Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 12
Capitolul 12
Vaporul Tunis, acostase la chei. După ce-şi goli magazia de marfă franţuzească, începu să-şi umple burta cu fasole românească pentru Marsilia.
Căpitanul, un franţuz gros, c-un colier de barbă roşie se plimba singur pe dunetă.
În papuci de catifea verde, c-o bonetă bască pe ceafă, cu pipa între dinţi, îşi făcea după obicei plimbarea de cents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis.
Logaridis, bătrânul înţelept al portului, trecând spre birou, îl recunoscu de departe.
"Căpitanul Andre... el trebuie să ştie... are să mă lămurească"... îşi zise în sine clipind des c-o vicleană bucurie. Într-o clipă îşi făcu planul cum să-l iscodească pe franţuz ca să poată afla adevărul, să-şi satisfacă dorinţa ce-i chinuia mintea de atâta vreme.
Pe căpitanul Andre îl cunoştea de câţiva ani; făcuseră chiar împreună o mică afacere, odată când vaporul "Tunis" încărcase nişte cărbuni în Sulina.
— A! Ha! Mon vieux! explodă franţuzul jovial, văzându-l pe bătrân urcând greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului.
În careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de "Porto" şi un borcan de tutun "Caporal".
Bătrânul îşi potrivea limba ca să pronunţe cât mai corect franţuzeasca lui levantină, învăţată din copilărie în Pera.
Cu tot planul făcut în grabă se simţea cam încurcat, neştiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la ţintă.
O hartă marină, atârnată pe un perete în faţa lui, îi veni în ajutor. îşi aţinti ochii pe ea.
— Cauţi vreun port pe harta asta? întreba căpitanul.
— Da. Caut Guyana.
— Ha!! ha! apoi, asta-i harta Mediteranei.
— Nu ai una cu Guyana? întrebă cam ruşinat bătrânul.
— De unde? Între Marsilia şi Galaţi n-am ce face cu harta coastelor Americii de Sud. Să-ţi dau un atlas. Şi căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi.
— Uite între Amazon şi Orenoc, vin la rând cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Ţara asta se cheamă Franţa Equinopţială. Am pierdut-o prosteşte, cum am scăpat din mână şi Canada. Acum nu ne-a rămas aci decât bucăţica asta de pământ: Guyana Franceză.
— Ai navigat prin părţile acelea?
— De sigur. Un an întreg m-am învârtit în Antile, între Panama, Martinica şi Guyana.
— Ce făceai pe acolo?
— Întâia dată, pe când îmi făceam serviciul militar în marină, eram sub-ofiţer pe Condor, am transportat la Cayena nişte câini.
— Câini? întrebă mirat înţeleptul.
— Da. Am dus acolo două sute de câini de Pirinei. O rasă grozavă de câini mari ciobăneşti, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roşii, care atacau oamenii şi vitele de pe la ferme.
— Mă rog, aş vrea să ştiu dacă se poate sau nu îmbogăţi cineva acolo?
— Ce bogăţie se poate face într-o ţară care nu-i decât o imensă puşcărie? Toţi criminalii din Franţa, acolo sunt deportaţi.
— Avem şi noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrânul.
— A! desigur că-i un fost condamnat. Se poate recunoaşte uşor. Ia să-l căutaţi la piele, trebuie să aibă, tatuat numărul matricol de la puşcărie.
Şi căpitanul vesel, guraliv, începu o poveste lungă cu amintiri şi isprăvi marinăreşti din vremea petrecută în Antile.
Numai după ce s-a golit şi a doua butelie de Porto, înţeleptul bătrân coborî atent, cu mare precauţie scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut; diavolul curiozităţii îl aţâţa să audă din gura Americanului mărturisiri complete.
*
Acasă, seara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amândoi bătrânii şedeau la taifas. Pe masă o garafă de mastică bătrână de Hios. Blajin, mângâitor, înţeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-şi descarce inima către un bun şi vechi prieten. Şi limba Americanului începu să se dezlege, pe când ochii priveau fix în fundul paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo
albă, mată, ca o pietricică de opal.
Începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească, amestecată cu vorbe româneşti şi franţuzeşti.
*
Nicola Marulis era un copil când plecase din Sulina. Se îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca grâu de la Dunăre pentru Marsilia.
Fiind mic şi sprinten îl rânduiseră la manevra pânzelor, tocmai sus, în vârful catargului, la rândunică.
Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Tulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol ursuz. Şi pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai mult în necazul spaniolului. Ceilalţi marinari făceau haz de întâmplarea asta. Spaniolul, furios, de câte ori întâlnea pe băiat pe punte îşi strângea fălcile şi scrâşnea dinţii.
Într-o dimineaţă, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pânzele întinse. Când s-a dat în grabă la posturile de manevră, s-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frânghie în catarge. Nicola, uşurel, a ajuns cel dintâi în vârf, la rândunică, pentru descrucişarea vergelelor. În urma lui spaniolul. Se găseau alături, luptând cu-n colţ de pânză, care-i înfăşură, zbătându-se în urletul furtunii. Nicola simţi deodată o lovitură puternică, făcându-l să scape pentru un moment de sub picioare frânghia pe care sta în echilibru.
Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dăduse o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola şi-a înfipt mâna în beregata spaniolului. Şi s-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vântului, care culcase vasul pe o coastă între valuri.
Ca nişte fiare turbate s-au încleştat cu manele şi cu dinţii, Luptă pe viaţă şi pe moarte. Lipiţi, cu burta de vergă, se smunceau cătând să se arunce unul pe altul jos, în prăpastia deschisă sub ei.
Când Nicola a simţit că-i împins până la capătul vergii, gata să se prăbuşească, şi-a dat drumul, şi c-o mână a smucit cuţitul de gabier care-l ţinea deschis, legat c-o sfoară de gât. Sfoara s-a rupt şi dintr-o lovitură Nicola i-a împlântat lama în pieptul spaniolului până în plăsele.
Amândoi deodată s-au prăbuşit de la înălţime ca nişte păsări cu aripile frânte.
— Eu, explică Nicola, fiind la capătul vergii, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul fiind la mijloc a căzut pe puntea de lemn...
— Şi?... întrebă Logaridis cu ochii scânteind prin sticla ochelarilor.
— Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-au pus în fiare... M-au judecat... M-au condamnat...
— La cât te-a condamnat?
— La zece ani puşcărie... găsiseră cuţitul meu înfipt în inima spaniolului.
— La zece ani, făcu Logaridis, clătinându-şi capul.
Şi după câteva momente de tăcere, Nicola începu să înşire peripeţiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-şi facă osânda.
Fusese îmbarcat pe Laura, o covertă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic. Ce chinuri îndurate în acea puşcărie plutitoare. Erau cinci sute de deportaţi îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, fără aer şi fără lumină. Pe rând îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai dornici decât de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineaţa, după ce strângeau hamacele în care dormiseră,
se dezbrăcau în pielea goală şi-i împroşcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord.
După câteva săptămâni de drum s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate.
Galeţii, care-i rodeau până le sângerau gingiile, erau găuriţi de viermi. La primul mort, pe care l-au aruncat în ocean, s-a răspândit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. În fiecare zi îi chiorau şi îi înăbuşeau cu fum de găinaţ de pasăre.
Înainte de a trece tropicul i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. În faţa primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nici o deosebire. Ofiţerii, marinarii şi puşcăriaşii erau toţi egali. S-au luptat cu moartea cinci zile şi cinci nopţi după ce tromba fusese ruptă cu lovituri de tun.
Laura, scăpată de naufragiu în larg, cu pânzele sfâşiate şi catargele rupte, făcea apă. Trebuia să se pompeze zi şi noapte. Dacă s-ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul se umplea şi se ducea la fund. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena.
I-au cercetat, i-au înmatriculat pe piele şi i-au împărţit pe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de înmormântare al închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul era înfăşurat în pânză de sac şi pus într-un sicriu de lemn. Îl duceau cu barca la larg. Şi după ce preotul citea o rugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu şi-i făceau vânt în mare.
Rechinii flămânzi, se repezeau şi-l sfâşiau înainte de a ajunge la fund. Aşa se învăţaseră blestemaţii lacomi că îndată ce auzeau sunând clopotul de înmormântare de la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură de carne de om.
Cu Nicola la barcă mai era şi un arab din Tunis, condamnat la douăzeci de ani. Îşi silise nevasta să bea un pahar cu sânge cald, al amantului, ucis în faţa ei.
Într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel.
A doua zi, s-a aflat că a dispărut. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua că era păzită de santinelă. Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise şi-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. Îl văzuseră mulţi cioplind nişte lopăţele de lemn, dar nu-i dăduse nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru zile, un vapor francez a întâlnit sicriul plutind în larg.
Arabul zăcea amorţit în el, mai mult mort decât viu. L-a pescuit şi l-a adus în port.
Toţi condamnaţii erau chinuiţi zi şi noapte de ideea de a fugi. Deoparte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toţi; ea dădea mai multe şanse de scăpare.
Pe toţi îi chinuia gândul să încerce a fugi pe apă. Cătau toţi cu ochii avizi înainte în largul oceanului; acolo era libertatea. Înapoi, pe pământ, era puşcărie, umilinţă şi moarte.
Nicola îşi făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani şi cu dublajul douăzeci.
Căci după ce-ai sfârşit pedeapsa, nu poţi pleca din insulă decât după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat.
Şase inşi s-au înţeles să fugă pe apă.
Trei luni de zile au ţinut pregătirile.
Un italian tânăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un balot de pânză de vele. Un grec bătrân, lucrător la atelierul de reparaţii a vaselor, a construit un berton, un fel de barcă pe pânză, având numai coastele de lemn de ulm. Barca o ţinea ascunsă pe mal într-un stufăriş.
Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiţi corsicani şi unul francez, uriaş, fost măcelar la Lyon, care-şi spintecase nevasta.
Au strâns provizii de drum: pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiaşe din depozit.
Şi într-o noapte au şters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vânt bun de la coastă. Repede au ieşit în larg. Trei zile şi trei nopţi au navigat în vederea ţărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei olandeze. Acolo era limanul de scăpare al tuturor evadaţilor. Nu aveau nici busolă nici hartă.
Când se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre ţărm, strângeau pânzele şi legau în vârful catargului nişte foi de palmier, mascând barca din depărtare.
Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcii a fost sfâşiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă şi au ajuns cu toţii teferi la mal.
La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înţepeniseră picioarele cât au stat în barcă.
Pe apă toţi se supuneau lui Nicola, care era capitanul.
Pe uscat însă măcelarul uriaş se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile deschizând drumul înainte. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele închideau la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă.
Aveau de gând să meargă de-a lungul coastei până ce întâlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pământul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaştinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurii şi s-au rătăcit.
După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viaţa animalelor sălbatice.
Mâncau plante şi bureţi. Noaptea, de groaza jaguarilor, se căţărau în copaci şi-şi făceau culcuşul acolo. Într-o zi au dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. Au trebuit să schimbe direcţia deoarece erau bombardaţi cu pietre şi cioate.
Altădată le-a ieşit în cale un şarpe veninos.
Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari ca nişte vulturi.
Decât să moară de foame şi de mizerie, mai bucuroşi erau să se întoarcă la puşcărie. Dar nu ştiau pe unde să apuce.
Şi Nicola închise pentru o clipă ochii repetând de câteva ori:
— Ce viaţă! Ce viaţă am dus acolo în pădurea cea sălbatică. N-ai să crezi când ţi-oi spune că am mâncat carne de om...
— Cum?... carne de om?... ai mâncat carne de om? întrebă îngrozit Logaridis.
— Da. Am mâncat carne de om. "Unul dintre noi, un italian era slăbit, nu mai putea merge din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că până seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut. Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure şi începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Şi mirosul de friptură îmi gâdila nările, iar gura îmi lăsa apă."
"Ne-a căzut în mână un pui de căprioară sălbatică", zice măcelarul, cu ochii ţintă la jăratic.
Eu şi corsicanul l-am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă. Grecul cel bătrân nici n-a atins friptura.
S-a culcat, văitându-se că-i bolnav.
După miezul nopţii se apropie tiptil şi mă întrebă în şoaptă: "Ei, a fost gustoasă friptura?" Zic: "fragedă şi dulce-i carnea de căprioară". El râde înfundat. "Era carne de om". "Ce spui?..." Şi simt deodată că mă iau nişte fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătând muteşte la cei care dormeau în jurul focului.
— Am văzut ieri, şopteşte el, cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiş...
— Hai, zic, înapoi, că ne vine şi nouă rândul. Ne-am sculat binişor, să nu ne simtă, şi am plecat amândoi prin pădurea întunecată.
Când s-a făcut lumină eram departe.
M-am suit în vârful unui copac înalt, şi de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Aşa am putut găsi în ce parte se află Cayena. După patru zile de mers am ajuns la primul post şi ne-am predat. După o săptămână i-au prins şi pe ceilalţi tovarăşi! Ne-au judecat şi ne-au condamnat: pe mine la trei ani, grecului şi corsicanilor câte cinci ani, iar pe măcelarul francez la moarte pentru canibalism. I-au tăiat capul la ghilotină faţă de toţi condamnaţii, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproşi de pe insula Carantinei.
— Cum, între leproşi? întrebă Logaridis.
— Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc; am scăpat fără să mă molipsesc. Şi pentru buna purtare ce am avut m-au graţiat.
— Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace?
- Vezi, că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rândul condamnaţilor am trecut în rândul concesionarilor. Mi s-a dat pământ de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurenţiu.
Şi Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viaţa în colonie. Un grup de douăzeci oameni lucrează în comun. Statul dă sămânţă, unelte şi material de construcţii. Fiecare om are drept la o vacă şi la o scroafă. După defrişarea locului şi facerea drumurilor, liber este fiecare să-şi lucreze lotul de pământ cum vrea, pe cont propriu. Rămâne deplin stăpân. Mai toţi se însoară. Statul se obligă să-ţi dea şi nevastă. Mulţi îşi aleg nevasta chiar din femeile condamnate, care sunt ţinute sub îngrijirea călugăriţelor misionare. Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femee blândă şi muncitoare, dar n-a avut noroc. A murit muşcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dăduse la şcoala călugăriţelor Sfântului
Iosif. Acolo a crescut şi a învăţat carte bună franţuzească.
— E adevărat că ai făcut cultură de cafea? întrebă Logaridis.
— Da. Aveam câte puţin din toate: cafea, piper, banane şi ananas, care creşte acolo până la zece kilograme bucata...
— Şi cât câştigai?
— Prea puţin. Nu poţi face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa.
— Oricum, trebuie să fi strâns ceva...
— Tot ce-am agonisit, am cheltuit cu drumul. Biletele de vapor până la Marsilia m-au costat o groază de parale.
— Ei, şi n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă, undeva?
— Nu... nimic.
Şi bătrânul înţelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă şi începu să se plimbe prin cameră pufnind şi bombănind cu necaz:
- Nimic ... ni ... mic.
Vaporul Tunis, acostase la chei. După ce-şi goli magazia de marfă franţuzească, începu să-şi umple burta cu fasole românească pentru Marsilia.
Căpitanul, un franţuz gros, c-un colier de barbă roşie se plimba singur pe dunetă.
În papuci de catifea verde, c-o bonetă bască pe ceafă, cu pipa între dinţi, îşi făcea după obicei plimbarea de cents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis.
Logaridis, bătrânul înţelept al portului, trecând spre birou, îl recunoscu de departe.
"Căpitanul Andre... el trebuie să ştie... are să mă lămurească"... îşi zise în sine clipind des c-o vicleană bucurie. Într-o clipă îşi făcu planul cum să-l iscodească pe franţuz ca să poată afla adevărul, să-şi satisfacă dorinţa ce-i chinuia mintea de atâta vreme.
Pe căpitanul Andre îl cunoştea de câţiva ani; făcuseră chiar împreună o mică afacere, odată când vaporul "Tunis" încărcase nişte cărbuni în Sulina.
— A! Ha! Mon vieux! explodă franţuzul jovial, văzându-l pe bătrân urcând greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului.
În careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de "Porto" şi un borcan de tutun "Caporal".
Bătrânul îşi potrivea limba ca să pronunţe cât mai corect franţuzeasca lui levantină, învăţată din copilărie în Pera.
Cu tot planul făcut în grabă se simţea cam încurcat, neştiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la ţintă.
O hartă marină, atârnată pe un perete în faţa lui, îi veni în ajutor. îşi aţinti ochii pe ea.
— Cauţi vreun port pe harta asta? întreba căpitanul.
— Da. Caut Guyana.
— Ha!! ha! apoi, asta-i harta Mediteranei.
— Nu ai una cu Guyana? întrebă cam ruşinat bătrânul.
— De unde? Între Marsilia şi Galaţi n-am ce face cu harta coastelor Americii de Sud. Să-ţi dau un atlas. Şi căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi.
— Uite între Amazon şi Orenoc, vin la rând cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Ţara asta se cheamă Franţa Equinopţială. Am pierdut-o prosteşte, cum am scăpat din mână şi Canada. Acum nu ne-a rămas aci decât bucăţica asta de pământ: Guyana Franceză.
— Ai navigat prin părţile acelea?
— De sigur. Un an întreg m-am învârtit în Antile, între Panama, Martinica şi Guyana.
— Ce făceai pe acolo?
— Întâia dată, pe când îmi făceam serviciul militar în marină, eram sub-ofiţer pe Condor, am transportat la Cayena nişte câini.
— Câini? întrebă mirat înţeleptul.
— Da. Am dus acolo două sute de câini de Pirinei. O rasă grozavă de câini mari ciobăneşti, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roşii, care atacau oamenii şi vitele de pe la ferme.
— Mă rog, aş vrea să ştiu dacă se poate sau nu îmbogăţi cineva acolo?
— Ce bogăţie se poate face într-o ţară care nu-i decât o imensă puşcărie? Toţi criminalii din Franţa, acolo sunt deportaţi.
— Avem şi noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrânul.
— A! desigur că-i un fost condamnat. Se poate recunoaşte uşor. Ia să-l căutaţi la piele, trebuie să aibă, tatuat numărul matricol de la puşcărie.
Şi căpitanul vesel, guraliv, începu o poveste lungă cu amintiri şi isprăvi marinăreşti din vremea petrecută în Antile.
Numai după ce s-a golit şi a doua butelie de Porto, înţeleptul bătrân coborî atent, cu mare precauţie scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut; diavolul curiozităţii îl aţâţa să audă din gura Americanului mărturisiri complete.
*
Acasă, seara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amândoi bătrânii şedeau la taifas. Pe masă o garafă de mastică bătrână de Hios. Blajin, mângâitor, înţeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-şi descarce inima către un bun şi vechi prieten. Şi limba Americanului începu să se dezlege, pe când ochii priveau fix în fundul paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo
albă, mată, ca o pietricică de opal.
Începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească, amestecată cu vorbe româneşti şi franţuzeşti.
*
Nicola Marulis era un copil când plecase din Sulina. Se îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca grâu de la Dunăre pentru Marsilia.
Fiind mic şi sprinten îl rânduiseră la manevra pânzelor, tocmai sus, în vârful catargului, la rândunică.
Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Tulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol ursuz. Şi pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai mult în necazul spaniolului. Ceilalţi marinari făceau haz de întâmplarea asta. Spaniolul, furios, de câte ori întâlnea pe băiat pe punte îşi strângea fălcile şi scrâşnea dinţii.
Într-o dimineaţă, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pânzele întinse. Când s-a dat în grabă la posturile de manevră, s-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frânghie în catarge. Nicola, uşurel, a ajuns cel dintâi în vârf, la rândunică, pentru descrucişarea vergelelor. În urma lui spaniolul. Se găseau alături, luptând cu-n colţ de pânză, care-i înfăşură, zbătându-se în urletul furtunii. Nicola simţi deodată o lovitură puternică, făcându-l să scape pentru un moment de sub picioare frânghia pe care sta în echilibru.
Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dăduse o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola şi-a înfipt mâna în beregata spaniolului. Şi s-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vântului, care culcase vasul pe o coastă între valuri.
Ca nişte fiare turbate s-au încleştat cu manele şi cu dinţii, Luptă pe viaţă şi pe moarte. Lipiţi, cu burta de vergă, se smunceau cătând să se arunce unul pe altul jos, în prăpastia deschisă sub ei.
Când Nicola a simţit că-i împins până la capătul vergii, gata să se prăbuşească, şi-a dat drumul, şi c-o mână a smucit cuţitul de gabier care-l ţinea deschis, legat c-o sfoară de gât. Sfoara s-a rupt şi dintr-o lovitură Nicola i-a împlântat lama în pieptul spaniolului până în plăsele.
Amândoi deodată s-au prăbuşit de la înălţime ca nişte păsări cu aripile frânte.
— Eu, explică Nicola, fiind la capătul vergii, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul fiind la mijloc a căzut pe puntea de lemn...
— Şi?... întrebă Logaridis cu ochii scânteind prin sticla ochelarilor.
— Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-au pus în fiare... M-au judecat... M-au condamnat...
— La cât te-a condamnat?
— La zece ani puşcărie... găsiseră cuţitul meu înfipt în inima spaniolului.
— La zece ani, făcu Logaridis, clătinându-şi capul.
Şi după câteva momente de tăcere, Nicola începu să înşire peripeţiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-şi facă osânda.
Fusese îmbarcat pe Laura, o covertă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic. Ce chinuri îndurate în acea puşcărie plutitoare. Erau cinci sute de deportaţi îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, fără aer şi fără lumină. Pe rând îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai dornici decât de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineaţa, după ce strângeau hamacele în care dormiseră,
se dezbrăcau în pielea goală şi-i împroşcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord.
După câteva săptămâni de drum s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate.
Galeţii, care-i rodeau până le sângerau gingiile, erau găuriţi de viermi. La primul mort, pe care l-au aruncat în ocean, s-a răspândit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. În fiecare zi îi chiorau şi îi înăbuşeau cu fum de găinaţ de pasăre.
Înainte de a trece tropicul i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. În faţa primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nici o deosebire. Ofiţerii, marinarii şi puşcăriaşii erau toţi egali. S-au luptat cu moartea cinci zile şi cinci nopţi după ce tromba fusese ruptă cu lovituri de tun.
Laura, scăpată de naufragiu în larg, cu pânzele sfâşiate şi catargele rupte, făcea apă. Trebuia să se pompeze zi şi noapte. Dacă s-ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul se umplea şi se ducea la fund. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena.
I-au cercetat, i-au înmatriculat pe piele şi i-au împărţit pe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de înmormântare al închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul era înfăşurat în pânză de sac şi pus într-un sicriu de lemn. Îl duceau cu barca la larg. Şi după ce preotul citea o rugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu şi-i făceau vânt în mare.
Rechinii flămânzi, se repezeau şi-l sfâşiau înainte de a ajunge la fund. Aşa se învăţaseră blestemaţii lacomi că îndată ce auzeau sunând clopotul de înmormântare de la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură de carne de om.
Cu Nicola la barcă mai era şi un arab din Tunis, condamnat la douăzeci de ani. Îşi silise nevasta să bea un pahar cu sânge cald, al amantului, ucis în faţa ei.
Într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel.
A doua zi, s-a aflat că a dispărut. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua că era păzită de santinelă. Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise şi-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. Îl văzuseră mulţi cioplind nişte lopăţele de lemn, dar nu-i dăduse nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru zile, un vapor francez a întâlnit sicriul plutind în larg.
Arabul zăcea amorţit în el, mai mult mort decât viu. L-a pescuit şi l-a adus în port.
Toţi condamnaţii erau chinuiţi zi şi noapte de ideea de a fugi. Deoparte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toţi; ea dădea mai multe şanse de scăpare.
Pe toţi îi chinuia gândul să încerce a fugi pe apă. Cătau toţi cu ochii avizi înainte în largul oceanului; acolo era libertatea. Înapoi, pe pământ, era puşcărie, umilinţă şi moarte.
Nicola îşi făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani şi cu dublajul douăzeci.
Căci după ce-ai sfârşit pedeapsa, nu poţi pleca din insulă decât după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat.
Şase inşi s-au înţeles să fugă pe apă.
Trei luni de zile au ţinut pregătirile.
Un italian tânăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un balot de pânză de vele. Un grec bătrân, lucrător la atelierul de reparaţii a vaselor, a construit un berton, un fel de barcă pe pânză, având numai coastele de lemn de ulm. Barca o ţinea ascunsă pe mal într-un stufăriş.
Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiţi corsicani şi unul francez, uriaş, fost măcelar la Lyon, care-şi spintecase nevasta.
Au strâns provizii de drum: pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiaşe din depozit.
Şi într-o noapte au şters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vânt bun de la coastă. Repede au ieşit în larg. Trei zile şi trei nopţi au navigat în vederea ţărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei olandeze. Acolo era limanul de scăpare al tuturor evadaţilor. Nu aveau nici busolă nici hartă.
Când se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre ţărm, strângeau pânzele şi legau în vârful catargului nişte foi de palmier, mascând barca din depărtare.
Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcii a fost sfâşiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă şi au ajuns cu toţii teferi la mal.
La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înţepeniseră picioarele cât au stat în barcă.
Pe apă toţi se supuneau lui Nicola, care era capitanul.
Pe uscat însă măcelarul uriaş se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile deschizând drumul înainte. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele închideau la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă.
Aveau de gând să meargă de-a lungul coastei până ce întâlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pământul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaştinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurii şi s-au rătăcit.
După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viaţa animalelor sălbatice.
Mâncau plante şi bureţi. Noaptea, de groaza jaguarilor, se căţărau în copaci şi-şi făceau culcuşul acolo. Într-o zi au dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. Au trebuit să schimbe direcţia deoarece erau bombardaţi cu pietre şi cioate.
Altădată le-a ieşit în cale un şarpe veninos.
Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari ca nişte vulturi.
Decât să moară de foame şi de mizerie, mai bucuroşi erau să se întoarcă la puşcărie. Dar nu ştiau pe unde să apuce.
Şi Nicola închise pentru o clipă ochii repetând de câteva ori:
— Ce viaţă! Ce viaţă am dus acolo în pădurea cea sălbatică. N-ai să crezi când ţi-oi spune că am mâncat carne de om...
— Cum?... carne de om?... ai mâncat carne de om? întrebă îngrozit Logaridis.
— Da. Am mâncat carne de om. "Unul dintre noi, un italian era slăbit, nu mai putea merge din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că până seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut. Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure şi începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Şi mirosul de friptură îmi gâdila nările, iar gura îmi lăsa apă."
"Ne-a căzut în mână un pui de căprioară sălbatică", zice măcelarul, cu ochii ţintă la jăratic.
Eu şi corsicanul l-am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă. Grecul cel bătrân nici n-a atins friptura.
S-a culcat, văitându-se că-i bolnav.
După miezul nopţii se apropie tiptil şi mă întrebă în şoaptă: "Ei, a fost gustoasă friptura?" Zic: "fragedă şi dulce-i carnea de căprioară". El râde înfundat. "Era carne de om". "Ce spui?..." Şi simt deodată că mă iau nişte fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătând muteşte la cei care dormeau în jurul focului.
— Am văzut ieri, şopteşte el, cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiş...
— Hai, zic, înapoi, că ne vine şi nouă rândul. Ne-am sculat binişor, să nu ne simtă, şi am plecat amândoi prin pădurea întunecată.
Când s-a făcut lumină eram departe.
M-am suit în vârful unui copac înalt, şi de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Aşa am putut găsi în ce parte se află Cayena. După patru zile de mers am ajuns la primul post şi ne-am predat. După o săptămână i-au prins şi pe ceilalţi tovarăşi! Ne-au judecat şi ne-au condamnat: pe mine la trei ani, grecului şi corsicanilor câte cinci ani, iar pe măcelarul francez la moarte pentru canibalism. I-au tăiat capul la ghilotină faţă de toţi condamnaţii, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproşi de pe insula Carantinei.
— Cum, între leproşi? întrebă Logaridis.
— Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc; am scăpat fără să mă molipsesc. Şi pentru buna purtare ce am avut m-au graţiat.
— Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace?
- Vezi, că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rândul condamnaţilor am trecut în rândul concesionarilor. Mi s-a dat pământ de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurenţiu.
Şi Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viaţa în colonie. Un grup de douăzeci oameni lucrează în comun. Statul dă sămânţă, unelte şi material de construcţii. Fiecare om are drept la o vacă şi la o scroafă. După defrişarea locului şi facerea drumurilor, liber este fiecare să-şi lucreze lotul de pământ cum vrea, pe cont propriu. Rămâne deplin stăpân. Mai toţi se însoară. Statul se obligă să-ţi dea şi nevastă. Mulţi îşi aleg nevasta chiar din femeile condamnate, care sunt ţinute sub îngrijirea călugăriţelor misionare. Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femee blândă şi muncitoare, dar n-a avut noroc. A murit muşcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dăduse la şcoala călugăriţelor Sfântului
Iosif. Acolo a crescut şi a învăţat carte bună franţuzească.
— E adevărat că ai făcut cultură de cafea? întrebă Logaridis.
— Da. Aveam câte puţin din toate: cafea, piper, banane şi ananas, care creşte acolo până la zece kilograme bucata...
— Şi cât câştigai?
— Prea puţin. Nu poţi face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa.
— Oricum, trebuie să fi strâns ceva...
— Tot ce-am agonisit, am cheltuit cu drumul. Biletele de vapor până la Marsilia m-au costat o groază de parale.
— Ei, şi n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă, undeva?
— Nu... nimic.
Şi bătrânul înţelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă şi începu să se plimbe prin cameră pufnind şi bombănind cu necaz:
- Nimic ... ni ... mic.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 719 ori.