Cum, să fie adevărat că el n-o mai iubeşte? a părăsit-o pentru totdeauna? S-a săturat de ea? a îmbătrânit?... S-a făcut urâtă şi el nu se mai uită la dânsa?... Adică un om ca el să-şi pună mintea cu un copil ca Evantia?"
"Dar poate nu-i ceva serios; totuşi cum găseşte el o plăcere să sfâşie inima femeii care-l iubeşte cu patimă?"
Şi deodată, îşi aduse aminte de o expresie citită într-un roman de senzaţie:
fiară adorată.
Aceste două cuvinte le repetă prelung, şuierător, într-un rânjet de furie înăbuşită.
Întinsă, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas până s-a luminat de ziuă. Nu mai putea sta în pat.
Se sculă, îşi spălă ochii, şi se apropie tiptil de camera în care dormea fata. Stăpânindu-şi bătăile inimei, apăsă uşor pe clanţă, crăpând uşa puţin.
Fata dormea fericită, cu surâsul ei inocent pe buze. Şi sânul ei tânăr, abia format, desgolit, se mişca în ritmul respiraţiei.
Penelopa se simţi insultată de tinereţea fetei.
Închise încet uşa la loc şi se întoarse cu faţa spre oglindă. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi.
"Ce, n-a fost odată şi ea ca fata asta? Dar cine se uita pe atunci la dânsa? Era o copilă. Numai după ce s-a copt, când avea trupul împlinit, a început şi ea să placă bărbaţilor.
Cum poate copila asta să aibă aşa pretenţii la vârsta ei? Ce obrăznicie! Să-şi pună ochii pe un om ca Deliu".
I se părea ceva absurd, monstruos. O fată ca asta să-i fure amantul. Ideea superiorităţii o înverşunase. Tremurând, cu ochii în lacrimi, se zbătea prin cameră, desfătându-se parcă în ura ce o înăbuşea.
Toată ziua a stat închisă în casă, cu gheaţă la cap. Numai spre seară a ieşit singură să ia aer de mare, făcându-şi obişnuita plimbare pe chei.
*
Evantia a dormit bine până la amiază.
Voioasă, uşoară, fragedă, a plecat seara spre plajă, să-l întâlnească pe Neagu, după obicei.
Unde era el? Nu se vedea nicăieri.
O vagă nelinişte o cuprinse. Simţea că încearcă s-o înţepe un ghimpe de mustrare.
"Ce indispus
era Neagu la bal. Păcat că nu-i place şi lui să danseze. Şi ea a jucat ca o nebună. Toată lumea o admira, dansând cu Deliu."
"Ce cavaler desăvârşit! E un tip interesant."
"Nu, lui Neagu nu-i plac balurile. Şi ea cum s-a antrenat aşa la dans... Nu trebuia nici ea să danseze, dacă lui Neagu nu-i place..."
"Desigur că el e supărat. Are dreptate... Cum să-l împace?" Şi Evantia, sub culpa-i închipuită, simţea o dorinţă de sacrificat, fără să ştie sub ce formă putea să-i dovedească iubirea ei supusă.
Un ofiţer apăru venind dinspre far. Evantia mări pasul. Deodată se opri pe loc, nehotărâtă.
Nu era Neagu...
Căpitanul Deliu venea direct înspre ea.
Surprinsă, stânjenită, nu ştia ce să facă. Încotro sa apuce?
— A! ce surpriză! o întâmpină Deliu cu şapca în mână, învăluind-o în graţioase şi banale complimente. Ce fericită întâmplare să întâlnesc pe Sirena Neagră singură. Turbanul pe care-l porţi e adorabil, parcă ai fi o prinţesă din o mie şi una de nopţi. Şi fără să-i ceară voie, se întoarse s-o însoţească.
Fata, roşie de emoţie, măgulită şi sfioasă, păşea cu stângăcie alături de el, fără să poată deschide gura. După câţiva paşi se opriră ca să privească la un vapor care intra în port.
- A! făcu Deliu c-o falsă exclamaţie: ce bizară coincidenţă!
Evantia, curioasă, îşi întoarse capul.
Dinspre port venea Neagu, de la far Penelopa. Cam la egală distanţă, aveau să se întâlnească în acelaşi punct.
Evantia surâzătoare, ieşi înaintea lui Neagu.
Penelopa se apropie fulgerându-l cu ochii încruntaţi pe Deliu, care-i sărută mâna cu o politeţe exagerată.
— Trebuie să-ţi vorbesc. La noapte, la farul verde – îi şopti Penelopa, şuierând cuvintele.
— Unde ai fost? întrebă cu naivitate fata; te căutam pe tine şi am întâlnit pe domnul Deliu, care m-a acompaniat până aici.
Neagu răspunse sec:
- "Am fost de serviciu. Abia acum am scăpat".
Şi toţi patru o luară agale spre port.
— Să lăsăm copiii înainte! zise Deliu cu aer protector.
Şi după câţiva paşi, prudent, se despărţi, cerându-şi scuze că trebuie să intre la pilotaj. Penelopa apucă alt drum, având să treacă pe la o prietenă.
Singuri. Fata îşi ridică ochii spre el, învăluindu-l într-o privire drăgăstoasă. Neagu era rece, posomorât.
— Ce ai? Nici ieri nu erai dispus; ai stat toată noaptea la bal încruntat. De ce n-ai dansat?
— Pentru că ai dansat tu şi pentru mine.
— Recunosc, îmi place dansul la nebunie, dar nu ştiam ca....
— Mai cu seamă – o întrerupse el – când ai un cavaler ca Deliu. Nu-i aşa? Cum îl găseşti?
— Joacă admirabil; pare un om de lume, interesant şi manierat.
— Da. E foarte apreciat de femei...
*
La pândă, după perdea, Penelopa spiona în lungul străzii întoarcerea fetei. Şi când o văzu apărând, senină, neştiutoare de furtuna stârnită în jurul ei, Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mânie îi tulbură vederea.
Candoarea şi cochetăria firească a fetei, luau în ochii ei un aer de trufie, care o întărită până la disperare.
"Ia uite la ea... ce tupeu... ce aere de prinţesa... să nu turbez? Şi când mă gândesc că eu am scos-o în lume... asta-i teribil... să încălzeşti şarpele la sân..."
Şi Penelopa trecu în faţa oglinzii; îşi şterse c-un colţ de batistă ochii înroşiţi de plâns, îşi pudră uşor obrajii palizi şi intră în camera fetei, hotărâtă s-o înfrunte, fără să se compromită.
Cu aerul unei femei plină de experienţa vieţei sociale, Penelopa începu calm, c-o falsă dulceaţă în glas:
— Ascultă, fetiţo! Îţi vorbesc ca o mamă, spre binele tău, nu-i frumos ce faci. O fată abia intrată în lume, trebuie să fie mai rezervată.
— Cum? Ce am făcut? întrebă copilăreşte Evantia, fără să înţeleagă bine ce vrea sa i se spună.
— Tu nici nu-ţi dai seama – şi buzele subţiri ale Penelopei schiţară un zâmbet răutăcios – asta nu se face; să dansezi toată noaptea c-un singur cavaler şi a doua zi să ieşi cu el pe chei, să te afişezi în ochii lumei. Tu eşti o copilă încă; nu ştii ce-i viaţa în societate.
— Ce sunt eu de vină, dacă lui i-a plăcut să danseze numai cu mine? zise fata enervată.
— A! Vei fi crezut poate că te-o fi plăcut? o întrerupse Penelopa c-un acces de râs strident. Ei, asta-i nostim... prea te-ai grăbit, fetiţe Cum îţi închipui că un bărbat ca Deliu o să-şi piardă vremea cu o fetiţă proastă ca tine? Ce, ţi-a spus ceva? Ai curajul, vorbeşte; nu fă pe ipocrita... Ce ai cu el? Te place? Te iubeşte?
— Poate! răspunse fata dându-şi capul pe spate şi înfruntând-o cu ochii scânteind în lacrimi.
Penelopa îşi descleştă fălcile, apăru o clipă albul dinţilor, parcă voia s-o muşte şi, scoasă din fire, izbucni desfigurată de furie:
— A! Neruşinato! şi ca o lupoaică turbată se repezi la fată, care se trase un pas înapoi.
În momentul acela Americanul, atras de zgomot, intră pe uşă.
Fără nici o vorbă se puse între cele două femei gata să se încaiere.
Şi apucându-şi fata de un braţ, o târî în camera ei, închizând uşa cu zăvorul.
Evantia, apucându-şi capul cu amândouă mâinile, se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote.
— Nu mai stau nici un moment în casa asta!
— Ssst! linişte!... zise bătrânul, fă geamandanele, ne mutăm imediat la hotel, până ce vom găsi o casă.
Penelopa fusese apucată de un acces de isterie. Se potoli după ce sparse o oglindă şi o cană mare de sticlă.
A doua zi, când Stamati veni de la Galaţi, îşi puse mâinile în cap. Nu mai cunoştea casa.
Musafirii se mutaseră. Nevasta bolnavă în pat.
— Nu permit, striga Penelopa scandalizată, ca o fată stricată să-mi facă de râs casa mea.
Deşi schiţă un nou atac de nervi, în fond regreta amar faptele întâmplate, numai din cauza ca nu se putuse stapani.
O casă de piatră acoperită cu olane, în faţa debarcaderului – vechea cazarmă turcească – fusese transformată de un ofiţer gospodar în Cercul Marinei Române.
Câteva camere serveau de locuinţe ofiţerilor burlaci.
Într-o sală mare era instalată popota, înzestrată c-un biliard de ocazie, monumental dar şchiop; o pianină dezacordată; câteva reviste ilustrate; un joc de şah şi altul de table – jocul de cărţi nu era permis decât în zile mari, la balurile care aveau loc de câteva ori pe an.
Numai câteodată se aşternea pe postavul biliardului o muşama împărţită în careuri numerotate. O ruletă în miniatură se învârtea zbârnâind în palpitaţia unor jucători savanţi, care voiau să-şi verifice combinaţiile unui calcul de probabilităţi.
În căutarea unei reţete matematice, cei mai mulţi visau câştiguri fabuloase, chinuiţi veşnic de mirajul ruletei de la Monte-Carlo.
În grădiniţa din faţă, în mijlocul unui careu de flori anemice, între două arhaice tunuri reformate, un catarg înalt şi putred se menţinea încă falnic, sprijinit într-o armătură de cercuri de fier şi frânghii de sârmă.
Tradiţia se respecta cu sfinţenie.
De la răsăritul soarelui până la ora asfinţitului, culorile româneşti fluturau în vârful catargului.
Tot în locul acela se înălţase altădată steagul cu pajura marei împărăţii Ruseşti, care înlocuise pe vremuri flamura roşie cu semiluna albă a Sublimei Porţi.
"Trebuie să ne afirmăm prestigiul şi suveranitatea noastră aci la gurile acestui fluviu internaţional...", cică spusese dârz un mare bărbat de stat român, cu prilejul conflictului avut cu ruşii, când s-a tras un obuz în vaporul Olga, care intrase în port, nesocotind carantina românească.
Şi vorbele rostite odinioară se repetau de atunci în toate ocaziile solemne şi de câte ori se înteţea zâzania între autorităţile care se ciocneau adesea în conflicte de atribuţii.
Balul Crucii Roşii, dat la Cercul Marinei, era un eveniment anual. Faima lui trecea de limitele Deltei. Venea lume multă din Galaţi şi Brăila. Surprizele de cotilion se comandau direct la Bucureşti. Cât despre muzica militară şi ofiţerimea garnizoanei Tulcea, erau oarecum obligate să ia parte, cu toate că existau unele fricţiuni între cele două garnizoane vecine.
În Sulina, unica garnizoană de marină, nu exista nici un ofiţer de uscat. Şi când se întâmpla vreunul în trecere, pleca repede, scandalizat de lipsa disciplinei. Marinarii umblau ca la ei acasă. Înlocuiseră săbiile cu bastoane, tunicile cu sacouri descheiate, şi cizmele cu pantofi albi de tenis.
Împunsăturile dintre cele două elemente ale armatei nu ajungeau să destrame legătura de solidaritate şi spiritul de corp, pentru un sprijin reciproc între forţele de apă şi cele de uscat.
Din cauza relaţiilor delicate cu personalul Comisiei Europene, balurile din Sulina căpătau oarecum un caracter oficial, respectându-se un anumit protocol diplomatic.
Se cereau calităţi de atenţie şi tact ca să împaci pe toată lumea, căci după o veche tradiţie democratică, trebuiau invitaţi şi agenţii caselor de comerţ din port, fără deosebire de naţionalitate şi religie.
Era nevoie de o femee distinsă şi abilă, care ştia să primească, să facă onorurile casei.
Comandantul Bazei Navale de la gura Dunărei, om instruit şi manierat, foarte ocupat cu partea tehnică a meseriei, având şi mania invenţiilor – lucra la o torpilă ce trebuia să-l aducă glorie şi bani – trecuse frânele în mâna soţiei sale.
O mână fermă, făcută anume parcă să conducă un regat, se mulţumea să guverneze cu tact şi energie o mică garnizoană.
D-na comandor Otilia Latiş, care se oprise la limita de vârstă (40 de ani), fără să mai avanseze deloc, se ţinea bine. Dacă talia n-ar fi trădat-o, rămânea aceeaşi femee frumoasă cu bucle negre, cu ochii şi dinţii sclipitori.
Pentru că avea pronunţate dispoziţii de rotunzime, ofiţerii o porecliseră:
Turela comandantului.
Cronica locală de provincie îi menţinea o bună reputaţie, şi pentru că de la o vreme o pasiona numai amorul altora, patrona, fără interes personal, tot comerţul secret şi sentimental din cercul ei dirijat cu artă, după un protocol desăvârşit.
"Une femme de tête", i se zicea cu admiraţie în lumea bună.
Sub ochiul ei vigilent, urmau de o săptămână pregătirile la Cercul Marinei.
Tot localul era pavoazat cu steguleţe adunate de la vapoarele din port. Trei bărci cu ramuri de stejar fuseseră aduse din pădurea de la Letea. O echipă de marinari împletea ghirlande de frunze, o altă echipă îşi tocise pantalonii frecând în genunchi podelele salonului cu ceară de lustruit.
Portul era în plină sărbătoare.
La sfârşitul campaniei de instrucţie toate unităţile navale se concentrau la gura Dunărei, în vederea manevrelor şi a inspecţiei generale.
Lumea se agita pe cheiuri. Marinarii cu gulerele albastre, umpleau cârciumile şi cafenelele.
Ofiţerii familişti, sub ochii încruntaţi ai vameşilor, cutreierau prăvăliile şi se aprovizionau, tocmind mărfuri aduse fără vamă.
Ofiţeraşii proaspeţi, hoinăreau în cârduri prin mahala, cu ochii pe la ferestrele care păstrau încă zăbrele de fier, pentru liniştea şi siguranţa înţelepţilor orientali.
Când apăru la catargul vasului comandant, înainte de apusul soarelui, prima flamură de semnalizare, toţi aşteptau transmiterea ordinelor de serviciu sau de manevră, dar se anunţă spre executare la vasele militare din port un ordin neaşteptat:
"Toţi ofiţerii, afară de cei de cart, vor fi prezenţi la serata ce are loc la ora 9, la Cercul Marinei"
Veseli, gălăgioşi, ofiţerii tineri se înghesuiau prin cabinele strâmte; se ferchezuiau în faţa oglinzilor; se ciondăneau de la săpunuri, brice, jileturi şi pudră. (Simţul de proprietate pe bord scade simţitor între indivizii care trăiesc de-a valma, într-un spaţiu restrâns, după forme sociale apropiate de comunism).
Plictisiţi, sceptici, ofiţerii bătrâni îşi arătau, după obicei, nemulţumirea, bombănind pe înfundate:
"Poftim... serată... bal cazon... obligator... de asta ne arde nouă!"
— În armată şi petrecerea e din ordin, zise c-o acră ironie doctorul Barbă Roşie, aruncând enervat zarurile în cutia jocului de table.
— Lasă, doctore, mergi cu mine la bal, doar faci parte din marea familie militară, îi vorbi căpitanul Mincu, resemnat şi filozof.
— Bine, dar ce să fac eu acolo? N-am dansat în viaţa mea.
— Nu-i nimic, parcă eu am dansat... şi doar în şcoala militară am avut profesor de dans, care ne punea note. Fiind obligat să merg la baluri, am făcut şcoala lumei, am învăţat să observ. Salonul e ca şi scena. Dacă ai spirit de observaţie, şi ochiul format, petreci ca şi la teatru. Căci în fond balul nu-i decât un teatru erotic, pe care ni-l prezintă viaţa socială. Dansurile primitive, baletul sălbaticilor ca şi dansurile moderne cu gesturile, mişcările în ritmul muzicii, îmbrăţişarea în văzul public, frecarea trupurilor dau aceeaşi iluzie teatrală, nu sunt decât elementele unei piese erotice. Iar toaletele de gală, rujul şi fardurile, care azi rectifică natura, nu fac decât să înlocuiască tatuajul strămoşilor noştri. Numai forma se schimbă, fondul e veşnic acelaşi.
Crede-mă că n-ai să regreţi. Balurile de aci sunt interesante şi originale. Le cunosc bine, am trăit atâţia ani în acest minuscul lupanar cosmopolit.
Cercul Marinei, pus în legătură cu dinamul crucişătorului, era feeric luminat. În grădiniţa din faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lampioanelor multicolore.
Sub ochiul comandantei de garnizoană, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, un stol zglobiu de ofiţeraşi spilcuiţi, pudraţi şi înmănuşaţi, se agita la intrare, conducând cu graţie lumea spre biroul furierilor, transformat cu stângăcie în cameră de toaletă.
Parasca, o rusoaică îmbujorată, fata de la Hotelul Internaţional, angajată special, făcea pe garderobiera, ajutată de-o cameristă, baba Marghioala, spălătoreasa Marinei.
Invitaţii veneau pe rând, după categorii: funcţionarii, comerţul, diplomaţii şi la urmă Comisia Europeană.
Cel dintâi, ca de obicei, apăru conul Tudorache vameşul, în ţinută de ceremonie, solemn, într-o redingotă înverzită, lungă până la genunchi, răspândind o aromă puternică de naftalină.
Leoaica, într-o rochie bogată de tafta taupe, avea cerceii şi broşa la fel, montate cu pietre antice de topaz.
— Bravo, şefule! ca totdeauna, eşti primul reprezentant al autorităţilor româneşti, îl întâmpină un căpitan hazliu.
— Vai de mine, domnule căpitan, mai e vorbă... aici nu-i chestie de petrecere... e o datorie de onoare, naţională, pot zice. Ca bun român, trebuie să fiu prezent, ca la un ordin de serviciu.
Doar Marina Regală Româna ne mai ridică prestigiul şi ne afirmă suzeranitatea aici între străini, în oraşul ista cos-mo-to-lit – aici şeful se încurca regulat, de cate ori pronunta cuvantul cosmopolit.
Din lumea comerţului sosi devreme domnul Kohen, într-un smoching strâmt, rămas din tinereţe de când nu i se dezvoltase încă pântecele. D-na Blanşa Kohen, sub povara unei mari cantităţi de bijuterii, într-o rochie de mătase azurie, îşi expunea decoltajul unui piept foarte bogat. Pe carnea albă şi grasă străluceau boabele unui colier de perle. Pe fiecare deget, câte două, trei inele montate cu briliante, rubinuri şi smaralde.
Kohen ajunsese celebru cu ocazia unei călătorii a Regelui Carol I pe Dunăre. Primarul, pe debarcader, îl prezentase ca procurist, iar Kohen se grăbi să adauge şi titlul de agent principal la Loteria Regală Română.
"Eu nu joc niciodată la loterie, nici chiar la cea regală" – i-a spus Regele, cu finul lui surâs.
Lumea a făcut haz de întâmplarea asta, şi a scornit vorba că agentul ar fi încercat să-i vândă Regelui un bilet de loterie, asigurându-l că-i dă un număr câştigător.
— Bine, se poate să nu aduceţi domnişoarele la serata noastră?... nişte fete aşa de drăguţe şi talentate.... începu să reproşeze comandanta.
— Scuzaţi, madam, răspunse foarte jenat domnul Kohen, e drept că aici se petrece aşa de frumos şi fără speze... dar vedeţi, fetele mele sunt deja
culturale, muzicale şi picturoase, dar prea copile încă... s-ar putea cine ştie cum să capete papietaţie între atâţia domni ofiţeri tineri, frumoşi şi... ştiţi, e mai bine cu puţină prudenţă... fără supărare... şi domnul Kohen se pierdu în scuze şi complimente.
Dansul începuse, când amiralul cu statul său major îşi făcu apariţia. Perechile s-au oprit brusc în mijlocul sălii. Ofiţerii au făcut front şi lumea civilă s-a înclinat cu respect. Bărbaţii, solemni în haine negre, se frângeau în două pe cât le permitea coloana vertebrală. Femeile, în toalete bogate, cu braţele şi umerii goi, se aplecau în reverenţe graţioase.
Amiralul, grav, marţial, c-o venerabilă barbă albă răsfirată pe piept până la placa decoraţiilor, traversă ceremonios salonul, ca la o inspecţie generală. După câteva strângeri de mână, se aşeză în fundul sălii, în mijlocul notabilităţilor.
Şi dansul reîncepu.
Înăuntru căldura era apăsătoare.
Gulerele, înţepenite de scrobeală, începură să se moaie. În atmosfera sălii de bal plutea un miros înţepător, care se suia la cap; amestec de parfumuri tari, sudoare şi naftalină.
O parte din lume ieşea în grădiniţa din faţă, ea să respire aerul curat şi rece care adia dinspre mare.
Cu toată scânteierea lampioanelor printre crengile pomilor, rămânea prin boschete destulă umbră, colţuri tăinuite pentru perechile care căutau locuri ascunse, ferite de lumină.
Doctorul şi Mincu nu dansau, nu se amestecau în lumea balului; sprijineau cu spatele uşile salonului, observau, comentau şi criticau pe şoptite. Şi când simţeau nevoia unei reflecţii mai tari, ieşeau în grădină, la răcoare, continuând discuţia liberi, în gura mare.
— Ce bogată menajerie, zise pedant doctorul.
— Ce variate specii de mamifere...
— Un adevărat ghiveci internaţional, adăugă Mincu.
— Unde mai poţi găsi într-un spaţiu aşa de restrâns, un asemenea amalgam? Ce bizar amestec de rase, tipuri, limbi şi trepte sociale. O parodie de bal diplomatic. Oamenii oficiali şi gravi, cu masca zâmbetului fals pe buze, dau mâna cu aventurierii şi escrocii, barcagii de ieri, milionarii de azi.
Toată lumea asta are pentru noi dispreţ şi teamă ca faţă de nişte ocupanţi cuceritori.
Suntem doar în poarta orientului.
În punctul terminus al Dunărei, la răscrucea căilor mondiale de comerţ, se întâlnesc toate neamurile; o mahala a Levantului.
Şi doctorul sfârşi declamând cu patos:
"Oraş de vânzare!! Nu-ţi lipseşte decât un cumpărători..." a zis Iugurta parasind Roma.
Era târziu şi Americanul cu fata lui nu apăruseră încă. Lumea aştepta cu nerăbdare să-i vadă.
Era cel mai de senzaţie număr din programul seratei.
Felurite şoapte începură să circule prin colţuri. "Vine ori nu vine Americanul?" Amfitrioana era îngrijorată. I se încurcau planurile. Enervată, pierzându-şi răbdarea, făcu un semn discret către consulul elen.
Intervenţia avu efect. După câteva minute consulul, la braţ cu Evantia, apăru în cadrul uşei. În urmă, se ivi Americanul cu Penelopa.
Apariţia lor făcu senzaţie în sală.
Evantia, graţioasă, era îmbrăcată cu mult gust, într-o rochie simplă de mătase roşie, armonizând de minune cu pielea mată de culoarea coajei de castană.
Tatăl ei în haine cenuşii.
"Te pomeneşti că n-are haine negre!" zise unul în glumă.
"Are haz... se poate? Un om ca el, întors din America, să nu aibă haine negre?"
— Dar aşa sunt americanii, originali; dinadins nu vor să respecte nici o etichetă, nici o ceremonie, zise un ofiţer voiajat.
— Când ne-a primit, la un congres, preşedintele Republicei, în saloanele de la
Casa Albă, erau toţi în haine de turişti.
Americanului, după prezentări şi plecăciuni, i se făcu loc în cercul protipendadei, între amiral şi rezidentul Comisiei Europene.
Toţi ochii urmăreau cu admiraţie mişcările Evantiei. Dansa parcă plutind în aer. Un fel de candoare îi împodobea fiecare gest. Bărbaţii o sorbeau din ochi, proclamând-o, în unanimitate, Regina balului. Femeile, făcând ochii mici, o măsurau c-o ascuţită curiozitate, mascându-şi gelozia prin aprecieri, spuse cu jumătate de glas.
"Vai ce drăguţă!" zise una. "E adorabilă... ce picantă e negresa..." zise alta. "Ce-o fi având drăcoaica asta neagră de se ţin toţi bărbaţii după ea?" întrebă o doamnă serioasă ascunsă după un evantai enorm.
"Şi fetelor corecte nimeni nu le face curte", zise înţepat o matroană vânătă de pudră şi de mânie.
În pauză, când muzica încetase, în mijlocul unui grup, Evantia în roşu, îmbătătoare, radia un farmec femeesc care făcea pe toţi bărbaţii să graviteze în sfera ei de atracţie, ca nişte sateliţi.
Ofiţerii, în alb, o asediaseră. Civilii, în negru, o contemplau resemnaţi.
— O floare de mac într-un buchet de crini! zise romanţios şi sarcastic doctorul Lascu, privind grupul cu ochii lui de miop pe jumătate închişi.
— O plantă nobilă, exotică, adaogă Mincu, admirând trupul graţios al fetei.
— Încântător amestec de eleganţă, gingăşie şi vibrantă vitalitate... un produs de o specie rară, şi doctorul o examina ca pe o varietate ciudată prinsă în lentilele unui microscop.
În salon se auzeau toate limbile, dar franceza, ca limbă diplomatică, predomina, vorbită cu diverse accente orientale.
O brunetă coaptă, văduva unui agent de vapoare, Evredichi Saris, c-o ţinută marţială, păstrând încă urme de frumuseţe, traversă de câteva ori salonul, schimbându-şi mereu locul, pozând pentru a fi în bătaia ochilor Americanului.
I-a pus gând rău! şopteau două prietene, urmărindu-i manevra.
"Uite ce ocheade îi trage!... fără pic de ruşine... la vârsta ei... şi-a pus ochii pe el... îi aţine calea, că doar l-o încurca... să-şi facă şi ea o situaţie..."
În dreptul unei ferestre dinspre stradă, unde mulţimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam, consulul elin dicta grav ceva unui tânăr, care lua note pe un carnet.
Jak Măgură, un imberb deşirat, într-un sacou verzui, c-o bogată coamă de păr roşu, artistic zburlit, era reporter la o gazetă din Brăila şi corespondentul unui ziar de tiraj din Capitală.
Venise anume să ia un interviu, date biografice şi fotografia Americanului.
"Colega!... colega!..." se auzi dintr-un grup de ofiţeri, o voce ascutita de femeie.
Şi o persoană în negru, de sex nedefinit la prima vedere, se desprinse din grup.
Domnişoara Pampi Fotis, excentrică, nedescifrabilă, făcea o stranie impresie. Băiat sau fată? Te întrebai privind-o cu atenţie de la brâu în sus. Cap masculin, ten mat, tunsă a la garçonne; în sacou de catifea de o croială băieţească, fără sân şi fără şolduri, cu mâinile în fundul buzunarelor, cu ţigara în colţul gurii, scoţând fumul pe nări, părea un licean ştrengar.
I se zicea Palicarachi în cercul ofiţerilor, în care flirta fără să aibă în special vreo preferinţă.
Gurile rele şopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. Complet emancipată, ea nu se sinchisea de opinia publică. Levantină poliglotă, vorbea şi scria şase limbi.
Născută în capitala Turciei, făcea ziaristică în Grecia şi trăia mai mult la rude, prin porturile româneşti de la Dunăre.
Pregătea pentru o revistă din Atena o bogată monografie asupra coloniilor elene din România.
La bal venise în exerciţiul funcţiunii, înarmată cu blocnotes şi stilou, să culeagă impresii şi informaţii asupra Americanului întors, după 40 de ani, în sânul coloniei elene de la gura Dunărei.
*
Persoanele marcante, serioase, pentru care dansul nu mai avea nici o atracţie, ieşiră la răcoare într-un boschet de liliac.
Comandanta, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, făcu semn unui marinar stângaci, în mănuşi albe de aţă. După câteva minute fu adus căzănelul argintat cu sticlele de şampanie, puse la frapat. Grupul format în jurul americanului se mărea pe nesimţite.
Avocatul Zalău, poreclit Dulău, un tânăr deputat de Tulcea, în picioare în faţa amiralului, vorbea cu patos:
— Delta d-lor e o Californie neexploatată.
"...bogăţii în stare latentă... trebuie puse în valoare, cu orice preţ"...
Cei care şedeau pe de lături şi nu îndrăzneau să se apropie, îşi lungeau numai gâtul, prinzând cu urechile ciulite silabele care cădeau ca nişte perle pe coarde de aur, într-o muzică divina.
Inginerul rezident asculta zâmbind cu ironie. Amiralul zise cu gravitate: "navigaţia pe canal ar fi compromisă prin secarea Deltei".
Inspectorul pescăriilor expuse pedant teoria cu geneza Deltei. Fund de mare care nu poate fi utilizat decât pentru pescărie. Secarea este o utopie a dovedit doctorul Antipa.
Deputatul, economist, susţinea că-i cel mai fertil teren şi nu-i trebuie decât capital străin ca să ajungă grânarul Europei.
Deşi părerile erau împărţite, toţi se întâlneau la aceeaşi idee fixă.
"Capital, capital străin să ne fecondeze.... trebuie să fim fecondaţi şi... nu vin d-lor... nu vor să vie... de ce nu vin capitaliştii să ne fecondeze?
Ce-i de făcut?"
Şi unii se încruntau privind cu-n fel de necaz la Americanul care tăcea chitic. Încercase el să zâmbească, dar nu reuşise.
*
Muzica rări tactul, până se opri obosită. În pauză, un căpitan de marină, întârziat, se ivi în uşă şoptind unui camarad:
— Ti! ce odor di femina – şi nările începură a-i vibra nervos.
Apariţia lui făcu senzaţie în sală. Elegant, mlădios, statură puternică, umeri laţi şi talia fină. Profil de medalie. Nasul acvilin. Părul castaniu, buclat şi pomădat.
Şi el, c-o lenevie graţioasă, cu gesturi studiate, făcu doi paşi, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. Ochiul scânteietor, privire sigură şi fără greş. Un vultur care-şi alege prada planând deasupra unui stol de vrăbii.
Buzele fine, care schiţau o umbră de ironie, deodată se distinseră într-un surâs dulce, voluptuos, şi privirea-i ascuţită se topi într-o lucire catifelată – descoperise o veche cunoştinţă.
Se îndoi într-un salut ceremonios. Câţiva paşi legănaţi şi, ca un seducător gentilom de altă dată, îşi curbă talia depunând cu respect un lungă sărut pe mâna fină ce i se oferea c-o graţie molatică.
Şi doamna, flatată în tulburarea ei c-a fost aleasa dintre toate, vorbea îmbujorându-se, cu şoapte întretăiate de jumătăţi de suspine.
- Doctore, vino în salon, şopti Mincu, ai să vezi un tip interesant: Angelo Deliu. Cuceritorul. Unicul exemplar pe care-l posedă marina noastra.
Şi cei doi prieteni se aşezară pe o banchetă lângă uşă, ca să urmărească manevrele de explorare ale căpitanului poreclit de camarazi: "Marchizul de Priola".
— Deliu este tipul amantului de profesie, veritabilul seducător,l'home à femmes,
începu Mincu. Femeile îl admiră, îşi pierd minţile. Camarazii îl invidiază. Bărbaţii însuraţi se tem de el şi evită să-l recomande nevestelor. E un om periculos. M-am întrebat adesea ce calităţi deosebite are omul acesta? Care-i secretul artei lui? Prin ce se deosebeşte de toţi ceilalţi? E adevărat că orice mişcare a lui e studiată, mersul, îmbrăcămintea, vorba, totul atrage şi fascinează.
— Cunosc tipul... un abil actor de melodramă.
— Da! însă un desăvârşit artist. Arta lui cucereşte.
— Cred, zise doctorul, că pe cuceritorul de profesie nu-l face croiala hainei şi nici un artificiu de calcul. Asta nu se învaţă. Se nasc unii c-un fel de graţie animală. Numai înfăţişarea lor ademeneşte ochii femeilor.
— Dacă ai cunoaşte, continuă Mincu, viaţa şi aventurile lui Deliu ţi-ai rectifica teoriile. Toată preocuparea, întreaga lui forţă vitală nu-l îndreaptă decât într-o singură direcţie. Nici o altă ţintă nu are în viaţă – o pasiune de colecţionar. Nimic altceva în lume nu-l interesează. Şi e un om fin, inteligent şi curajos. E gata să-şi rişte viaţa pentru o bonă durdulie ca şi pentru o
prinţesă de sânge. În faţa femeii pe care o doreşte, nici un scrupul, nici o piedică. Trebuie să-şi ajungă scopul cu orice preţ; înfruntă orice primejdie. Nu există datorie, onoare, carieră, morală. Nimic sfânt. Complet liber. Tot ceea ce pe alţii îi reţine, îi face prizonierii conştiinţei, pentru el
nu sunt decât prejudecăţi. Fără să se poată fixa, încearcă, schimbă, continuă şi nimeni nu-i poate rezista. Interesant e că tocmai prestigiul unei proaste reputaţii în societate îi înlesneşte reclama şi succesul. Se ştie doar că lumea dispreţuieşte pe femeea care schimbă bărbaţii şi admiră pe bărbatul care cucereşte cât mai multe femei.
Doctorul, care ascultase gânditor, plecând de la o veche teorie ajunse iarăşi la undele sufleteşti, o ipoteză care îl chinuia de câţiva ani.
— Desigur, zise ele, cea mai mare calitate a cuceritorului e îndrăzneala, persistenţa, voinţa. Căci în fond aci e o luptă. Unul cucereşte, învinge în paguba altora. Sunt suflete pradă. Sunt oameni de acţiune şi oameni de gândire. Calităţile de cucerire, arta, se datoresc unui instinct. Cuceritorul, mai mult decât alţii, simte, primeşte şi emană, ca prin nişte antene, fluidul, undele
sufleteşti asemănătoare cu cele electrice. Noua ipoteză, oricât de îndrăzneaţă, mi se pare foarte aproape de adevăr. Se va impune în curând, va domina ştiinţa sufletului limpezind toate fenomenele ce ne par aşa de stranii, cum e telepatia, sugestia, simpatia şi antipatia.
*
Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colţ, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decât pe Evantia.
Ochii femeilor se opreau instinctiv asupri lui.
Înfăţişarea-i tinerească atrăsese atenţia multora şi unele chiar manevraseră pentru a se apropia de el, dar aspra şi mândra lui indiferenţă le ţinea la distanţă. Deşi în fond era măgulit de curiozitatea pe care o deştepta, păstra aceeaşi atitudine rezervată care atrage şi intrigă mai pe toate femeile.
Lumea îl acuză că-i place să pozeze.
Vrea să fie original, interesant, şi nu-i decât afectat.
Neagu părea că priveşte distrat vârtejul perechilor dansând. Dar el nu urmărea decât o singură pereche. Nu vedea decât două fiinţe contopite într-una, care se legăna straniu în ceaţa luminoasă a sălii, în mişcări ritmate, muzicale. Neagu le spiona gesturile ca să le ghicească gândurile. Nu auzea şoaptele dar ochii pe jumătate închişi prindeau orice mişcare.
Rochia Evantiei, în undularea ei, învăluia picioarele lui Deliu, care se lipeau nervoase de pulpele acelea rotunde şi elastice. Îi strângea talia cu atâta dibăcie încât o ducea pe sus, ca pe o pradă lipită la sân. În braţele lui, supusă, nu putea să facă decât mişcările pe care voinţa lui le imprima în cadenţa orchestrei. Cu fruntea lipită de buclele ei negre el îi şoptea ceva la ureche.
Şi ea, topită în voluptatea ameţelii, surâdea c-o uşoară cochetărie. Uneori ridica spre el ochii arzatori de o candida indrazneala.
De câte ori treceau în zbor prin faţa lui Neagu, el încrunta fără voie sprâncenele.
Şi dacă privirile se încrucişau, el întorcea ochii c-o indiferenţă afectată.
Cum se poate, Neagule, la vârsta ta să faci tapiserie salonului, ca o fetiţă de la Sacre-Coeur? Şi un căpitan bătrân îi puse o mână grea pe umăr.
Doctorul Barbă Roşie se apropie cu zâmbetul lui sarcastic:
— Tinerii în genere fac profunda greşeală că sunt prea respectuoşi cu femeile. Ei se înşeală amar; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă ca şi o fetiţă se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereţii, de care nu-ţi dai seama decât în vârsta regretelor. Tinereţea dacă ar şti... bătrâneţea de-ar putea... ce profund adevăr cuprind aceste vorbe banale....
Căpitanul Mincu, atras ca de-un magnet, veni lângă Barbă Roşie, care privea lumea din sală, ca de obicei, c-un suveran dispreţ, de la o mare înălţime.
— Nu ştiu cine, zise doctorul, a comparat balul c-un câmp de luptă. Două tabere. Bărbaţii însuraţi, preocupaţi de interese, şi femeile însetate de senzaţii noi, căutând o evadare, o fugă din realitate. Ei în negru, parca ar fi toţi în doliu, ele în alb, în roşu, în verde, în toate culorile, vii, ţipătoare.
Şi ofiţeraşii aceştia, în alb ca nişte heruvimi fără aripi, pajii aceştia – dintre care mulţi miros a iodoform – după care femeile îşi pierd minţile, au prestigiu, sunt căutaţi, pentru că amintesc armurile şi broderiile de altă dată.
Uite la bărbaţii însuraţi. Vulgari, posaci, îşi spionează nevestele cu coada ochiului. Şi uneori surâd acru. Acasă, de frică să nu le piardă, le ţin sub cheie. Şi aci în bal le lasă goale, libere în vederea atâtor ochi de hoţi care le pândesc gata să le fure. Să băgaţi de seamă la figurile soţilor în momentul plecării din bal. Cu ce cruzime bărbatul îşi scoală de pe scaun nevasta ca să o ducă acasă. Cu ce satisfacţie îşi afirmă el proprietatea. Şi ea cu ce regret în ochi îşi părăseşte pajul, care a încântat-o câteva ore, scoţând-o din plictiseala provinciei meschine în care vegetează.
— Ia priveşte – vorbi Mincu – ce figură nenorocită face bietul Neagu, văzându-şi adorata în braţele lui Deliu.
— Cine ar putea crede că apariţia acestui om aci în bal, poale stârni atâta admiraţie, invidie şi gelozie? Uite colo, în fund, lângă fereastră, vezi o femee brună, înaltă?
— Nu-i urâtă, răspunse doctorul, fixând-o cu atenţie; are graţie, dar pare glacială; dacă aş sta mai mult lângă ea, sigur că aş căpăta un guturai.
— Te înşeli, nu-i rece deloc, fierbe; e gata să facă explozie ca o torpilă, îi lipseşte numai amorsa. E nevasta unui fost pilot. Observă ce privire sumbră are. Îşi plânge dragostea pierdută. Deliu a abandonat-o, din ordin, fiind mutat la Galaţi. Uite, cu ce ochi asasini îl urmăreşte. E chinuită de o gelozie feroce.
— Iubirea şi ura sunt două extreme care se ating, zise doctorul sentenţios. Dintre toate pasiunile, aceea care roade mai dureros existenţa omului e gelozia. În acelaşi timp eşti tiran şi sclav, îndată ce-i inoculat veninul geloziei.
Ca o fiară rănită sta la pândă Penelopa, în fund, lângă fereastră.
Intrase în sală odată cu Americanul. Fardată cu artă, într-o rochie neagră de tafta, c-o antică broşă în granate, îşi luase loc, în rândul doamnelor serioase. Rolul de protectoare ştia să-l joace, cu tact şi cu demnitate.
Retrasă, înfiptă, privea aparte, cu ochii mici lumea strânsă acolo, care se agita ca un zumzet de albine.
Ce meschine i se păreau balurile acestea cu pretenţii diplomatice! Şi închizând ochii pe jumătate, îi apăreau, ca pe-un ecran misterios, vedenii rămase în fundul minţei, din vremea copilăriei...
"Ce bogăţii, ce splendoare era pe atunci la balurile de la ambasada rusa din
Constantinopole!..."
Şi cum visa pierdută în amintiri, Penelopa deodată tresări surprinsă. În cadrul uşei apăru figura lui Deliu. Nu-i venea să creadă. Ştia bine că el nu venise cu escadra în Sulina.
"Când a sosit? Ce frumuseţe bărbătească!"
Şi Penelopa înfiorată, cuprinsă de un fel de spaimă, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Îi venea nebunie. La asta nu se aşteptase niciodată. Să-l aibă în faţa ei şi să nu-i poată vorbi. Îi venea să se arunce de gâtul lui, să-l înăbuşe cu sărutări. Sta pe cărbuni. Dar nu se putea clinti din loc. Era osândită, paralizată; trebuia să rămână ţintuită acolo toată noaptea. Atâţia ochi o spionau.
Deliu, cu recea lui mândrie, aruncă priviri în sală, fără s-o vadă. Sau se făcea că n-o vede. Asta-i teribil...
Penelopei îi făcuse altădată plăcere reputaţia de cuceritor a lui Deliu. Era mândră, auzind de aventurile lui şi de femeile pe care le înhămase la carul lui de triumf. La început când fusese aleasă, ea simţise bucuria reuşitei la concurs. Dar după scurt timp ajunsese la accese de gelozie sălbatică.
"Ce pereche potrivită!" şopti o doamnă de lângă ea, privind la Deliu, care dansa cu Evantia, în admiraţia tuturor.
Strânşi, lipiţi, zburau într-un vârtej nebun. El, puternic, înalt, se înclina uşor, c-un fel de graţie în mişcări.
Ea, delicată, mlădioasă, se atârna lipindu-se de el, cu respiraţia tăiată, cu ochii închişi.
Privindu-i, Evantia simţea o durere fizică.
De câteva ori îi fulgerase c-o privire încruntată, pe când trecuse prin faţa ei. El n-o văzuse. Sau se făcuse că n-o vede? Frântă în orgoliul ei, Penelopa simţea că-i vine ameteala in atmosfera inabusitoare a salii.
*
Plecase singură de la serala Cercului Marinei. Zdrobită, căzu pe pat, îşi băgă capul în perne, plângând cu sughiţuri. Nu putea dormi. Cum închidea ochii, o vedea pe Evantia în braţele lui Deliu. Imaginea, halucinaţia asta o tortura.
În febra în care se zbătea, îşi punea întrebări crude, la care îi era frică să răspundă.
"Cum, să fie adevărat că el n-o mai iubeşte? a părăsit-o pentru totdeauna? S-a săturat de ea? a îmbătrânit?... S-a făcut urâtă şi el nu se mai uită la dânsa?... Adică un om ca el să-şi pună mintea cu un copil ca Evantia?"
"Dar poate nu-i ceva serios; totuşi cum găseşte el o plăcere să sfâşie inima femeii care-l iubeşte cu patimă?"
Şi deodată, îşi aduse aminte de o expresie citită într-un roman de senzaţie:
fiară adorată.
Aceste două cuvinte le repetă prelung, şuierător, într-un rânjet de furie înăbuşită.
Întinsă, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas până s-a luminat de ziuă. Nu mai putea sta în pat.
Se sculă, îşi spălă ochii, şi se apropie tiptil de camera în care dormea fata. Stăpânindu-şi bătăile inimei, apăsă uşor pe clanţă, crăpând uşa puţin.
Fata dormea fericită, cu surâsul ei inocent pe buze. Şi sânul ei tânăr, abia format, desgolit, se mişca în ritmul respiraţiei.
Penelopa se simţi insultată de tinereţea fetei.
Închise încet uşa la loc şi se întoarse cu faţa spre oglindă. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi.
"Ce, n-a fost odată şi ea ca fata asta? Dar cine se uita pe atunci la dânsa? Era o copilă. Numai după ce s-a copt, când avea trupul împlinit, a început şi ea să placă bărbaţilor.
Cum poate copila asta să aibă aşa pretenţii la vârsta ei? Ce obrăznicie! Să-şi pună ochii pe un om ca Deliu".
I se părea ceva absurd, monstruos. O fată ca asta să-i fure amantul. Ideea superiorităţii o înverşunase. Tremurând, cu ochii în lacrimi, se zbătea prin cameră, desfătându-se parcă în ura ce o înăbuşea.
Toată ziua a stat închisă în casă, cu gheaţă la cap. Numai spre seară a ieşit singură să ia aer de mare, făcându-şi obişnuita plimbare pe chei.
*
Evantia a dormit bine până la amiază.
Voioasă, uşoară, fragedă, a plecat seara spre plajă, să-l întâlnească pe Neagu, după obicei.
Unde era el? Nu se vedea nicăieri.
O vagă nelinişte o cuprinse. Simţea că încearcă s-o înţepe un ghimpe de mustrare.
"Ce indispus
era Neagu la bal. Păcat că nu-i place şi lui să danseze. Şi ea a jucat ca o nebună. Toată lumea o admira, dansând cu Deliu."
"Ce cavaler desăvârşit! E un tip interesant."
"Nu, lui Neagu nu-i plac balurile. Şi ea cum s-a antrenat aşa la dans... Nu trebuia nici ea să danseze, dacă lui Neagu nu-i place..."
"Desigur că el e supărat. Are dreptate... Cum să-l împace?" Şi Evantia, sub culpa-i închipuită, simţea o dorinţă de sacrificat, fără să ştie sub ce formă putea să-i dovedească iubirea ei supusă.
Un ofiţer apăru venind dinspre far. Evantia mări pasul. Deodată se opri pe loc, nehotărâtă.
Nu era Neagu...
Căpitanul Deliu venea direct înspre ea.
Surprinsă, stânjenită, nu ştia ce să facă. Încotro sa apuce?
— A! ce surpriză! o întâmpină Deliu cu şapca în mână, învăluind-o în graţioase şi banale complimente. Ce fericită întâmplare să întâlnesc pe Sirena Neagră singură. Turbanul pe care-l porţi e adorabil, parcă ai fi o prinţesă din o mie şi una de nopţi. Şi fără să-i ceară voie, se întoarse s-o însoţească.
Fata, roşie de emoţie, măgulită şi sfioasă, păşea cu stângăcie alături de el, fără să poată deschide gura. După câţiva paşi se opriră ca să privească la un vapor care intra în port.
- A! făcu Deliu c-o falsă exclamaţie: ce bizară coincidenţă!
Evantia, curioasă, îşi întoarse capul.
Dinspre port venea Neagu, de la far Penelopa. Cam la egală distanţă, aveau să se întâlnească în acelaşi punct.
Evantia surâzătoare, ieşi înaintea lui Neagu.
Penelopa se apropie fulgerându-l cu ochii încruntaţi pe Deliu, care-i sărută mâna cu o politeţe exagerată.
— Trebuie să-ţi vorbesc. La noapte, la farul verde – îi şopti Penelopa, şuierând cuvintele.
— Unde ai fost? întrebă cu naivitate fata; te căutam pe tine şi am întâlnit pe domnul Deliu, care m-a acompaniat până aici.
Neagu răspunse sec:
- "Am fost de serviciu. Abia acum am scăpat".
Şi toţi patru o luară agale spre port.
— Să lăsăm copiii înainte! zise Deliu cu aer protector.
Şi după câţiva paşi, prudent, se despărţi, cerându-şi scuze că trebuie să intre la pilotaj. Penelopa apucă alt drum, având să treacă pe la o prietenă.
Singuri. Fata îşi ridică ochii spre el, învăluindu-l într-o privire drăgăstoasă. Neagu era rece, posomorât.
— Ce ai? Nici ieri nu erai dispus; ai stat toată noaptea la bal încruntat. De ce n-ai dansat?
— Pentru că ai dansat tu şi pentru mine.
— Recunosc, îmi place dansul la nebunie, dar nu ştiam ca....
— Mai cu seamă – o întrerupse el – când ai un cavaler ca Deliu. Nu-i aşa? Cum îl găseşti?
— Joacă admirabil; pare un om de lume, interesant şi manierat.
— Da. E foarte apreciat de femei...
*
La pândă, după perdea, Penelopa spiona în lungul străzii întoarcerea fetei. Şi când o văzu apărând, senină, neştiutoare de furtuna stârnită în jurul ei, Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mânie îi tulbură vederea.
Candoarea şi cochetăria firească a fetei, luau în ochii ei un aer de trufie, care o întărită până la disperare.
"Ia uite la ea... ce tupeu... ce aere de prinţesa... să nu turbez? Şi când mă gândesc că eu am scos-o în lume... asta-i teribil... să încălzeşti şarpele la sân..."
Şi Penelopa trecu în faţa oglinzii; îşi şterse c-un colţ de batistă ochii înroşiţi de plâns, îşi pudră uşor obrajii palizi şi intră în camera fetei, hotărâtă s-o înfrunte, fără să se compromită.
Cu aerul unei femei plină de experienţa vieţei sociale, Penelopa începu calm, c-o falsă dulceaţă în glas:
— Ascultă, fetiţo! Îţi vorbesc ca o mamă, spre binele tău, nu-i frumos ce faci. O fată abia intrată în lume, trebuie să fie mai rezervată.
— Cum? Ce am făcut? întrebă copilăreşte Evantia, fără să înţeleagă bine ce vrea sa i se spună.
— Tu nici nu-ţi dai seama – şi buzele subţiri ale Penelopei schiţară un zâmbet răutăcios – asta nu se face; să dansezi toată noaptea c-un singur cavaler şi a doua zi să ieşi cu el pe chei, să te afişezi în ochii lumei. Tu eşti o copilă încă; nu ştii ce-i viaţa în societate.
— Ce sunt eu de vină, dacă lui i-a plăcut să danseze numai cu mine? zise fata enervată.
— A! Vei fi crezut poate că te-o fi plăcut? o întrerupse Penelopa c-un acces de râs strident. Ei, asta-i nostim... prea te-ai grăbit, fetiţe Cum îţi închipui că un bărbat ca Deliu o să-şi piardă vremea cu o fetiţă proastă ca tine? Ce, ţi-a spus ceva? Ai curajul, vorbeşte; nu fă pe ipocrita... Ce ai cu el? Te place? Te iubeşte?
— Poate! răspunse fata dându-şi capul pe spate şi înfruntând-o cu ochii scânteind în lacrimi.
Penelopa îşi descleştă fălcile, apăru o clipă albul dinţilor, parcă voia s-o muşte şi, scoasă din fire, izbucni desfigurată de furie:
— A! Neruşinato! şi ca o lupoaică turbată se repezi la fată, care se trase un pas înapoi.
În momentul acela Americanul, atras de zgomot, intră pe uşă.
Fără nici o vorbă se puse între cele două femei gata să se încaiere.
Şi apucându-şi fata de un braţ, o târî în camera ei, închizând uşa cu zăvorul.
Evantia, apucându-şi capul cu amândouă mâinile, se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote.
— Nu mai stau nici un moment în casa asta!
— Ssst! linişte!... zise bătrânul, fă geamandanele, ne mutăm imediat la hotel, până ce vom găsi o casă.
Penelopa fusese apucată de un acces de isterie. Se potoli după ce sparse o oglindă şi o cană mare de sticlă.
A doua zi, când Stamati veni de la Galaţi, îşi puse mâinile în cap. Nu mai cunoştea casa.
Musafirii se mutaseră. Nevasta bolnavă în pat.
— Nu permit, striga Penelopa scandalizată, ca o fată stricată să-mi facă de râs casa mea.
Deşi schiţă un nou atac de nervi, în fond regreta amar faptele întâmplate, numai din cauza ca nu se putuse stapani.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 627 ori.