Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 14
Capitolul 14
Când au plecat din casa lui Stamati, s-au dus la hotel. Viaţa era prea scumpă. După câteva zile, Americanul şi fata, s-au mutat într-o căsuţă, la mahala. Puţinii bani aduşi din America se topeau văzând cu ochii; cu inima strânsă a schimbat bătrânul şi ultimii dolari.
Tatăl şi fiica trebuiau să trăiască. Căutau zadarnic un mijloc ca să-şi câştige pâinea.
Nimic, niciun ajutor de nicăieri. Toată lumea îi ocolea. Dispreţ, ironii şi ură, întâlneau pretutindeni. Nu i se ierta Americanului faptul că înşelase atâtea speranţe. Tocmai cei care fuseseră mai aproape de el, îl duşmăneau mai tare, având parcă o sete de răzbunare ca împotriva unui hoţ care îi jefuise cândva.
Americanul şi fata nu cereau decât să muncească. Dar nimeni nu voia să se încurce cu ei. Tatălui i se spunea că e prea bătrân şi fetei că-i prea tânără. El, timid, cu gura încleştată; ea stângace, fără experienţă, în zadar se prezentau pe la toate birourile din port.
Cu greu se hotărî Evantia să încerce şi la biroul lui Karaianis. Omul acesta fusese aşa de gentil la început încât propusese Americanului să intre în tovărăşie de afaceri maritime.
Spiru Karaianis, scund, îndesat, cu mâini butucănoase, avea un cap de buldog cu dinţii rari şi buze late, cărnoase. El era tipul levantinului cu mai multe patrii, îmbogăţit la Dunăre. Venise de tânăr din Marmara, măturase biroul unei agenţii de vapoare ţinută de unchiul său, dusese actele la vamă şi Căpitănie, transportase cu barca alimente la vapoare şi, într-un timp numai de patrusprezece ani, din barcagiu ajunsese milionar, având patru vapoare de mare. În afară de însuşirile înnăscute, avea ca armă în viaţă o limbă engleză levantină învăţată la Roberts-Colegiu, şcoală americană din Constantinopoli. Făcând un drum la Londra tratase cu o parte din armatorii englezi să înlocuiască pe unchiu-său; răpindu-i toată clientela începu să lucreze pe
cont propriu. Îmbogăţit repede, nu-şi uită patria. Construi două localuri de şcoală: unul în satul natal şi altul la Pireu.
Trăia admirat şi invidiat împărţindu-se între cele trei patrii: se născuse într-o insulă din Turcia; se îmbogăţise în România şi făcea politică în Grecia.
La toate congresele internaţionale de navigaţie lua parte ca delegat având mandat să reprezinte interesele armatorilor din marina comercială grecească.
Karaianis o urmărise pe Evantia lacom, cu ochi de lup, chiar din ziua în care debarcase în Sulina.
Dar nu putuse niciodată să se apropie de ea. Şi deodată, când nu se aştepta, văzu că fructul dorit e gata să-i cadă în mână. Neavând destulă tărie de sine, se demască neputând să-şi înăbuşe dorinţa la vederea fetei, care venise să ceară cu naivitate un post pentru tatăl ei.
Karaianis, privind-o galeş, sugându-şi buzele lui senzuale, se grăbi s-o asigure că bătrânului îi dă un post de magazioner în port, iar ei îi oferi o slujbă bine plătită chiar în biroul lui. După chipul cum o sorbea din ochi, după felul în care-i vorbise, cerând să fie gentilă cu el, fata fără şcoala
lumei, înţelesese totuşi condiţiile puse, sacrificiul ce-i se cerea. Plecase de la el roşie de indignare şi umilinţă.
*
Nişte bijuterii aduse cu ei fură transformate în pâine zilnică.
Câteva brăţări, cercei şi inele fură încredinţate lui Ahile Buzatu, care găsi un cumpărător. Nu aveau pietre preţioase dar valorau prin raritatea lucrăturii; nişte antichităţi exotice. Bineînţeles că Ahile îşi opri jumătate din preţul obţinut.
Pentru că chiria casei în care locuiau era prea mare, fură nevoiţi să se mute într-o căsuţă pe celălalt mal al Dunărei, în Prospect – aşa se chema mahalaua locuită de barcagii, hamali şi lucrătorii de la atelierele Comisiei Europene a Dunarii.
Evantia îşi luase o maşină de cusut plătibilă în rate, ca să poată lucra în casă. Nedeprinsă să gătească, fata se chinuia frigându-şi degetele la o plitişoară de tablă, ca să prăjească vreo câţiva guvizi pescuiţi de bătrân, care stătea toată ziua cu undiţa în mână neavând nimic de lucru.
Fata asta, inocentă, plăpândă, care crescuse departe de suferinţele tatălui ei, la şcoala călugăriţelor misionare, ea care fusese primită cu admiraţie şi linguşiri atâta vreme cât lumea o credea bogată, descoperi deodată cruzimea oamenilor şi mizeriile vieţei.
Se închidea în sine, se izola în durerea ei, şi evita să fie văzută de lume. De câte ori era nevoită să iasă din adăpostul ei umbla sfioasă şi grăbită, cu ochii în pământ, cuprinsă veşnic de teama de a fi acostată.
I se părea că-i urmărită tot timpul de cineva. Deşi uitase cele mai nevinovate cochetării, totuşi apariţia ei făcea senzaţie.
Nimic n-o mai ispitea în viaţă. Îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar fără să vrea, atrăgea toate privirile, aprindea toate dorinţele bărbaţilor. Mulţi o pândeau cu speranţa că mai curând sau mai târziu trebuie să cadă, să intre în circulaţie şi fata asta mândră dar săracă, şi fără nici o protecţie.
Evantia suferea în tăcere. Noaptea uneori gemea, plângând pe înfundate. Şi după momente de revoltă împotriva vieţei, se mustra întorcându-şi gândurile spre credinţa în care crescuse în copilărie.
Îşi regăsi în fundul unei lăzi cruciuliţele şi cordoanele de la şcoală. Ca pe o veche prietenă privea cărticica de rugăciuni.
Rugăciunile, evlavia ei o susţineau. În fiecare Duminică se ducea la biserică; numai acolo se simţea bine şi înduioşată. De cum trecea pragul o cuprindeau nişte fiori de plăcere ameţitoare în mirosul de tămâie, în fumul lumânărilor de ceară. Intra deodată parcă în altă lume mai bună, ideală, într-o atmosferă de climă dulce, care o fermeca transportând-o în aerul îmbălsămat al patriei sale. În locaşul acesta de refugiu îşi găsea alinarea durerilor şi uita răutăţile lumei. Îi plăcea să urmărească acea înscenare teatrală a bisericii catolice. Sufletul i se desfăta în melodiile orgii care o cuprindeau ca valurile mării.
Ceasuri întregi rămânea în genunchi răpită de acele cântece îngereşti, care o legănau în voluptatea unui vis încântător. Nu se trezea decât la sfârşitul serviciului divin. Cu păreri de rău ea părăsea biserica, urmărită de priviri răutăcioase. Doamnele şi domnişoarele catolice de la Comisia Europeană, care veneau regulat la biserică, o priveau pe furiş. O italiancă şopti unei prietene: "negroaica e bigotă" – "nu, i se răspunse, e pocăită". Pocăita i-a rămas numele pentru totdeauna.
Evantia citea dispreţul şi ura în acele priviri duşmănoase, pe care ea le simţea în inimă ca nişte lovituri de cuţit.
— Ce le-am făcut noi? De ce ne urăsc? Cu ce suntem vinovaţi? întrebă într-o zi pe tatăl ei care umblă întunecat, închizând în sine o mută suferinţă.
— Hei! fata mea, eşti tânără, nu înţelegi încă lumea şi răutăţile ei... niciodată n-au să ne ierte faptul că s-au înşelat crezându-ne bogaţi.
Şi un gând ascuns începu a încolţi în mintea copilei neştiutoare şi fără de experienţă. Să plece, să se întoarcă înapoi în ţara în care copilărise. Nu îndrăznea încă să-şi divulge secretul, dar îşi făcea planuri naive, hotărâtă să strângă ban lângă ban până va izbuti să-şi facă suma pentru drum.
Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă pierdea ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi.
La gura sobei, când crivăţul sălbatic urla în largul mării, ea visa, privind dusă în zări virgine, la focul soarelui tropical. Torturată de nostalgie avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. În magia depărtării, în decorul de azur dintre munte şi mare, vedea pădurile de smarald, penajul palmierilor, feriga gigantică, nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele şi orhideele,
îmbrăţişând copacii seculari... toată acea luxuriantă vegetaţie nebună îi apărea în orgia culorilor de flori, în aroma îmbătătoare de eucalipt şi santal. Şi adesea tatăl ei o găsea adormită cu degetul pe hartă.
*
Dar într-o noapte începu să ningă.
Ca o funingine albă cădeau fulgii din tavanul negru al cerului de iarnă.
A doua zi dimineaţă, când Evantia îşi aruncă ochii pe geam, rămase o clipă orbită de albul scânteietor care acoperea c-un strat pufos pământul. Natura întreagă îşi schimbase culoarea; peste noapte totul se prefăcuse ca prin farmec. O Sulină albă. Era prima zăpadă în viaţa fetei venită dintr-o climă tropicală.
C-o bucurie copilărească se repezi afară ca să-şi încânte ochii; să vadă de aproape, să pipăie puful acela alb şi rece. Curioasă, nu se putu stăpâni. Duse la gură un pumn de zăpadă.
I se păru dulce ca o porţie de îngheţată.
Rotindu-şi ochii se minuna: pământul alb şi apa mării neagră.
Se uita surprinsă la scheletele pomilor strâmbi, îndoiţi de vânturile Nordului, cu braţele crengilor încărcate de zăpadă; ireali de la distanţă, ca nişte jucării din vitrinele cofetăriilor la sărbători.
*
Când gerul creşte, sub cerul de opal, şi Dunărea se schimbă în pod de argint, Sulina rămâne izolată – o insulă fără legături cu ţara.
Drumuri nu sunt pe uscat în Deltă. Câteva luni pe an gheaţa închide şi drumul larg al Dunărei.
Jalnic, dezolant pustiu e Delta moartă...
Ca să ajungi iarna de la gura Dunărei la Bucureşti trebuie să treci prin Stambul. Circulaţia zilnică a vaselor ţine deschisă gura fluviului, vapoarele de marfă pot intra şi pleca din Sulina. Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul, ajungi prin Constanţa la Bucureşti în câteva zile, când trenul nu se troieneşte în Bărăgan.
În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă şi apa mării o pojghiţă de ghiaţă de-a lungul coastei.
Sloiurile aduse de fluviu se strâng în jurul gurii; orizontul devine glacial. Sulina, regiune polară – atâta vreme cât suflă crivăţul din stepele ruseşti.
E destul numai o schimbare de vânt; să adie blând câteva zile Sudul, şi zăpoarele se rup; sloiurile se mişcă alunecând la vale; arhipelagul de insule îngheţate porneşte de la ţărm plutind rătăcitor până se pierde în largul mării.
Ghiaţa în ghioluri crapă ca o sticlă de oglindă spartă. Omătul se topeşte.
Puhoaiele se umflă. Păpurişul verde prinde a încolţi. Răchitele bătrâne îşi scutură pletele în vânt. Miriadele de gâze foiesc iarăşi în stoluri. Felurite soiuri de zburătoare fâlfâie deasupra pădurilor de stuf. Începe viaţa misterioasă a bălţii. Reînvie Delta – paradisul păsărilor.
*
Singurul om de la care Evantia putea aştepta o mână de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiţă, dar el era în străinătate.
La fiecare doi ani, doctorul, avea drept la un concediu de două luni, pe care le petrecea la Paris.
Îşi căuta o pensiune în Cartierul latin, pe Bul-Miş, sau în jurul Sorbonei.
Vechea gazdă la care locuise ca student murise de mult. Doctorul hoinărea toată ziua pe străzile cunoscute şi bătute de el în tinereţe, îşi purta venerabila barbă prin localurile de noapte în care se tăvălise odinioară ca student. Mulţi priveau cu mirare la chipul lui exotic de patriarh oriental.
Boema din vremea juneţei lui dispăruse de mult.
Rar mai putea întâlni câte un coleg de care-şi amintea. Unde erau fetele acele gingaşe, zglobii, care ciripeau hrănindu-se ca păsărele cerului din firimiturile ce cădeau de la masa studenţilor din cartier? Toate erau retrase din circulaţie ca nişte monede şterse. Unele trăiau ca venerabile mame de familie, altele muriseră prin spitale.
Nenea Tomiţă descoperise la un local de noapte, în dosul Panteonului, o veche simpatie a lui: casieriţa Madeleine Mouret fusese în tinereţea ei o fată drăguţă. La bătrâneţe se îngrăşase, dar se crampona încă de viaţă.
C-un roşu artificial îşi oxigenase părul şi se farda prea mult ca să-şi ascundă ridurile tenului devastat, să poată rupe câţiva ani din vârsta apreciată de ochii unor clienţi admiratori.
Doctorul, înduioşat, o înfăşură în ocheade mângâietoare şi sta cu plăcere la vorbă cu ea, înşirând amintiri din tinereţe, întrebând de cunoştinţe comune cărora de mult le pierduse urma.
Ea îi arăta o afecţiune linguşitoare; avea un fel de a se gudura, vorbind c-un ton fals, între scâncet şi dezmierdare; mereu se căina că n-a avut ca altele noroc.
"În loc să se retragă, să trăiască liniştită la casa ei, trebuie să muncească noaptea, să câştige pentru ca să plătească pensionul fetei, căci ţine să-i dea o educaţie aleasă."
Şi într-o seară doctorul, de la uşă, dădu cu ochii de o fetiţă subţirică, fragilă, instalată grav la casă: Gaby Mouret suplinea cu demnitate pe mama ei care era bolnavă.
Doctorul o fixă cu atenţia încordată; se uita la ea ca la o cadra minunată, pictată de un portretist de talent.
Un cap de păpuşă, mic, rotund, părul auriu, metalic, retezat la ceafă, obrazul roz ca o bomboană fondantă, ochii negri, electrici, şi un năsuc impertinent.
Fata era măgulită să stea de vorbă, alături de bătrânul doctor, amicul din tinereţe al mamei.
Câteva persoane din sală se uitau ciudat la el. Un domn serios şopti vecinului: "Ce stricat... libidinos bătrân... e dezgustător..."
Doctorul simţi că mai mulţi ochi îl fixează. Deodată păli; nu mai putea suporta. Îl cuprinse un sentiment de ruşine.
Strecură uşor o monedă de aur în poşeta fetei şi o şterse neobservat.
Singur, pe drum se gândea; îi apăruse din fundul minţei o imagine din tinereţe. Era student. La un bar văzuse un bătrân c-o venerabilă barbă albă, c-o panglică la butonieră, alături de o fetiţă delicioasă. El îi admira. Desigur tatăl cu fiica. "Nu dragul meu, îi explică un coleg francez, bătrânul respectabil e un
macro celebru. Profesia lui e să lanseze tinerele cocote"
*
După câteva zile doctorul părăsi Parisul. Din Bucureşti, prin Constanţa şi Stambul ajunse la Sulina.
Îşi reluă iar viaţa lui de exilat la gura Dunărei. Un trai monoton de anahoret, îndulcit numai de cărţile proaspete aduse de la Paris.
Pe când ieşea într-o zi de la spital întâlni pe Evantia.
— Ce-i cu tine, fetiţo? De ce ai slăbit aşa?
Fata încercă să surâdă dar lacrimile îi jucau în ochi.
— O ducem foarte greu Nu găsim de lucru nici eu, nici tata.
Doctorul o privea mişcat ascunzându-şi mila care-l cuprinsese.
— Unde staţi? Rudele care v-au primit cu aşa alai de ce nu vă ajută? Ce canalii... Spune-i tatălui său să vie să-l bag în spital... şi tu să stai pe lângă el să-l îngrijeşti până veţi găsi vreun rost...
Doctorul călca uneori regulamentul spitalului. Făcea o mică fraudă umanitară.
Primea la spital nenorociţi pe care îi hrănea, îi spăla, îi căuta un timp oarecare, apoi le da drumul. Şi când cădeau iar în mizerie îi interna din nou.
Aşa erau vreo doi bătrâni vagabonzi, care în fiecare an şedeau regulat în pensiune la spital, ca într-o vilegiatură.
Americanul fu instalat. Avea o veche bronşită.
Evantia înlocuia pentru moment pe o infirmieră plecată în concediu. Şcoala care o făcuse la călugăriţele franceze o familiarizase întrucâtva cu această viaţă de spital. Era obişnuită să îngrijească bolnavii şi să facă pansamente ca cel mai abil chirurg.
Spitalul Comisiei Europene era un aşezământ model de curăţenie, căutare şi belşug. Evantia avu un sentiment de încredere simţind că poate aci să-şi îndeplinească un rol pentru care simţea că are chemare.
Îmbrăcată în halatul alb de infirmieră, păşea în vârful picioarelor prin sălile mari, luminoase, cu pereţii daţi cu ulei, strălucitori ca marmora. Toată ziua era în picioare, se frământa căutându-şi de lucru de la un pat la altul.
Muncea cu devotament şi plăcere. Era fericită să poată rămâne în serviciul spitalului.
Dar nu avu noroc. Câţiva pescari din Deltă, sectari, lipoveni-bezpopovi (fără popă), bolnavi în spital, se uitau chiorâş la ea. "Ce caută femeea asta neagră?". O priveau cu neîncredere, întrebau dacă e creştină pravoslavnică, şi nu voiau să primească pâinea din mâinile-i negre, păgâne, spurcate.
Lucrul acesta o amărî pe biata fată. Nişte femei din personalul de serviciu se uitau urât la ea.
"Ce caută negroaica asta aici ca să ne ia pâinea, de la gură?"
O invidiau, o ponegreau numai în şoaptă, căci toţi ştiau că-i protejata doctorului.
Pentru că Evantia făcea serviciu ca supra-numerară, neavând loc în buget, doctorul găsise mijlocul s-o plătească din alte fonduri.
Clevetirile începură a circula ajungând până sus la Direcţie; chestiunea personalului de la spital se puse pe tapet. Doctorul primi un ordin explicativ asupra numirilor nelegale de funcţionari.
*
Tot prin stăruinţa doctorului reuşi Evantia să intre ca bonă în familia inginerului italian Marini, de la Comisia Europeană a Dunărei. O familie originală. El: om de viaţă, un artist ratat; cânta, declama, picta, fluiera toate operele clasice, mula admirabil figuri în miez de pâine. Ea: cu pretenţii de cultură şi nobleţă florentină (avea o coroană princiară pe cartea de vizită), reuşise în câţiva ani să organizeze o filială a societăţii "Dante Aligheri", pentru ca propaganda italiană să combată influenţa austriacă la gura Dunărei. Lumea îi spunea Madame Dante, găsindu-i şi oarecare asemănare cu profilul genialului poet. Nimeni n-ar fi bănuit atâta suflet şi energie într-
un pumn de femee. De un şovinism feroce, femee crampon, făcuse mai pe toate doamnele din societate să vie zilnic cu ghiozdanul la subţioară, ca şcolăriţele, la Dante, să ia lecţii de limba italiană.
Bărbaţii erau furioşi pe Dante că le strică gospodăriile. Iar madame Dante nu se mai ocupa deloc de casă şi de copii.
Evantia fusese angajată mai mult din vanitate, pentru ca stăpâna să aibă un animal de specie rară. La început avea numai îngrijirea celor doi copilaşi, în special să-i înveţe franţuzeşte, dar ajunsese cu timpul să facă toată treaba casei.
Singurele ceasuri mai plăcute pentru Evantia trebuiau să fie acele în care se plimba după amiază, însoţită de copii, pe plajă sau în lungul digului spre far. Dar şi atunci, atâtea motive de amărăciuni...
Cădea pe gânduri, chinuită de regretul suvenirelor, de câte ori trecea prin faţa palatului Comisiei Europene. Intorcea capul ca să nu vadă careul de tenis, unde şi ea jucase odată acolo, admirată şi adulată de o lume care o linguşea....
Adesea întâlnea în drum doamne şi domnişoare din societatea bună, care-şi dădeau coate, înfruntând-o cu zâmbete ironice.
"Sirena, Prinţesa dolarilor... bonă... nemţoaică la copii".
Stăpânită de o teamă nervoasă, întâlnea uneori privirile aprinse şi îndrăzneţe ale bărbaţilor care o urmăreau cu stăruinţă. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înţepătoare şi aluzii obraznice.
Câteodată ea îi fulgera c-o privire tăioasă de mânie şi revoltă. Alteori iuţea pasul, strângea copiii pe lângă dânsa şi trecea mută, umilă, pe acelaşi drum pe care odinioară trecuse mândră şi graţioasă ca o regină orientală.
În zile senine, călduroase, în care soarele poleia oglinda mării, Evantia întârzia pe plajă.
Dulceaţa amintirii, ca un instinct, o atrăgea să umble prin locurile acele în care odinioară simţise fericirea.
Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadenţă baza blocului de piatră. În jocul valurilor săreau stropii de apă ca nişte perle aruncate în spuma sfâşiată ca o dantelă destrămată.
Uneori se apropia de linia dunelor de nisip ca să asculte în adierea vântului, sonorităţi de orgă vibrând în depărtare. Şi seara, când se îndrepta spre casă, soarele jos, cu raze oblice, arunca văpăi de purpură pe întinsele păduri de stuf şi prefăcea bătrâna Dunăre în fluviu de sânge.
Zvonurile imensei singurătăţi a Deltei scădeau înăbuşite de zbuciumul şi răsuflarea mării.
Noaptea îşi despletea şuviţele de neguri până ce luna plină, portocalie, îşi arăta faţa prin zdrenţele norilor poleiţi.
*
Într-o zi, la ora plimbării, se oprise pe dig ca să privească la orizont un vas care venea cu pânzele întinse. În zare creştea desenul vasului care se îndrepta spre gura Dunărei. Evantia nu-şi lua ochii de la el. Avea o presimţire. Şi când trecu pe lângă ea gardianul farului de la intrare, îl întrebă dacă recunoaşte vasul care se vede în larg.
— E "Mircea"... vine în port.
"Adevărat, silueta lui "Mircea"... cum de n-o recunoscuse de la prima vedere!"
Abia îşi putu stăpâni bătăile inimei.
O luă repede spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. Îi luă de mână ca să poată merge mai iute, să fie faţă la acostarea lui "Mircea". Mergea gâfâind, întorcându-şi mereu capul ca să urmărească mersul vaporului. "Mircea", intrând pe canal, strânsese pânzele; înainta numai cu maşina, alunecând încet de-a lungul cheiului. În dreptul debarcaderului se opri, acostând fără să ancoreze. Se vedea bine că avea de gând să nu rămână mult acolo. Pe când se aruncau parâmele pentru legături la mal, lumea se aduna ca de obicei pe chei la sosirea vaporului.
Evantia se frământa emoţionată. Nu ştia ce să facă. Să se arate sau să fugă. Echipajul era încă la posturile de sosire. Un ofiţer în prova se vedea din profil. I se părea că-i Neagu.
Când s-a întors cu faţa, l-a văzut bine. Nu era... "el e mai brun, parcă mai înalt".
S-a întins puntea de legătură cu uscatul. Câţiva ofiţeri au ieşit pe chei. Toţi mutre străine.
Alţi ofiţeri erau acum pe "Mircea".
Ar vrea să întrebe pe cineva, dar n-are curaj. În sfârşit, se hotărî. Cu inima în dinţi, întrebă timidă pe un plutonier bătrân, care ieşise pe chei.
— Vă rog, sunteţi bun să-mi spuneţi dacă sub-locotenentul Neagu e aci la bord?
— Nu. A trecut în marina comercială. Acum trebuie să fie în drum spre Rotterdam.
— Dar căpitanul Mincu?
— E debarcat. A rămas la uscat, în Tighina.
— Şi doctorul, care era anul trecut pe "Mircea"?
- E mutat pe "Elisabeta". Alţii au venit la rând... aici e ca la moară...
— Mulţumesc! îngână pierdută Evantia.
Îşi înclină capul, îşi strânse buzele, clipind des ca să-şi învingă plânsul care o năpădea. Împleticindu-se, se îndreptă încet spre casă, păşind mărunt şi
nesigur, părea că picioarele refuzau s-o ducă.
Madame Dante, severă, pedantă, afişa o rigidă moralitate. Se simţea obligată să fie atentă asupra vieţei intime a persoanei căreia îi încredinţase educaţia copiilor. Observa, pândea, cotrobăia prin lucrurile Evantiei. Orice pas era controlat şi comentat. Avusese câteva discuţii cu nenea Tomiţă, care o recomandase pe Evantia.
- "Noi, cei de la Comisie, avem o datorie de conştiinţă şi o responsabilitate pentru menţinerea moralităţii acestei instituţii europene. O persoană care locuieşte în casa mea, dacă este corectă, nu are nimic de ascuns" – spunea ea c-un ton sacadat, având în ochii vineţi o privire metalică.
În fond îşi ascundea gelozia care începuse s-o roadă.
Îşi cunoştea bine soţul. Îi spionase ocheadele. Şi acum regreta pasul făcut. "Cum nu se gândise ea că nu-i prudent să-şi bage în casă pe negresa asta, care a putut seduce pe bătrânul doctor şi pe preotul catolic"
Când au plecat din casa lui Stamati, s-au dus la hotel. Viaţa era prea scumpă. După câteva zile, Americanul şi fata, s-au mutat într-o căsuţă, la mahala. Puţinii bani aduşi din America se topeau văzând cu ochii; cu inima strânsă a schimbat bătrânul şi ultimii dolari.
Tatăl şi fiica trebuiau să trăiască. Căutau zadarnic un mijloc ca să-şi câştige pâinea.
Nimic, niciun ajutor de nicăieri. Toată lumea îi ocolea. Dispreţ, ironii şi ură, întâlneau pretutindeni. Nu i se ierta Americanului faptul că înşelase atâtea speranţe. Tocmai cei care fuseseră mai aproape de el, îl duşmăneau mai tare, având parcă o sete de răzbunare ca împotriva unui hoţ care îi jefuise cândva.
Americanul şi fata nu cereau decât să muncească. Dar nimeni nu voia să se încurce cu ei. Tatălui i se spunea că e prea bătrân şi fetei că-i prea tânără. El, timid, cu gura încleştată; ea stângace, fără experienţă, în zadar se prezentau pe la toate birourile din port.
Cu greu se hotărî Evantia să încerce şi la biroul lui Karaianis. Omul acesta fusese aşa de gentil la început încât propusese Americanului să intre în tovărăşie de afaceri maritime.
Spiru Karaianis, scund, îndesat, cu mâini butucănoase, avea un cap de buldog cu dinţii rari şi buze late, cărnoase. El era tipul levantinului cu mai multe patrii, îmbogăţit la Dunăre. Venise de tânăr din Marmara, măturase biroul unei agenţii de vapoare ţinută de unchiul său, dusese actele la vamă şi Căpitănie, transportase cu barca alimente la vapoare şi, într-un timp numai de patrusprezece ani, din barcagiu ajunsese milionar, având patru vapoare de mare. În afară de însuşirile înnăscute, avea ca armă în viaţă o limbă engleză levantină învăţată la Roberts-Colegiu, şcoală americană din Constantinopoli. Făcând un drum la Londra tratase cu o parte din armatorii englezi să înlocuiască pe unchiu-său; răpindu-i toată clientela începu să lucreze pe
cont propriu. Îmbogăţit repede, nu-şi uită patria. Construi două localuri de şcoală: unul în satul natal şi altul la Pireu.
Trăia admirat şi invidiat împărţindu-se între cele trei patrii: se născuse într-o insulă din Turcia; se îmbogăţise în România şi făcea politică în Grecia.
La toate congresele internaţionale de navigaţie lua parte ca delegat având mandat să reprezinte interesele armatorilor din marina comercială grecească.
Karaianis o urmărise pe Evantia lacom, cu ochi de lup, chiar din ziua în care debarcase în Sulina.
Dar nu putuse niciodată să se apropie de ea. Şi deodată, când nu se aştepta, văzu că fructul dorit e gata să-i cadă în mână. Neavând destulă tărie de sine, se demască neputând să-şi înăbuşe dorinţa la vederea fetei, care venise să ceară cu naivitate un post pentru tatăl ei.
Karaianis, privind-o galeş, sugându-şi buzele lui senzuale, se grăbi s-o asigure că bătrânului îi dă un post de magazioner în port, iar ei îi oferi o slujbă bine plătită chiar în biroul lui. După chipul cum o sorbea din ochi, după felul în care-i vorbise, cerând să fie gentilă cu el, fata fără şcoala
lumei, înţelesese totuşi condiţiile puse, sacrificiul ce-i se cerea. Plecase de la el roşie de indignare şi umilinţă.
*
Nişte bijuterii aduse cu ei fură transformate în pâine zilnică.
Câteva brăţări, cercei şi inele fură încredinţate lui Ahile Buzatu, care găsi un cumpărător. Nu aveau pietre preţioase dar valorau prin raritatea lucrăturii; nişte antichităţi exotice. Bineînţeles că Ahile îşi opri jumătate din preţul obţinut.
Pentru că chiria casei în care locuiau era prea mare, fură nevoiţi să se mute într-o căsuţă pe celălalt mal al Dunărei, în Prospect – aşa se chema mahalaua locuită de barcagii, hamali şi lucrătorii de la atelierele Comisiei Europene a Dunarii.
Evantia îşi luase o maşină de cusut plătibilă în rate, ca să poată lucra în casă. Nedeprinsă să gătească, fata se chinuia frigându-şi degetele la o plitişoară de tablă, ca să prăjească vreo câţiva guvizi pescuiţi de bătrân, care stătea toată ziua cu undiţa în mână neavând nimic de lucru.
Fata asta, inocentă, plăpândă, care crescuse departe de suferinţele tatălui ei, la şcoala călugăriţelor misionare, ea care fusese primită cu admiraţie şi linguşiri atâta vreme cât lumea o credea bogată, descoperi deodată cruzimea oamenilor şi mizeriile vieţei.
Se închidea în sine, se izola în durerea ei, şi evita să fie văzută de lume. De câte ori era nevoită să iasă din adăpostul ei umbla sfioasă şi grăbită, cu ochii în pământ, cuprinsă veşnic de teama de a fi acostată.
I se părea că-i urmărită tot timpul de cineva. Deşi uitase cele mai nevinovate cochetării, totuşi apariţia ei făcea senzaţie.
Nimic n-o mai ispitea în viaţă. Îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar fără să vrea, atrăgea toate privirile, aprindea toate dorinţele bărbaţilor. Mulţi o pândeau cu speranţa că mai curând sau mai târziu trebuie să cadă, să intre în circulaţie şi fata asta mândră dar săracă, şi fără nici o protecţie.
Evantia suferea în tăcere. Noaptea uneori gemea, plângând pe înfundate. Şi după momente de revoltă împotriva vieţei, se mustra întorcându-şi gândurile spre credinţa în care crescuse în copilărie.
Îşi regăsi în fundul unei lăzi cruciuliţele şi cordoanele de la şcoală. Ca pe o veche prietenă privea cărticica de rugăciuni.
Rugăciunile, evlavia ei o susţineau. În fiecare Duminică se ducea la biserică; numai acolo se simţea bine şi înduioşată. De cum trecea pragul o cuprindeau nişte fiori de plăcere ameţitoare în mirosul de tămâie, în fumul lumânărilor de ceară. Intra deodată parcă în altă lume mai bună, ideală, într-o atmosferă de climă dulce, care o fermeca transportând-o în aerul îmbălsămat al patriei sale. În locaşul acesta de refugiu îşi găsea alinarea durerilor şi uita răutăţile lumei. Îi plăcea să urmărească acea înscenare teatrală a bisericii catolice. Sufletul i se desfăta în melodiile orgii care o cuprindeau ca valurile mării.
Ceasuri întregi rămânea în genunchi răpită de acele cântece îngereşti, care o legănau în voluptatea unui vis încântător. Nu se trezea decât la sfârşitul serviciului divin. Cu păreri de rău ea părăsea biserica, urmărită de priviri răutăcioase. Doamnele şi domnişoarele catolice de la Comisia Europeană, care veneau regulat la biserică, o priveau pe furiş. O italiancă şopti unei prietene: "negroaica e bigotă" – "nu, i se răspunse, e pocăită". Pocăita i-a rămas numele pentru totdeauna.
Evantia citea dispreţul şi ura în acele priviri duşmănoase, pe care ea le simţea în inimă ca nişte lovituri de cuţit.
— Ce le-am făcut noi? De ce ne urăsc? Cu ce suntem vinovaţi? întrebă într-o zi pe tatăl ei care umblă întunecat, închizând în sine o mută suferinţă.
— Hei! fata mea, eşti tânără, nu înţelegi încă lumea şi răutăţile ei... niciodată n-au să ne ierte faptul că s-au înşelat crezându-ne bogaţi.
Şi un gând ascuns începu a încolţi în mintea copilei neştiutoare şi fără de experienţă. Să plece, să se întoarcă înapoi în ţara în care copilărise. Nu îndrăznea încă să-şi divulge secretul, dar îşi făcea planuri naive, hotărâtă să strângă ban lângă ban până va izbuti să-şi facă suma pentru drum.
Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă pierdea ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi.
La gura sobei, când crivăţul sălbatic urla în largul mării, ea visa, privind dusă în zări virgine, la focul soarelui tropical. Torturată de nostalgie avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. În magia depărtării, în decorul de azur dintre munte şi mare, vedea pădurile de smarald, penajul palmierilor, feriga gigantică, nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele şi orhideele,
îmbrăţişând copacii seculari... toată acea luxuriantă vegetaţie nebună îi apărea în orgia culorilor de flori, în aroma îmbătătoare de eucalipt şi santal. Şi adesea tatăl ei o găsea adormită cu degetul pe hartă.
*
Dar într-o noapte începu să ningă.
Ca o funingine albă cădeau fulgii din tavanul negru al cerului de iarnă.
A doua zi dimineaţă, când Evantia îşi aruncă ochii pe geam, rămase o clipă orbită de albul scânteietor care acoperea c-un strat pufos pământul. Natura întreagă îşi schimbase culoarea; peste noapte totul se prefăcuse ca prin farmec. O Sulină albă. Era prima zăpadă în viaţa fetei venită dintr-o climă tropicală.
C-o bucurie copilărească se repezi afară ca să-şi încânte ochii; să vadă de aproape, să pipăie puful acela alb şi rece. Curioasă, nu se putu stăpâni. Duse la gură un pumn de zăpadă.
I se păru dulce ca o porţie de îngheţată.
Rotindu-şi ochii se minuna: pământul alb şi apa mării neagră.
Se uita surprinsă la scheletele pomilor strâmbi, îndoiţi de vânturile Nordului, cu braţele crengilor încărcate de zăpadă; ireali de la distanţă, ca nişte jucării din vitrinele cofetăriilor la sărbători.
*
Când gerul creşte, sub cerul de opal, şi Dunărea se schimbă în pod de argint, Sulina rămâne izolată – o insulă fără legături cu ţara.
Drumuri nu sunt pe uscat în Deltă. Câteva luni pe an gheaţa închide şi drumul larg al Dunărei.
Jalnic, dezolant pustiu e Delta moartă...
Ca să ajungi iarna de la gura Dunărei la Bucureşti trebuie să treci prin Stambul. Circulaţia zilnică a vaselor ţine deschisă gura fluviului, vapoarele de marfă pot intra şi pleca din Sulina. Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul, ajungi prin Constanţa la Bucureşti în câteva zile, când trenul nu se troieneşte în Bărăgan.
În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă şi apa mării o pojghiţă de ghiaţă de-a lungul coastei.
Sloiurile aduse de fluviu se strâng în jurul gurii; orizontul devine glacial. Sulina, regiune polară – atâta vreme cât suflă crivăţul din stepele ruseşti.
E destul numai o schimbare de vânt; să adie blând câteva zile Sudul, şi zăpoarele se rup; sloiurile se mişcă alunecând la vale; arhipelagul de insule îngheţate porneşte de la ţărm plutind rătăcitor până se pierde în largul mării.
Ghiaţa în ghioluri crapă ca o sticlă de oglindă spartă. Omătul se topeşte.
Puhoaiele se umflă. Păpurişul verde prinde a încolţi. Răchitele bătrâne îşi scutură pletele în vânt. Miriadele de gâze foiesc iarăşi în stoluri. Felurite soiuri de zburătoare fâlfâie deasupra pădurilor de stuf. Începe viaţa misterioasă a bălţii. Reînvie Delta – paradisul păsărilor.
*
Singurul om de la care Evantia putea aştepta o mână de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiţă, dar el era în străinătate.
La fiecare doi ani, doctorul, avea drept la un concediu de două luni, pe care le petrecea la Paris.
Îşi căuta o pensiune în Cartierul latin, pe Bul-Miş, sau în jurul Sorbonei.
Vechea gazdă la care locuise ca student murise de mult. Doctorul hoinărea toată ziua pe străzile cunoscute şi bătute de el în tinereţe, îşi purta venerabila barbă prin localurile de noapte în care se tăvălise odinioară ca student. Mulţi priveau cu mirare la chipul lui exotic de patriarh oriental.
Boema din vremea juneţei lui dispăruse de mult.
Rar mai putea întâlni câte un coleg de care-şi amintea. Unde erau fetele acele gingaşe, zglobii, care ciripeau hrănindu-se ca păsărele cerului din firimiturile ce cădeau de la masa studenţilor din cartier? Toate erau retrase din circulaţie ca nişte monede şterse. Unele trăiau ca venerabile mame de familie, altele muriseră prin spitale.
Nenea Tomiţă descoperise la un local de noapte, în dosul Panteonului, o veche simpatie a lui: casieriţa Madeleine Mouret fusese în tinereţea ei o fată drăguţă. La bătrâneţe se îngrăşase, dar se crampona încă de viaţă.
C-un roşu artificial îşi oxigenase părul şi se farda prea mult ca să-şi ascundă ridurile tenului devastat, să poată rupe câţiva ani din vârsta apreciată de ochii unor clienţi admiratori.
Doctorul, înduioşat, o înfăşură în ocheade mângâietoare şi sta cu plăcere la vorbă cu ea, înşirând amintiri din tinereţe, întrebând de cunoştinţe comune cărora de mult le pierduse urma.
Ea îi arăta o afecţiune linguşitoare; avea un fel de a se gudura, vorbind c-un ton fals, între scâncet şi dezmierdare; mereu se căina că n-a avut ca altele noroc.
"În loc să se retragă, să trăiască liniştită la casa ei, trebuie să muncească noaptea, să câştige pentru ca să plătească pensionul fetei, căci ţine să-i dea o educaţie aleasă."
Şi într-o seară doctorul, de la uşă, dădu cu ochii de o fetiţă subţirică, fragilă, instalată grav la casă: Gaby Mouret suplinea cu demnitate pe mama ei care era bolnavă.
Doctorul o fixă cu atenţia încordată; se uita la ea ca la o cadra minunată, pictată de un portretist de talent.
Un cap de păpuşă, mic, rotund, părul auriu, metalic, retezat la ceafă, obrazul roz ca o bomboană fondantă, ochii negri, electrici, şi un năsuc impertinent.
Fata era măgulită să stea de vorbă, alături de bătrânul doctor, amicul din tinereţe al mamei.
Câteva persoane din sală se uitau ciudat la el. Un domn serios şopti vecinului: "Ce stricat... libidinos bătrân... e dezgustător..."
Doctorul simţi că mai mulţi ochi îl fixează. Deodată păli; nu mai putea suporta. Îl cuprinse un sentiment de ruşine.
Strecură uşor o monedă de aur în poşeta fetei şi o şterse neobservat.
Singur, pe drum se gândea; îi apăruse din fundul minţei o imagine din tinereţe. Era student. La un bar văzuse un bătrân c-o venerabilă barbă albă, c-o panglică la butonieră, alături de o fetiţă delicioasă. El îi admira. Desigur tatăl cu fiica. "Nu dragul meu, îi explică un coleg francez, bătrânul respectabil e un
macro celebru. Profesia lui e să lanseze tinerele cocote"
*
După câteva zile doctorul părăsi Parisul. Din Bucureşti, prin Constanţa şi Stambul ajunse la Sulina.
Îşi reluă iar viaţa lui de exilat la gura Dunărei. Un trai monoton de anahoret, îndulcit numai de cărţile proaspete aduse de la Paris.
Pe când ieşea într-o zi de la spital întâlni pe Evantia.
— Ce-i cu tine, fetiţo? De ce ai slăbit aşa?
Fata încercă să surâdă dar lacrimile îi jucau în ochi.
— O ducem foarte greu Nu găsim de lucru nici eu, nici tata.
Doctorul o privea mişcat ascunzându-şi mila care-l cuprinsese.
— Unde staţi? Rudele care v-au primit cu aşa alai de ce nu vă ajută? Ce canalii... Spune-i tatălui său să vie să-l bag în spital... şi tu să stai pe lângă el să-l îngrijeşti până veţi găsi vreun rost...
Doctorul călca uneori regulamentul spitalului. Făcea o mică fraudă umanitară.
Primea la spital nenorociţi pe care îi hrănea, îi spăla, îi căuta un timp oarecare, apoi le da drumul. Şi când cădeau iar în mizerie îi interna din nou.
Aşa erau vreo doi bătrâni vagabonzi, care în fiecare an şedeau regulat în pensiune la spital, ca într-o vilegiatură.
Americanul fu instalat. Avea o veche bronşită.
Evantia înlocuia pentru moment pe o infirmieră plecată în concediu. Şcoala care o făcuse la călugăriţele franceze o familiarizase întrucâtva cu această viaţă de spital. Era obişnuită să îngrijească bolnavii şi să facă pansamente ca cel mai abil chirurg.
Spitalul Comisiei Europene era un aşezământ model de curăţenie, căutare şi belşug. Evantia avu un sentiment de încredere simţind că poate aci să-şi îndeplinească un rol pentru care simţea că are chemare.
Îmbrăcată în halatul alb de infirmieră, păşea în vârful picioarelor prin sălile mari, luminoase, cu pereţii daţi cu ulei, strălucitori ca marmora. Toată ziua era în picioare, se frământa căutându-şi de lucru de la un pat la altul.
Muncea cu devotament şi plăcere. Era fericită să poată rămâne în serviciul spitalului.
Dar nu avu noroc. Câţiva pescari din Deltă, sectari, lipoveni-bezpopovi (fără popă), bolnavi în spital, se uitau chiorâş la ea. "Ce caută femeea asta neagră?". O priveau cu neîncredere, întrebau dacă e creştină pravoslavnică, şi nu voiau să primească pâinea din mâinile-i negre, păgâne, spurcate.
Lucrul acesta o amărî pe biata fată. Nişte femei din personalul de serviciu se uitau urât la ea.
"Ce caută negroaica asta aici ca să ne ia pâinea, de la gură?"
O invidiau, o ponegreau numai în şoaptă, căci toţi ştiau că-i protejata doctorului.
Pentru că Evantia făcea serviciu ca supra-numerară, neavând loc în buget, doctorul găsise mijlocul s-o plătească din alte fonduri.
Clevetirile începură a circula ajungând până sus la Direcţie; chestiunea personalului de la spital se puse pe tapet. Doctorul primi un ordin explicativ asupra numirilor nelegale de funcţionari.
*
Tot prin stăruinţa doctorului reuşi Evantia să intre ca bonă în familia inginerului italian Marini, de la Comisia Europeană a Dunărei. O familie originală. El: om de viaţă, un artist ratat; cânta, declama, picta, fluiera toate operele clasice, mula admirabil figuri în miez de pâine. Ea: cu pretenţii de cultură şi nobleţă florentină (avea o coroană princiară pe cartea de vizită), reuşise în câţiva ani să organizeze o filială a societăţii "Dante Aligheri", pentru ca propaganda italiană să combată influenţa austriacă la gura Dunărei. Lumea îi spunea Madame Dante, găsindu-i şi oarecare asemănare cu profilul genialului poet. Nimeni n-ar fi bănuit atâta suflet şi energie într-
un pumn de femee. De un şovinism feroce, femee crampon, făcuse mai pe toate doamnele din societate să vie zilnic cu ghiozdanul la subţioară, ca şcolăriţele, la Dante, să ia lecţii de limba italiană.
Bărbaţii erau furioşi pe Dante că le strică gospodăriile. Iar madame Dante nu se mai ocupa deloc de casă şi de copii.
Evantia fusese angajată mai mult din vanitate, pentru ca stăpâna să aibă un animal de specie rară. La început avea numai îngrijirea celor doi copilaşi, în special să-i înveţe franţuzeşte, dar ajunsese cu timpul să facă toată treaba casei.
Singurele ceasuri mai plăcute pentru Evantia trebuiau să fie acele în care se plimba după amiază, însoţită de copii, pe plajă sau în lungul digului spre far. Dar şi atunci, atâtea motive de amărăciuni...
Cădea pe gânduri, chinuită de regretul suvenirelor, de câte ori trecea prin faţa palatului Comisiei Europene. Intorcea capul ca să nu vadă careul de tenis, unde şi ea jucase odată acolo, admirată şi adulată de o lume care o linguşea....
Adesea întâlnea în drum doamne şi domnişoare din societatea bună, care-şi dădeau coate, înfruntând-o cu zâmbete ironice.
"Sirena, Prinţesa dolarilor... bonă... nemţoaică la copii".
Stăpânită de o teamă nervoasă, întâlnea uneori privirile aprinse şi îndrăzneţe ale bărbaţilor care o urmăreau cu stăruinţă. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înţepătoare şi aluzii obraznice.
Câteodată ea îi fulgera c-o privire tăioasă de mânie şi revoltă. Alteori iuţea pasul, strângea copiii pe lângă dânsa şi trecea mută, umilă, pe acelaşi drum pe care odinioară trecuse mândră şi graţioasă ca o regină orientală.
În zile senine, călduroase, în care soarele poleia oglinda mării, Evantia întârzia pe plajă.
Dulceaţa amintirii, ca un instinct, o atrăgea să umble prin locurile acele în care odinioară simţise fericirea.
Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadenţă baza blocului de piatră. În jocul valurilor săreau stropii de apă ca nişte perle aruncate în spuma sfâşiată ca o dantelă destrămată.
Uneori se apropia de linia dunelor de nisip ca să asculte în adierea vântului, sonorităţi de orgă vibrând în depărtare. Şi seara, când se îndrepta spre casă, soarele jos, cu raze oblice, arunca văpăi de purpură pe întinsele păduri de stuf şi prefăcea bătrâna Dunăre în fluviu de sânge.
Zvonurile imensei singurătăţi a Deltei scădeau înăbuşite de zbuciumul şi răsuflarea mării.
Noaptea îşi despletea şuviţele de neguri până ce luna plină, portocalie, îşi arăta faţa prin zdrenţele norilor poleiţi.
*
Într-o zi, la ora plimbării, se oprise pe dig ca să privească la orizont un vas care venea cu pânzele întinse. În zare creştea desenul vasului care se îndrepta spre gura Dunărei. Evantia nu-şi lua ochii de la el. Avea o presimţire. Şi când trecu pe lângă ea gardianul farului de la intrare, îl întrebă dacă recunoaşte vasul care se vede în larg.
— E "Mircea"... vine în port.
"Adevărat, silueta lui "Mircea"... cum de n-o recunoscuse de la prima vedere!"
Abia îşi putu stăpâni bătăile inimei.
O luă repede spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. Îi luă de mână ca să poată merge mai iute, să fie faţă la acostarea lui "Mircea". Mergea gâfâind, întorcându-şi mereu capul ca să urmărească mersul vaporului. "Mircea", intrând pe canal, strânsese pânzele; înainta numai cu maşina, alunecând încet de-a lungul cheiului. În dreptul debarcaderului se opri, acostând fără să ancoreze. Se vedea bine că avea de gând să nu rămână mult acolo. Pe când se aruncau parâmele pentru legături la mal, lumea se aduna ca de obicei pe chei la sosirea vaporului.
Evantia se frământa emoţionată. Nu ştia ce să facă. Să se arate sau să fugă. Echipajul era încă la posturile de sosire. Un ofiţer în prova se vedea din profil. I se părea că-i Neagu.
Când s-a întors cu faţa, l-a văzut bine. Nu era... "el e mai brun, parcă mai înalt".
S-a întins puntea de legătură cu uscatul. Câţiva ofiţeri au ieşit pe chei. Toţi mutre străine.
Alţi ofiţeri erau acum pe "Mircea".
Ar vrea să întrebe pe cineva, dar n-are curaj. În sfârşit, se hotărî. Cu inima în dinţi, întrebă timidă pe un plutonier bătrân, care ieşise pe chei.
— Vă rog, sunteţi bun să-mi spuneţi dacă sub-locotenentul Neagu e aci la bord?
— Nu. A trecut în marina comercială. Acum trebuie să fie în drum spre Rotterdam.
— Dar căpitanul Mincu?
— E debarcat. A rămas la uscat, în Tighina.
— Şi doctorul, care era anul trecut pe "Mircea"?
- E mutat pe "Elisabeta". Alţii au venit la rând... aici e ca la moară...
— Mulţumesc! îngână pierdută Evantia.
Îşi înclină capul, îşi strânse buzele, clipind des ca să-şi învingă plânsul care o năpădea. Împleticindu-se, se îndreptă încet spre casă, păşind mărunt şi
nesigur, părea că picioarele refuzau s-o ducă.
Madame Dante, severă, pedantă, afişa o rigidă moralitate. Se simţea obligată să fie atentă asupra vieţei intime a persoanei căreia îi încredinţase educaţia copiilor. Observa, pândea, cotrobăia prin lucrurile Evantiei. Orice pas era controlat şi comentat. Avusese câteva discuţii cu nenea Tomiţă, care o recomandase pe Evantia.
- "Noi, cei de la Comisie, avem o datorie de conştiinţă şi o responsabilitate pentru menţinerea moralităţii acestei instituţii europene. O persoană care locuieşte în casa mea, dacă este corectă, nu are nimic de ascuns" – spunea ea c-un ton sacadat, având în ochii vineţi o privire metalică.
În fond îşi ascundea gelozia care începuse s-o roadă.
Îşi cunoştea bine soţul. Îi spionase ocheadele. Şi acum regreta pasul făcut. "Cum nu se gândise ea că nu-i prudent să-şi bage în casă pe negresa asta, care a putut seduce pe bătrânul doctor şi pe preotul catolic"
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 624 ori.