Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 13
Capitolul 13
Lucrul în port slăbise. Erau anunţate mai multe vapoare, pentru lucrul de iarnă, dar întârziau să vină. Toată lumea în aşteptare, era enervată, necăjită.
Cafenelele pline. Jocuri de noroc, discuţii aprinse, ceartă la cuţite pentru lucruri de nimic.
Unii ieşeau pe chei, îşi aruncau din obişnuinţă ochii la cer şi la apă, nu-şi puteau stăpâni paraponul văzând Dunărea goală şi izbucneau ameninţând cu pumnii încleştaţi: "ti... mascara!... asta Dunăre... asta port"... şi după ce scuipau în fluviu cu dispreţ, intrau înapoi în cafenea, ca să-şi urmeze discuţiile şi jocurile întrerupte.
Tocmai în vremea asta căzuse ca o bombă descoperirea făcută de înţeleptul portului. Deşi Logaridis vorbise în taină, chestia Americanului venise pe tapet făcând înconjurul cafenelelor din port. Lumea agitată, indignare generală. Părea că se descoperise o crimă senzaţională. Toţi răsuflau: "Bine că s-a pus mâna pe el... bine că s-a făcut lumină odată", zicea lumea înşelată, terorizată. "Ei, văzuşi cum ne-a legat pe toţi la gard puşlamaua de American? Ce cacealma ne-a tras şarlatanul... cum ne-a orbit pe toţi criminalul bătrân... ce ruşine pentru întreaga colonie elenă..."
Glume, zeflemele, înţepături, începură să curgă din partea românilor, ca şi pe vremea războiului greco-turc.
La mahala, între femei, descoperirea făcuta lua proporţii fantastice. Circulau legende de autori anonimi.
"Americanul era un vechi puşcăriaş fugit... făcuse optsprezece crime... îi plăcea să mănânce carne de om... avusese şapte neveste... şi toate au dispărut pe rând... poate le mâncase fripte"...
"Cum de mai rabdă Dumnezeu pe pământ o asemenea fiară însetată de sânge", zicea o femee bătrână înfiorată de gândul fripturii de carne de om.
"Ia, să feriţi copiii din drumul lui", adăugă o femee înspăimântată de cele ce auzise.
Într-o Duminică adunare generală la Cercul Elen.
Atmosfera sălii foarte încărcată. Toţi simţeau că va fi o şedinţă furtunoasă.
S-a făcut darea de seamă anuală, dar bilanţul era dezechilibrat şi toţi ezitau să dea cuvenita descărcare. Se făcuseră cheltuieli prea mari, se angajaseră lucrări la şcoală şi la biserica elenă, care nu se puteau plăti.
Lipsă de fonduri. Criză în port. Ce-i de făcut?
Consulul, cu tot prestigiul care-l avea, era vădit enervat; se stăpânea însă, prezidând cu tact şi gravitate. Abia putea să ţină în frâu. mulţimea aşa de lesne inflamabilă.
Îşi chinuia între degete firele sure de mustăţi şi impunea tăcerea c-un gest autoritar.
Un orator, directorul băncii Eleno-Române care avea o veche pică, nu voia să scape ocazia de a-l pişca pe consul, pentru că fusese scos din comitet; vorbea cerând socoteală cu gesturi violente.
— De ce s-au angajat asemenea cheltuieli? De unde fonduri? Nu se ştia că-i criză în port? Pe ce s-a contat? Cine e vinovatul?
Consulul îşi pierdu calmul prezidenţial.
Izbucni, strigând şi bătând cu pumnii în masă.
Paharul cu apă lovit se răsturnă, udându-i o frumuseţe de pantaloni pepită...
— D-ta! d-ta vorbeşti? Te faci că nu ştii cum stă chestia? Nu ai cunoştinţă cum ne-a înşelat escrocul de American? Toţi am contat pe averea ce trebuia s-o aducă el.
Odată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănţuit. Toţi voiau să vorbească în acelaşi timp. Sute de voci, într-un urlet general, făceau să se cutremure Cercul Elen.
"Pungaşul! vagabondul! criminalul! puşcăriaşul! El e de vină. El a nenorocit colonia noastră..."
Rudele şi foştii lui prieteni din copilărie vociferau mai tare făcând spume de mânie la gură.
Prezidentul scăpase cârma din mână. Cu batista făcută ghem îşi ştergea broboanele de sudoare care-i inundau fruntea.
Când se mai potoli hărmălaia, prezidentul începu solemn.
— E adevărat, d-lor, că atâţia oameni onorabili au fost înşelaţi cu neruşinare de acest individ suspect Compatriotul nostru, înţeleptul Logaridis, a studiat situaţia acestui vagabond. În fine, lumina s-a făcut...
Gălăgia izbucni din nou.
"Oxo! oxo!... afară cu el! Ne-a făcut patria de râs..."
— D-lor, continuă prezidentul, mă angajez să lupt pe toate căile ca să înceteze scandalul care a compromis reputaţia coloniei noastre. Vom interveni la autorităţile române ca puşcăriaşul să fie imediat expulzat din port.
Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului.
Sala surescitată, supra-încălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis uşa, supapa de scăpare a presiunii ridicată la maximum în sală. Înăuntru mulţimea se înăbuşise, era nevoie de aer, de o destindere, de o împărtăşire generală a uriaşei indignări împotriva Americanului. Sala se goli.
Până noaptea târziu prin toate cafenelele s-a vorbit cu aprindere despre periculosul puşcăriaş condamnat la izgonire. O primejdie groaznică părea că ameninţă portul.
În sala cercului nu mai rămase decât comitetul permanent ca să discute modalitatea expulzării.
Erau unele dificultăţi, de care consulul, diplomat de carieră, se împiedica.
"Este supus elen sau francez?"
"Este un criminal evadat", se grăbi unul să răspundă.
"Să se facă o intervenţie prin legaţia elenă la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti."
"Dacă România îl tolerează? Ce putem face noi?"
"Cum să tolereze pe un asemenea ocnaş?"
"O să mă duc la căpitanul de port", zise consulul.
"Nu-i bine, îi tăie vorba un agent comercial. Căpitanul are simpatie pentru American."
"Poate pentru fata lui, zise un altul, i-a vrăjit pe toţi bărbaţii negroaica asta."
"Căpitanul e om însurat... nu-l ştiam aşa de muieratic... ptiu! să-i fie ruşine."
"Staţi! am eu un plan, hotărî consulul, să intervin la Comisia Europeană, să-l suie pe un vapor de marfă care pleacă undeva departe"
"Ce ne frământăm atâta pentru un păcătos? Eu l-aş face într-o noapte căzut în Dunăre. Scăpăm uşor de el pentru totdeauna", zise un bătrân încruntat, cătând în jurul lui, speriat de vorbele care îi ieşiseră din gură.
Până la miezul nopţii s-a complotat fără a se găsi o soluţie potrivită.
*
Se crăpa de ziuă.
O pâclă rece, lăptoasă, învăluia orizontul înfrăţind cerul cu marea. Din haos izbucnea sinistru, la intervale regulate, mugetul geamandurii chinuită de valuri, ancorată anume în larg ca să marcheze bara de nămol adus în mare de apa dulce şi tulbure a Dunărei. Portul se deştepta cu noaptea în cap. Umbre răzleţe se desluşeau de-a lungul cheiului pustiu. Din ulicioarele întunecate încă, prin umezeala care străbătea până la oase, muncitorii zgribuliţi, cu gulerele
ridicate, cu pumnii strânşi în fundul buzunarelor, zoreau somnoroşi să ajungă la locul de adunare.
În faţa pichetului de grăniceri se alcătuiau în fiecare dimineaţă echipele –
poştele – de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei.
Ca să nu piardă rândul la muncă, mulţi rămâneau noaptea pe loc sforăind până la ziuă pe scaune, rezemaţi în coate la mesele de lemn în duhoarea cafenelelor din port.
Prin aburii care se ridicau în văzduh molatic, pe apa cenuşie a fluviului, se desprindeau bărcile încărcate, greoaie ca nişte broaşte ţestoase, târându-se de la un mal la altul. Femeile, cu feţele ascunse în broboade colorate, veneau grăbite la piaţă cu legume, lapte şi păsări adunate din satele răspândite în Deltă. Un lanţ de lotci, fragile ca nişte coji de nucă, se legănau priponite la
mal. Stăpânii lor pescari, haholi şi lipoveni, cu pletele lăţoase, cu bărbile încâlcite, abia treziţi din somn, buimaci, îşi strângeau ţoalele pe care dormiseră noaptea afară, sub cerul liber, pe malul apei. După ce se închinau cu faţa la răsărit, făcând cruci mari şi mătănii cu fruntea la pământ, intrau tăcuţi în lotcile pregătite cu scule de pescuit la mare.
La încărcare, de-a lungul cheiului, un vapor de marfă aştepta să înceapă lucrul. Lângă el acostate, elevatoarele plutitoare forfoteau cu nerăbdare, aplecându-şi gâturile ca nişte berze gigantice, gata să soarbă grâul din pântecele şlepurilor şi să-l verse, ca un şuvoi de aur, în fundul hambarelor întunecoase ale vapoarelor de mare.
Muncitorii se înghesuiau, claie peste grămadă, îmbrâncindu-se în ghionturi ca să prindă loc la lucru.
Poştele se întocmeau cu mare greutate, alegându-se pe grupe: hamalii, lopătarii, stivatorii, ipistaţii. Strigăte, înjurături, certuri şi încăierări se repetau în fiecare dimineaţă sub ochii santinelelor din port. Arbitru în prima instanţă era gardianul Căpităniei Portului, reprezentantul autorităţii, însărcinat să ţină ordinea şi să înalţe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă în port. Spiritele erau agitate de câteva zile. Veneau din alte părţi cocorii – străinii nepoftiţi la lucru, concurând pe localnici.
Şefii poştelor – vătafii – tovarăşi pe sub mână cu patronii cafenelelor din port unde făceau plata, erau datori să ia la rând un număr egal din toate naţionalităţile: români, greci, turci, armeni şi lipoveni.
Un spirit de vrăjmăşie şi concurenţă dârză stăpânea toată mulţimea asta în lupta pentru pâine.
Solidar prin instinct, acest mozaic de rase alcătuia adesea un bloc solid când muncitorii se credeau loviţi în drepturile lor.
Americanul, care nu ştia încă bine rostul lucrului în port, sosise prea târziu; alegerea muncitorilor se făcuse, poştele lucrau din plin. Sfios, umil, căta neştiutor în jurul său un sprijin.
Câţiva muncitori, rămaşi pe chei fără de lucru, începură a-şi da coate şoptind cu ironie. Şi unul mai poznaş, zâmbind pe subt mustaţă, zise tăios în gura mare:
— Mă, fraţilor, iacă şi milionarul ajuns în tagma noastră... la sac şi la lopată!...
Americanul păşind rar, cu genunchii îndoiţi, cu buzele strânse, trecu înainte. În dreptul gardianului Căpităniei se opri cu sfială, fără să scoată un cuvânt.
Dintr-o aruncătură de ochi, omul autorităţii înţelese. Domnul Bazgu, om vechi în slujba portului, fost sergent în marină, era ştiut că are inimă bună, deşi om iute la mânie şi straşnic de ambiţios în serviciu.
Domnul Bazgu îşi netezi cu dosul palmei mustăţile mari, cărunte, de obicei victorioase, uneori pleoştite din cauza umezelii.
— Păi, te-ai sculat prea târziu... cam greu să te bag la lucru... au să facă gură ceilalţi... nici n-ai carnet de muncitor în port.
— Ce să fac? Nu ştiam. Caut şi eu să muncesc undeva, îi răspunse Americanul cu vocea stinsă.
– Spirule – strigă poruncitor gardianul la unul dintre vătafi – ia vezi, fă-i rost şi dumnealui, să-l bagi în poşta de pe şlep; oricum, să cheamă că-i tot un patriot de-al vostru.
Spiru, înalt şi îndoit, uscat ca un ţâr, abil şi iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceaţă în glas, veşnic cu mâna pe inimă.
— Cum ordonaţi domnule Bazgu... dar mă tem să nu avem iar scandal în port... Ştiţi că în poşta mea e colţatul de Seceleanu, şi după el se iau toţi ceilalţi ca oile.
Spiru, era bucuros să aibă cocori, adică muncitori noi, străini, pe care mai lesne îi putea ciupi la plata de seară în cafenea, dar îi era frică de gura românilor colţoşi care stârneau toate scandalurile şi grevele din port.
Abia intră Americanul la lucru şi larma izbucni în şlep. Toţi protestau strigând în gura mare.
— Nu primim oameni străini la lucru în port... noi n-avem ce mânca şi veneticii ne iau pâinea de la gură... afară... la Kefalonia... aici îi ţara românească... ho! la oase...
Şi huiduieli, urlete sălbatice se ridicau din pântecele şlepului. Zadarnic căuta Spiru să-i potolească.
— Staţi, bre fraţico! Căpitănia l-a băgat-o pe el la lucru, să-i dea şi lui o pâine.
— N-are drept Căpitănia să bage străini în concurenţă – zbieră un muncitor, îndârjit că nu poate ieşi mai repede din grâul în care se înnămolise până la brâu.
Şi tărăboiul creştea. Toţi urlau din fundul plămânilor, cu spume la gură. Corpul şlepului se zguduia vibrând de larma infernală; părea o cuşcă plutitoare în care se zbăteau sute de fiare iritate.
Cel dintâi care zvâcni afară pe punte furios, cu capul gol, cu haina pe-un umăr, fu Seceleanu; cu lopeţile în mână după el. Gardianul, hotărât, îşi îndesă şapca pe frunte şi le ieşi înainte tăindu-le drumul.
— Ce, mă! iar aţi căpiat? Adică n-are drept un om din pricina voastra sa castige o paine?
Seceleanu, un uriaş bălan, vânjos, cu braţele goale, cu părul vâlvoi, cu faţa şi genele pudrate, cenuşii de praful ridicat din grâu, se opri dârz înfruntându-l.
— N-are drept... noi trebuie să lucrăm aici... e dreptul nostru... noi am făcut armată... suntem în ţara noastră... să se ducă veneticii în ţara lor.
Gardianul se stăpâni trăgându-se de mustăţi.
— Cum mă, adică autoritatea nu poate, va să zică, nici la un caz de forţă majoră, să bage un om la lucru în port?
— Nu poate să ne răpească dreptul nostru... Când eu n-am ce mânca, de ce să vină toate liftele străine să ne ia pâinea de la gură.
Un muncitor mărunţel, negricios, se agita cu pumnii încleştaţi la spatele lui Seceleanu.
Gardianul se răsti la el arătându-l cu degetul.
— Auziţi, măi, că moare de foame. Dar cine şi-a aprins ţigara c-o bumaşcă de o sută astă iarnă, de Sfântu-Vasile, în cârciuma lui Mocanu? Atunci când ţi-a cârpit socru-tău o pereche de palme de-ai văzut stele verzi. Muriţi de foame când nu-i lucru în port, pentru că nu puneţi banii deoparte când îi aveţi din belşug; îi aruncaţi cu lopata pe băutură.
— Banii noştri îi bem. Cine ce are cu noi? – se auziră pe înfundate câteva glasuri răguşite.
— L-a nunta fetei lui Dobrică, n-aţi pus voi bumăşti la urechile cailor şi n-aţi umblat tot portul cu butoiul în birjă? Voi câţiva colţoşi sunteţi capii răutăţilor şi grevelor. Băgaţi-vă minţile în cap şi păziţi-vă clanţa, c-o să vă achităm odată. Şi domnul Bazgu, furtunos, se îndreptă spre pichet să scoată garda portului afară.
— Dacă-i aşa, răcni un muncitor încruntat, o facem şi noi lată... Merge pe ambiţie, nu ne lăsăm nici noi... Să mergem, fraţilor, până la capăt.
Şi deodată, Seceleanu, de cuvântul căruia tot portul asculta orbeşte, îşi smulse surtucul de pe umeri şi-l înălţă pe coada unei lopeţi, ca un drapel fâlfâitor.
"Opriţi poşta, măăă! Opriţi poşta, măăă!"
Şi glasul lui tuna deasupra zgomotului de la vapoare, ca un muget de taur, pierzându-se în largul mărei. Tot lucrul portului, ca la o supremă comandă, se opri prin farmec.
Zgomotul elevatoarelor, bătaia pistoanelor, scrâşnetul macaralelor se potoliră scăzând treptat, înăbuşite parcă de-o mână nevăzută. Cei din urmă nori de fum ieşiră gâlgâind pe gurile coşurilor negre, topindu-se în văzduh – şi portul căzu în agonie.
Cheiul, negru de oameni. Toţi părăseau lucrul de pe apă şi coborau la uscat. Ieşeau la lumină orbiţi din fundul hambarelor întunecoase, izvorând ca furnicile din toate găurile de la vapoare.
Coborau prăfuiţi, asudaţi, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, unii îmbrobodiţi ca femeile, alţii cu bureţi şi cârpe legate la gură, ca să oprească praful ce înghiţeau, prefăcut în plămâni într-un noroi cleios.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? De ce s-au tăiat poştele? se întrebau unii pe alţii. Şi nu se dumireau de ce s-a oprit lucrul în toi.
De la înălţime, pe-o movilă de cărbuni, Seceleanu, cu capul gol, cu mânecile cămăşii suflecate, vorbea cu înflăcărare mulţimei adunate.
— Fraţilor!... ni se ia pâinea de la gură... nu se respectă dreptul nostru. Tovarăşi!... nici unul să nu intre la lucru până ce nu se face din nou controlul străinilor intraţi în munca portului.
Căpitanul de port, în drumul de-acasă la birou, se oprise la cafeneaua lui Stamati, să-şi bea, ca de obicei, ceaiul de dimineaţă. Abia se aşezase pe scaun, când sosi gâfâind gardianul, omul autorităţii, ca să-şi depună raportul de cele întâmplate în port. Câteva trăsuri hodorogite, cu caii şchiopătând în galop, veneau în urma lui. Agenţii şi căpitanii de la vapoarele unde se oprise
încărcarea grăbeau alarmaţi, să afle cauzele care au provocat iarăşi greva în port.
Căpitanul portului, la masă în faţa ceaiului care se răcise, asculta crunt, strângând între degete o bucată de covrig uscat.
— Să mi-l trimiţi pe Seceleanu la birou. Să plece imediat la faţa locului dragomanul de la Căpitănie şi să se facă din nou controlul poştelor. Pe American să-l scoţi din lucru, să-i faci carnet de muncitor şi să-l dai la lopată, la vânturat porumb.
— Apoi, acolo sunt numai femei şi fete. Nu-l primesc cu nici un chip. Nu ştii?... cu muierile avem tărăboi mai mare decât cu bărbaţii.
— Trece-l atunci pe celălalt mal, la atelierele Comisiunii. Roagă-l pe inginerul englez să-i găsească şi lui ceva de lucru.
Tocmai se ridicase căpitanul de la masă, când zări pe consulul elen trecând spre birou. Elegant, zâmbitor, c-o floare la butonieră, cu mersul legănat, salută respectuos.
— Apropo, domnule consul, ce faceţi cu nenorocitul d-voastră de American? Nu are ce mânca.
Consulul se opri codindu-se cu politeţe.
— Scuzaţi, d-le căpitan, omul acesta nu ne aparţine, nu-i un sujet elen. Consulatul nu are îndatorirea să se ocupe de el. Cred că este citoyen français
şi cade în sarcina consulatului respectiv.
— Ei bine, dar în fond e un compatriot de-al d-voastră, şi-i păcat să-l lăsaţi să moară de foame ca un câine.
— Pardon, vă rog – se grăbi consulul, abia stăpânindu-şi enervarea – nu confundaţi. Omul acesta care a debarcat aici este venit din puşcăriile franceze. Poate un evadat, poate un criminal periculos. Nu este altă soluţie decât repatrierea lui.
— Cum – zise căpitanul surâzând – cine o să-l ducă înapoi la Cayena?
— Mă rog, să se întoarcă de unde a venit. Noi nu primim pe toţi bandiţii, pe toţi evadaţii din puşcărie. În colonia elenă de aci, nu avem decât oameni corecţi şi muncitori.
Discuţia urmă în mers pe drum, până se opriră amândoi deodată în loc, chiar în dreptul consulatului francez, care era instalat în biroul de cereale al casei Dreyfus. Directorul Jean Focas, un levantin tânăr, ras, sportiv – tip american – conducea filiala marei case franceze şi gira onorific consulatul Republicii. Îmbrăcat într-o pijama de păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu de piele, citind ziarul Le Temps, în timp ce degetele îi jucau pe nişte mătănii cu boabe de chihlimbar – obicei oriental.
— A poftiţi, vă rog. Ce onoare!... Cu ce vă putem servi? Câte-o cafea turcească...
Şi directorul se pierdu în politeţe, frângându-se în două.
Căpitanul îi tăia scurt vorba.
— Ce faceţi cu Americanul d-voastră? Nu-l primeşte nimeni la lucru. Numai buclucuri am în port din cauza lui.
Vice-consulul onorific al Republicii Franceze îşi încreţi deodată sprâncenele schimbându-şi figura, numai o clipă, căci îşi reveni repede şi, surâzător, începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală.
— Vedeţi e o chestie foarte dificilă, e un caz excepţional... Am încercat să aranjez cu domnul director al poliţiei, să găsim soluţia de izgonire, neavând actele în regulă şi nici bilet de liberă petrecere în ţară. Desigur, e chiar în interesul autorităţilor să scăpăm portul de un asemenea tip incomod şi indezirabil. Am vrut să-l îmbarc pe un vapor francez, comandantul a refuzat să-l ia. Am ajuns, din cauza lui, în conflict cu agenţia companiei Fraissinet.
Am raportat cazul consulatului general francez din Galaţi. Vaporul e considerat ca teritoriu naţional. E dator să-l ia pe supusul pe care-l predau eu. Nu-i logic? Am vorbit şi cu domnii de la Comisiune şi mi-au promis...
Căpitanul, care se posomorise ascultând, îi tăie scurt vorba:
— Mă mir că pentru aranjarea chestiunilor de acest fel, vă adresaţi greşit la Comisiune şi poliţie, care nu au dreptul să se amestece în afacerile portului. Iată cum se creează conflicte de atribuţii între autorităţi.
Vice-consulul se îngălbeni. Toată diplomaţia lui abilă dăduse greş.
— Vă rog, pardon, n-am avut intenţii să ofensez autoritatea...
Şi se pierdu în nesfârşite scuze.
Căpitanul, iritat, se îndreptă grăbit spre uşă, uitând să dea mâna celor doi reprezentanţi consulari care se uitau îngrijaţi unul la altul.
Gardianul căpităniei aştepta în stradă.
— Inginerul englez nu vrea să-l primească pe American la lucru. Cică e prea bătrân, n-are ce slujbă să-i dea.
— Nu i-ai spus că l-am trimis eu?
— Ba da, şi mi-a răspuns că nu poate nimeni să-i impună lui ce oameni să ia la lucru.
— Aşa ţi-a spus? Bine. Vom vedea. Şi căpitanul, cu sprâncenele încruntate, se îndreaptă spre birou.
- Poftim... prestigiu!... Cine dracu m-a pus!... îşi spunea el în minte, chinuit de-o idee fixă: cum să rezolve cu tact şi diplomaţie noul conflict dintre căpitănie şi serviciul tehnic... "Şi asta numai din cauza Americanului!"
Greva în port se sfârşise. Americanul nu putuse intra nicăieri la lucru. Sta amărât, răzleţ, pe marginea cheiului, cătând în jos la apa cenuşie care curgea spre mare. Ca să-şi înşele pofta de fumat, sugea între buze un ciot de lulea stinsă. Tutunul era pe sfârşite şi nici un dolar nu mai avea în pungă.
Aştepta pe Ahile Harapul, care îi făgăduise să-l bage în lucru la pontonul vaporului poştal.
Urgisit de toate rudele, Americanul, fără nici un sprijin, asculta cu umilinţă de văru-său Ahile, singurul care-i întinsese o mână de ajutor – din milă sau din calcul?...
Dinspre ponton, Ahile îi făcu semn cu mâna să vină la el.
— Ascultă, măi Nicolachi, am eu un plan bun pentru tine, ca să câştigi o pâine. Este la pichet o barcă fără stăpân. S-o ceri tu de la căpitănie.
Americanul, care asculta cătând în jos, îşi ridică deodată ochii şi întrebă scurt:
— De ce n-ai cerut-o tu până acum?
— Pentru că mie nu mi-o dă. Ţie, sunt sigur că ţi-o dă căpitanul, dacă o ceri. Să punem noi mâna pe ea şi facem treabă. Ascultă, Nicolachi, la mine: un grec, cu doxă, nu moare în ţara asta de foame.
Şi Ahile ridică un deget la frunte, iar buzele lui late schiţau un zâmbet plin de înţeles; planul nu-l spusese decât pe jumătate.
La pontonul vapoarelor poştale, nu se formau zilnic echipe de lucru ca la cereale. Era un grup permanent de muncitori, greci şi români, care lucrau în tovărăşie de câţiva ani. Lui Ahile Buzatul, zis Harapul, i se recunoştea oarecum, în baza vechimii, un fel de autoritate asupra întregului grup. El trata stabilirea preţurilor pentru descărcarea mărfii, în calitate de decan al
hamalilor de la pontonul vapoarelor poştale.
De dimineaţă, înainte de sosirea celorlalţi lucrători, Ahile îl adusese pe American la ponton şi începuseră descărcarea unor butoaie pe mal.
După jumătate de ceas, veniră şi ceilalţi lucrători. Zburliţi, cătau toţi cu necaz la Americanul care se făcea că nu-i vede. A fost de-ajuns unul să înceapă:
— Aşa ne-a fost vorba, Harapule? Să-ţi aduci la lucru toate rudele tale calice? Şi toţi începură să strige în gura mare:
— Afară, afară cu el!... Nu primim cocori, venetici, scăpaţi din puşcărie,– adăugă unul, strigând mai tare decât toţi.
Ahile îşi întoarse capul, fulgerându-l cu ochii tulburi de mânie şi dispreţ.
— Tocmai tu te-ai găsit să zbieri, care ai făcut doi ani de puşcărie?
Chi-taxi-mutra!
— Eu n-am făcut nici tâlhărie, nici moarte de om. Chestia mea a fost o afacere de apă, după cum e meseria noastră... De unde ţi-ai luat tu dreptul să faci ce vrei aici?
— Ce inimă, bre, aveţi voi? Un om sărac să nu poată câştiga o pâine? – încercă dulceag Ahile, încă odată, să-i înduplece.
— Afară! afară! Oxo! oxo! ho! la ocnă! La apă cu el se auzi un glas din mulţimea care urla îndârjită.
Şi un hamal spătos se repezi să-i dea un brânci Americanului de pe ponton în apă.
Ahile îl apucă de-un braţ, şi amândoi se încăierară.
Smucituri, îmbrânceli, învălmăşeală. Şi când se văzu împresurat, Americanul se ghemui, şi repede, c-o singură mişcare, îşi smulse cuţitul de la brâu. Cel care-i pusese mâna în gât se trase un pas înapoi speriat. Un gol, deodată, se făcu în jurul bătrânului zburlit şi furios, care aştepta gata să lovească, la pândă, cu ochii scânteind ca o fiară încolţită. Toţi urlau ameninţându-l, dar nici unul nu îndrăznea să se apropie. Pe pieptul lui dezvelit, printre bucăţile cămăşii sfâşiate, se distingeau bine nişte linii violete pe albul pielii goale – tatuajul numărului de condamnat.
— Uitaţi-vă la el – arătă unul cu degetul – e înfierat pe toată viaţa... Uite matricola de ocnaş pe pieptul lui.
"La ocnă! la ocnă!..." – începu să strige toată lumea gură-cască adunată în faţa pontonului.
O santinelă veni în fugă. Cu patul puştii risipi mulţimea. Şi tot alaiul fu împins pe chei, în spre Căpitănia portului, unde avea să se faca judecata.
Lucrul în port slăbise. Erau anunţate mai multe vapoare, pentru lucrul de iarnă, dar întârziau să vină. Toată lumea în aşteptare, era enervată, necăjită.
Cafenelele pline. Jocuri de noroc, discuţii aprinse, ceartă la cuţite pentru lucruri de nimic.
Unii ieşeau pe chei, îşi aruncau din obişnuinţă ochii la cer şi la apă, nu-şi puteau stăpâni paraponul văzând Dunărea goală şi izbucneau ameninţând cu pumnii încleştaţi: "ti... mascara!... asta Dunăre... asta port"... şi după ce scuipau în fluviu cu dispreţ, intrau înapoi în cafenea, ca să-şi urmeze discuţiile şi jocurile întrerupte.
Tocmai în vremea asta căzuse ca o bombă descoperirea făcută de înţeleptul portului. Deşi Logaridis vorbise în taină, chestia Americanului venise pe tapet făcând înconjurul cafenelelor din port. Lumea agitată, indignare generală. Părea că se descoperise o crimă senzaţională. Toţi răsuflau: "Bine că s-a pus mâna pe el... bine că s-a făcut lumină odată", zicea lumea înşelată, terorizată. "Ei, văzuşi cum ne-a legat pe toţi la gard puşlamaua de American? Ce cacealma ne-a tras şarlatanul... cum ne-a orbit pe toţi criminalul bătrân... ce ruşine pentru întreaga colonie elenă..."
Glume, zeflemele, înţepături, începură să curgă din partea românilor, ca şi pe vremea războiului greco-turc.
La mahala, între femei, descoperirea făcuta lua proporţii fantastice. Circulau legende de autori anonimi.
"Americanul era un vechi puşcăriaş fugit... făcuse optsprezece crime... îi plăcea să mănânce carne de om... avusese şapte neveste... şi toate au dispărut pe rând... poate le mâncase fripte"...
"Cum de mai rabdă Dumnezeu pe pământ o asemenea fiară însetată de sânge", zicea o femee bătrână înfiorată de gândul fripturii de carne de om.
"Ia, să feriţi copiii din drumul lui", adăugă o femee înspăimântată de cele ce auzise.
Într-o Duminică adunare generală la Cercul Elen.
Atmosfera sălii foarte încărcată. Toţi simţeau că va fi o şedinţă furtunoasă.
S-a făcut darea de seamă anuală, dar bilanţul era dezechilibrat şi toţi ezitau să dea cuvenita descărcare. Se făcuseră cheltuieli prea mari, se angajaseră lucrări la şcoală şi la biserica elenă, care nu se puteau plăti.
Lipsă de fonduri. Criză în port. Ce-i de făcut?
Consulul, cu tot prestigiul care-l avea, era vădit enervat; se stăpânea însă, prezidând cu tact şi gravitate. Abia putea să ţină în frâu. mulţimea aşa de lesne inflamabilă.
Îşi chinuia între degete firele sure de mustăţi şi impunea tăcerea c-un gest autoritar.
Un orator, directorul băncii Eleno-Române care avea o veche pică, nu voia să scape ocazia de a-l pişca pe consul, pentru că fusese scos din comitet; vorbea cerând socoteală cu gesturi violente.
— De ce s-au angajat asemenea cheltuieli? De unde fonduri? Nu se ştia că-i criză în port? Pe ce s-a contat? Cine e vinovatul?
Consulul îşi pierdu calmul prezidenţial.
Izbucni, strigând şi bătând cu pumnii în masă.
Paharul cu apă lovit se răsturnă, udându-i o frumuseţe de pantaloni pepită...
— D-ta! d-ta vorbeşti? Te faci că nu ştii cum stă chestia? Nu ai cunoştinţă cum ne-a înşelat escrocul de American? Toţi am contat pe averea ce trebuia s-o aducă el.
Odată ce s-a pus degetul pe rana deschisă, furtuna s-a dezlănţuit. Toţi voiau să vorbească în acelaşi timp. Sute de voci, într-un urlet general, făceau să se cutremure Cercul Elen.
"Pungaşul! vagabondul! criminalul! puşcăriaşul! El e de vină. El a nenorocit colonia noastră..."
Rudele şi foştii lui prieteni din copilărie vociferau mai tare făcând spume de mânie la gură.
Prezidentul scăpase cârma din mână. Cu batista făcută ghem îşi ştergea broboanele de sudoare care-i inundau fruntea.
Când se mai potoli hărmălaia, prezidentul începu solemn.
— E adevărat, d-lor, că atâţia oameni onorabili au fost înşelaţi cu neruşinare de acest individ suspect Compatriotul nostru, înţeleptul Logaridis, a studiat situaţia acestui vagabond. În fine, lumina s-a făcut...
Gălăgia izbucni din nou.
"Oxo! oxo!... afară cu el! Ne-a făcut patria de râs..."
— D-lor, continuă prezidentul, mă angajez să lupt pe toate căile ca să înceteze scandalul care a compromis reputaţia coloniei noastre. Vom interveni la autorităţile române ca puşcăriaşul să fie imediat expulzat din port.
Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului.
Sala surescitată, supra-încălzită, părea gata să facă explozie. Noroc că s-a deschis uşa, supapa de scăpare a presiunii ridicată la maximum în sală. Înăuntru mulţimea se înăbuşise, era nevoie de aer, de o destindere, de o împărtăşire generală a uriaşei indignări împotriva Americanului. Sala se goli.
Până noaptea târziu prin toate cafenelele s-a vorbit cu aprindere despre periculosul puşcăriaş condamnat la izgonire. O primejdie groaznică părea că ameninţă portul.
În sala cercului nu mai rămase decât comitetul permanent ca să discute modalitatea expulzării.
Erau unele dificultăţi, de care consulul, diplomat de carieră, se împiedica.
"Este supus elen sau francez?"
"Este un criminal evadat", se grăbi unul să răspundă.
"Să se facă o intervenţie prin legaţia elenă la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti."
"Dacă România îl tolerează? Ce putem face noi?"
"Cum să tolereze pe un asemenea ocnaş?"
"O să mă duc la căpitanul de port", zise consulul.
"Nu-i bine, îi tăie vorba un agent comercial. Căpitanul are simpatie pentru American."
"Poate pentru fata lui, zise un altul, i-a vrăjit pe toţi bărbaţii negroaica asta."
"Căpitanul e om însurat... nu-l ştiam aşa de muieratic... ptiu! să-i fie ruşine."
"Staţi! am eu un plan, hotărî consulul, să intervin la Comisia Europeană, să-l suie pe un vapor de marfă care pleacă undeva departe"
"Ce ne frământăm atâta pentru un păcătos? Eu l-aş face într-o noapte căzut în Dunăre. Scăpăm uşor de el pentru totdeauna", zise un bătrân încruntat, cătând în jurul lui, speriat de vorbele care îi ieşiseră din gură.
Până la miezul nopţii s-a complotat fără a se găsi o soluţie potrivită.
*
Se crăpa de ziuă.
O pâclă rece, lăptoasă, învăluia orizontul înfrăţind cerul cu marea. Din haos izbucnea sinistru, la intervale regulate, mugetul geamandurii chinuită de valuri, ancorată anume în larg ca să marcheze bara de nămol adus în mare de apa dulce şi tulbure a Dunărei. Portul se deştepta cu noaptea în cap. Umbre răzleţe se desluşeau de-a lungul cheiului pustiu. Din ulicioarele întunecate încă, prin umezeala care străbătea până la oase, muncitorii zgribuliţi, cu gulerele
ridicate, cu pumnii strânşi în fundul buzunarelor, zoreau somnoroşi să ajungă la locul de adunare.
În faţa pichetului de grăniceri se alcătuiau în fiecare dimineaţă echipele –
poştele – de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei.
Ca să nu piardă rândul la muncă, mulţi rămâneau noaptea pe loc sforăind până la ziuă pe scaune, rezemaţi în coate la mesele de lemn în duhoarea cafenelelor din port.
Prin aburii care se ridicau în văzduh molatic, pe apa cenuşie a fluviului, se desprindeau bărcile încărcate, greoaie ca nişte broaşte ţestoase, târându-se de la un mal la altul. Femeile, cu feţele ascunse în broboade colorate, veneau grăbite la piaţă cu legume, lapte şi păsări adunate din satele răspândite în Deltă. Un lanţ de lotci, fragile ca nişte coji de nucă, se legănau priponite la
mal. Stăpânii lor pescari, haholi şi lipoveni, cu pletele lăţoase, cu bărbile încâlcite, abia treziţi din somn, buimaci, îşi strângeau ţoalele pe care dormiseră noaptea afară, sub cerul liber, pe malul apei. După ce se închinau cu faţa la răsărit, făcând cruci mari şi mătănii cu fruntea la pământ, intrau tăcuţi în lotcile pregătite cu scule de pescuit la mare.
La încărcare, de-a lungul cheiului, un vapor de marfă aştepta să înceapă lucrul. Lângă el acostate, elevatoarele plutitoare forfoteau cu nerăbdare, aplecându-şi gâturile ca nişte berze gigantice, gata să soarbă grâul din pântecele şlepurilor şi să-l verse, ca un şuvoi de aur, în fundul hambarelor întunecoase ale vapoarelor de mare.
Muncitorii se înghesuiau, claie peste grămadă, îmbrâncindu-se în ghionturi ca să prindă loc la lucru.
Poştele se întocmeau cu mare greutate, alegându-se pe grupe: hamalii, lopătarii, stivatorii, ipistaţii. Strigăte, înjurături, certuri şi încăierări se repetau în fiecare dimineaţă sub ochii santinelelor din port. Arbitru în prima instanţă era gardianul Căpităniei Portului, reprezentantul autorităţii, însărcinat să ţină ordinea şi să înalţe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă în port. Spiritele erau agitate de câteva zile. Veneau din alte părţi cocorii – străinii nepoftiţi la lucru, concurând pe localnici.
Şefii poştelor – vătafii – tovarăşi pe sub mână cu patronii cafenelelor din port unde făceau plata, erau datori să ia la rând un număr egal din toate naţionalităţile: români, greci, turci, armeni şi lipoveni.
Un spirit de vrăjmăşie şi concurenţă dârză stăpânea toată mulţimea asta în lupta pentru pâine.
Solidar prin instinct, acest mozaic de rase alcătuia adesea un bloc solid când muncitorii se credeau loviţi în drepturile lor.
Americanul, care nu ştia încă bine rostul lucrului în port, sosise prea târziu; alegerea muncitorilor se făcuse, poştele lucrau din plin. Sfios, umil, căta neştiutor în jurul său un sprijin.
Câţiva muncitori, rămaşi pe chei fără de lucru, începură a-şi da coate şoptind cu ironie. Şi unul mai poznaş, zâmbind pe subt mustaţă, zise tăios în gura mare:
— Mă, fraţilor, iacă şi milionarul ajuns în tagma noastră... la sac şi la lopată!...
Americanul păşind rar, cu genunchii îndoiţi, cu buzele strânse, trecu înainte. În dreptul gardianului Căpităniei se opri cu sfială, fără să scoată un cuvânt.
Dintr-o aruncătură de ochi, omul autorităţii înţelese. Domnul Bazgu, om vechi în slujba portului, fost sergent în marină, era ştiut că are inimă bună, deşi om iute la mânie şi straşnic de ambiţios în serviciu.
Domnul Bazgu îşi netezi cu dosul palmei mustăţile mari, cărunte, de obicei victorioase, uneori pleoştite din cauza umezelii.
— Păi, te-ai sculat prea târziu... cam greu să te bag la lucru... au să facă gură ceilalţi... nici n-ai carnet de muncitor în port.
— Ce să fac? Nu ştiam. Caut şi eu să muncesc undeva, îi răspunse Americanul cu vocea stinsă.
– Spirule – strigă poruncitor gardianul la unul dintre vătafi – ia vezi, fă-i rost şi dumnealui, să-l bagi în poşta de pe şlep; oricum, să cheamă că-i tot un patriot de-al vostru.
Spiru, înalt şi îndoit, uscat ca un ţâr, abil şi iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceaţă în glas, veşnic cu mâna pe inimă.
— Cum ordonaţi domnule Bazgu... dar mă tem să nu avem iar scandal în port... Ştiţi că în poşta mea e colţatul de Seceleanu, şi după el se iau toţi ceilalţi ca oile.
Spiru, era bucuros să aibă cocori, adică muncitori noi, străini, pe care mai lesne îi putea ciupi la plata de seară în cafenea, dar îi era frică de gura românilor colţoşi care stârneau toate scandalurile şi grevele din port.
Abia intră Americanul la lucru şi larma izbucni în şlep. Toţi protestau strigând în gura mare.
— Nu primim oameni străini la lucru în port... noi n-avem ce mânca şi veneticii ne iau pâinea de la gură... afară... la Kefalonia... aici îi ţara românească... ho! la oase...
Şi huiduieli, urlete sălbatice se ridicau din pântecele şlepului. Zadarnic căuta Spiru să-i potolească.
— Staţi, bre fraţico! Căpitănia l-a băgat-o pe el la lucru, să-i dea şi lui o pâine.
— N-are drept Căpitănia să bage străini în concurenţă – zbieră un muncitor, îndârjit că nu poate ieşi mai repede din grâul în care se înnămolise până la brâu.
Şi tărăboiul creştea. Toţi urlau din fundul plămânilor, cu spume la gură. Corpul şlepului se zguduia vibrând de larma infernală; părea o cuşcă plutitoare în care se zbăteau sute de fiare iritate.
Cel dintâi care zvâcni afară pe punte furios, cu capul gol, cu haina pe-un umăr, fu Seceleanu; cu lopeţile în mână după el. Gardianul, hotărât, îşi îndesă şapca pe frunte şi le ieşi înainte tăindu-le drumul.
— Ce, mă! iar aţi căpiat? Adică n-are drept un om din pricina voastra sa castige o paine?
Seceleanu, un uriaş bălan, vânjos, cu braţele goale, cu părul vâlvoi, cu faţa şi genele pudrate, cenuşii de praful ridicat din grâu, se opri dârz înfruntându-l.
— N-are drept... noi trebuie să lucrăm aici... e dreptul nostru... noi am făcut armată... suntem în ţara noastră... să se ducă veneticii în ţara lor.
Gardianul se stăpâni trăgându-se de mustăţi.
— Cum mă, adică autoritatea nu poate, va să zică, nici la un caz de forţă majoră, să bage un om la lucru în port?
— Nu poate să ne răpească dreptul nostru... Când eu n-am ce mânca, de ce să vină toate liftele străine să ne ia pâinea de la gură.
Un muncitor mărunţel, negricios, se agita cu pumnii încleştaţi la spatele lui Seceleanu.
Gardianul se răsti la el arătându-l cu degetul.
— Auziţi, măi, că moare de foame. Dar cine şi-a aprins ţigara c-o bumaşcă de o sută astă iarnă, de Sfântu-Vasile, în cârciuma lui Mocanu? Atunci când ţi-a cârpit socru-tău o pereche de palme de-ai văzut stele verzi. Muriţi de foame când nu-i lucru în port, pentru că nu puneţi banii deoparte când îi aveţi din belşug; îi aruncaţi cu lopata pe băutură.
— Banii noştri îi bem. Cine ce are cu noi? – se auziră pe înfundate câteva glasuri răguşite.
— L-a nunta fetei lui Dobrică, n-aţi pus voi bumăşti la urechile cailor şi n-aţi umblat tot portul cu butoiul în birjă? Voi câţiva colţoşi sunteţi capii răutăţilor şi grevelor. Băgaţi-vă minţile în cap şi păziţi-vă clanţa, c-o să vă achităm odată. Şi domnul Bazgu, furtunos, se îndreptă spre pichet să scoată garda portului afară.
— Dacă-i aşa, răcni un muncitor încruntat, o facem şi noi lată... Merge pe ambiţie, nu ne lăsăm nici noi... Să mergem, fraţilor, până la capăt.
Şi deodată, Seceleanu, de cuvântul căruia tot portul asculta orbeşte, îşi smulse surtucul de pe umeri şi-l înălţă pe coada unei lopeţi, ca un drapel fâlfâitor.
"Opriţi poşta, măăă! Opriţi poşta, măăă!"
Şi glasul lui tuna deasupra zgomotului de la vapoare, ca un muget de taur, pierzându-se în largul mărei. Tot lucrul portului, ca la o supremă comandă, se opri prin farmec.
Zgomotul elevatoarelor, bătaia pistoanelor, scrâşnetul macaralelor se potoliră scăzând treptat, înăbuşite parcă de-o mână nevăzută. Cei din urmă nori de fum ieşiră gâlgâind pe gurile coşurilor negre, topindu-se în văzduh – şi portul căzu în agonie.
Cheiul, negru de oameni. Toţi părăseau lucrul de pe apă şi coborau la uscat. Ieşeau la lumină orbiţi din fundul hambarelor întunecoase, izvorând ca furnicile din toate găurile de la vapoare.
Coborau prăfuiţi, asudaţi, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, unii îmbrobodiţi ca femeile, alţii cu bureţi şi cârpe legate la gură, ca să oprească praful ce înghiţeau, prefăcut în plămâni într-un noroi cleios.
— Ce este? Ce s-a întâmplat? De ce s-au tăiat poştele? se întrebau unii pe alţii. Şi nu se dumireau de ce s-a oprit lucrul în toi.
De la înălţime, pe-o movilă de cărbuni, Seceleanu, cu capul gol, cu mânecile cămăşii suflecate, vorbea cu înflăcărare mulţimei adunate.
— Fraţilor!... ni se ia pâinea de la gură... nu se respectă dreptul nostru. Tovarăşi!... nici unul să nu intre la lucru până ce nu se face din nou controlul străinilor intraţi în munca portului.
Căpitanul de port, în drumul de-acasă la birou, se oprise la cafeneaua lui Stamati, să-şi bea, ca de obicei, ceaiul de dimineaţă. Abia se aşezase pe scaun, când sosi gâfâind gardianul, omul autorităţii, ca să-şi depună raportul de cele întâmplate în port. Câteva trăsuri hodorogite, cu caii şchiopătând în galop, veneau în urma lui. Agenţii şi căpitanii de la vapoarele unde se oprise
încărcarea grăbeau alarmaţi, să afle cauzele care au provocat iarăşi greva în port.
Căpitanul portului, la masă în faţa ceaiului care se răcise, asculta crunt, strângând între degete o bucată de covrig uscat.
— Să mi-l trimiţi pe Seceleanu la birou. Să plece imediat la faţa locului dragomanul de la Căpitănie şi să se facă din nou controlul poştelor. Pe American să-l scoţi din lucru, să-i faci carnet de muncitor şi să-l dai la lopată, la vânturat porumb.
— Apoi, acolo sunt numai femei şi fete. Nu-l primesc cu nici un chip. Nu ştii?... cu muierile avem tărăboi mai mare decât cu bărbaţii.
— Trece-l atunci pe celălalt mal, la atelierele Comisiunii. Roagă-l pe inginerul englez să-i găsească şi lui ceva de lucru.
Tocmai se ridicase căpitanul de la masă, când zări pe consulul elen trecând spre birou. Elegant, zâmbitor, c-o floare la butonieră, cu mersul legănat, salută respectuos.
— Apropo, domnule consul, ce faceţi cu nenorocitul d-voastră de American? Nu are ce mânca.
Consulul se opri codindu-se cu politeţe.
— Scuzaţi, d-le căpitan, omul acesta nu ne aparţine, nu-i un sujet elen. Consulatul nu are îndatorirea să se ocupe de el. Cred că este citoyen français
şi cade în sarcina consulatului respectiv.
— Ei bine, dar în fond e un compatriot de-al d-voastră, şi-i păcat să-l lăsaţi să moară de foame ca un câine.
— Pardon, vă rog – se grăbi consulul, abia stăpânindu-şi enervarea – nu confundaţi. Omul acesta care a debarcat aici este venit din puşcăriile franceze. Poate un evadat, poate un criminal periculos. Nu este altă soluţie decât repatrierea lui.
— Cum – zise căpitanul surâzând – cine o să-l ducă înapoi la Cayena?
— Mă rog, să se întoarcă de unde a venit. Noi nu primim pe toţi bandiţii, pe toţi evadaţii din puşcărie. În colonia elenă de aci, nu avem decât oameni corecţi şi muncitori.
Discuţia urmă în mers pe drum, până se opriră amândoi deodată în loc, chiar în dreptul consulatului francez, care era instalat în biroul de cereale al casei Dreyfus. Directorul Jean Focas, un levantin tânăr, ras, sportiv – tip american – conducea filiala marei case franceze şi gira onorific consulatul Republicii. Îmbrăcat într-o pijama de păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu de piele, citind ziarul Le Temps, în timp ce degetele îi jucau pe nişte mătănii cu boabe de chihlimbar – obicei oriental.
— A poftiţi, vă rog. Ce onoare!... Cu ce vă putem servi? Câte-o cafea turcească...
Şi directorul se pierdu în politeţe, frângându-se în două.
Căpitanul îi tăia scurt vorba.
— Ce faceţi cu Americanul d-voastră? Nu-l primeşte nimeni la lucru. Numai buclucuri am în port din cauza lui.
Vice-consulul onorific al Republicii Franceze îşi încreţi deodată sprâncenele schimbându-şi figura, numai o clipă, căci îşi reveni repede şi, surâzător, începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală.
— Vedeţi e o chestie foarte dificilă, e un caz excepţional... Am încercat să aranjez cu domnul director al poliţiei, să găsim soluţia de izgonire, neavând actele în regulă şi nici bilet de liberă petrecere în ţară. Desigur, e chiar în interesul autorităţilor să scăpăm portul de un asemenea tip incomod şi indezirabil. Am vrut să-l îmbarc pe un vapor francez, comandantul a refuzat să-l ia. Am ajuns, din cauza lui, în conflict cu agenţia companiei Fraissinet.
Am raportat cazul consulatului general francez din Galaţi. Vaporul e considerat ca teritoriu naţional. E dator să-l ia pe supusul pe care-l predau eu. Nu-i logic? Am vorbit şi cu domnii de la Comisiune şi mi-au promis...
Căpitanul, care se posomorise ascultând, îi tăie scurt vorba:
— Mă mir că pentru aranjarea chestiunilor de acest fel, vă adresaţi greşit la Comisiune şi poliţie, care nu au dreptul să se amestece în afacerile portului. Iată cum se creează conflicte de atribuţii între autorităţi.
Vice-consulul se îngălbeni. Toată diplomaţia lui abilă dăduse greş.
— Vă rog, pardon, n-am avut intenţii să ofensez autoritatea...
Şi se pierdu în nesfârşite scuze.
Căpitanul, iritat, se îndreptă grăbit spre uşă, uitând să dea mâna celor doi reprezentanţi consulari care se uitau îngrijaţi unul la altul.
Gardianul căpităniei aştepta în stradă.
— Inginerul englez nu vrea să-l primească pe American la lucru. Cică e prea bătrân, n-are ce slujbă să-i dea.
— Nu i-ai spus că l-am trimis eu?
— Ba da, şi mi-a răspuns că nu poate nimeni să-i impună lui ce oameni să ia la lucru.
— Aşa ţi-a spus? Bine. Vom vedea. Şi căpitanul, cu sprâncenele încruntate, se îndreaptă spre birou.
- Poftim... prestigiu!... Cine dracu m-a pus!... îşi spunea el în minte, chinuit de-o idee fixă: cum să rezolve cu tact şi diplomaţie noul conflict dintre căpitănie şi serviciul tehnic... "Şi asta numai din cauza Americanului!"
Greva în port se sfârşise. Americanul nu putuse intra nicăieri la lucru. Sta amărât, răzleţ, pe marginea cheiului, cătând în jos la apa cenuşie care curgea spre mare. Ca să-şi înşele pofta de fumat, sugea între buze un ciot de lulea stinsă. Tutunul era pe sfârşite şi nici un dolar nu mai avea în pungă.
Aştepta pe Ahile Harapul, care îi făgăduise să-l bage în lucru la pontonul vaporului poştal.
Urgisit de toate rudele, Americanul, fără nici un sprijin, asculta cu umilinţă de văru-său Ahile, singurul care-i întinsese o mână de ajutor – din milă sau din calcul?...
Dinspre ponton, Ahile îi făcu semn cu mâna să vină la el.
— Ascultă, măi Nicolachi, am eu un plan bun pentru tine, ca să câştigi o pâine. Este la pichet o barcă fără stăpân. S-o ceri tu de la căpitănie.
Americanul, care asculta cătând în jos, îşi ridică deodată ochii şi întrebă scurt:
— De ce n-ai cerut-o tu până acum?
— Pentru că mie nu mi-o dă. Ţie, sunt sigur că ţi-o dă căpitanul, dacă o ceri. Să punem noi mâna pe ea şi facem treabă. Ascultă, Nicolachi, la mine: un grec, cu doxă, nu moare în ţara asta de foame.
Şi Ahile ridică un deget la frunte, iar buzele lui late schiţau un zâmbet plin de înţeles; planul nu-l spusese decât pe jumătate.
La pontonul vapoarelor poştale, nu se formau zilnic echipe de lucru ca la cereale. Era un grup permanent de muncitori, greci şi români, care lucrau în tovărăşie de câţiva ani. Lui Ahile Buzatul, zis Harapul, i se recunoştea oarecum, în baza vechimii, un fel de autoritate asupra întregului grup. El trata stabilirea preţurilor pentru descărcarea mărfii, în calitate de decan al
hamalilor de la pontonul vapoarelor poştale.
De dimineaţă, înainte de sosirea celorlalţi lucrători, Ahile îl adusese pe American la ponton şi începuseră descărcarea unor butoaie pe mal.
După jumătate de ceas, veniră şi ceilalţi lucrători. Zburliţi, cătau toţi cu necaz la Americanul care se făcea că nu-i vede. A fost de-ajuns unul să înceapă:
— Aşa ne-a fost vorba, Harapule? Să-ţi aduci la lucru toate rudele tale calice? Şi toţi începură să strige în gura mare:
— Afară, afară cu el!... Nu primim cocori, venetici, scăpaţi din puşcărie,– adăugă unul, strigând mai tare decât toţi.
Ahile îşi întoarse capul, fulgerându-l cu ochii tulburi de mânie şi dispreţ.
— Tocmai tu te-ai găsit să zbieri, care ai făcut doi ani de puşcărie?
Chi-taxi-mutra!
— Eu n-am făcut nici tâlhărie, nici moarte de om. Chestia mea a fost o afacere de apă, după cum e meseria noastră... De unde ţi-ai luat tu dreptul să faci ce vrei aici?
— Ce inimă, bre, aveţi voi? Un om sărac să nu poată câştiga o pâine? – încercă dulceag Ahile, încă odată, să-i înduplece.
— Afară! afară! Oxo! oxo! ho! la ocnă! La apă cu el se auzi un glas din mulţimea care urla îndârjită.
Şi un hamal spătos se repezi să-i dea un brânci Americanului de pe ponton în apă.
Ahile îl apucă de-un braţ, şi amândoi se încăierară.
Smucituri, îmbrânceli, învălmăşeală. Şi când se văzu împresurat, Americanul se ghemui, şi repede, c-o singură mişcare, îşi smulse cuţitul de la brâu. Cel care-i pusese mâna în gât se trase un pas înapoi speriat. Un gol, deodată, se făcu în jurul bătrânului zburlit şi furios, care aştepta gata să lovească, la pândă, cu ochii scânteind ca o fiară încolţită. Toţi urlau ameninţându-l, dar nici unul nu îndrăznea să se apropie. Pe pieptul lui dezvelit, printre bucăţile cămăşii sfâşiate, se distingeau bine nişte linii violete pe albul pielii goale – tatuajul numărului de condamnat.
— Uitaţi-vă la el – arătă unul cu degetul – e înfierat pe toată viaţa... Uite matricola de ocnaş pe pieptul lui.
"La ocnă! la ocnă!..." – începu să strige toată lumea gură-cască adunată în faţa pontonului.
O santinelă veni în fugă. Cu patul puştii risipi mulţimea. Şi tot alaiul fu împins pe chei, în spre Căpitănia portului, unde avea să se faca judecata.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 593 ori.