Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 10
Capitolul 10
La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un
Aviz Navigatorilor:
"Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi.
Ofiţerul popotar este învestit cu puterea executivă".
În schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea.
Uneori câte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă:
Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ,
Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ.
La zile mari, când comandantul cobora din turnul său de fildeş, ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic.
Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tânăr. Făcându-şi de lucru prin birou în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din "La Grande Encyclopédie": Năvălirea Avarilor.
El citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea Avarilor.
Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tânărului ofiţer.
— N-aş fi crezut, şopti secundului, să aibă o cultură aşa de serioasă băiatul ăsta.
— E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat până acum, îi răspunse secundul stăpânindu-şi râsul.
*
Într-o seară, pe la sfârşitul mesei, Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de serviciu.
Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbâcsit din careu, se plimba singur căutând să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuseră o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice.
Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse jurnalul de bord, în care trebui să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiralul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, râs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table.
Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit într-un hohot de râs. Instinctiv îşi ascuţi auzul; se aplecă atent spre geamul deschis.
"Neagu îi ageamiu, domnilor... nu v-am spus... eram sigur... am câştigat pariul.... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu... cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu. Faptul e consumat.... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţii la plajă"...
Ca lovit de un glonte, Neagu se frânse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mână la frunte frecându-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuseră pariuri pentru cucerirea Evantiei.
El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbântă capul, fără să poată reacţiona.
Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă că-i dăduseră lacrimile în ochi.
"...Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicol, să ajungă de râsul lumei, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragi-comedii de care toţi îşi băteau joc..."
C-o extremă sforţare se ridică. Era copleşit de ruşine; simţea mândria lui rănită, şi o mânie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea? I se păruse că timonierul de serviciu l-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii în careu. "Ei şi?" încordat începu să se plimbe călcând apăsat cu
tocurile în puntea de lemn. Îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţii. În agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier îi tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sânge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire.
"Cum? adică trebuia numai decât să abuzeze de naivitatea unei minore?... să-şi bată joc de ea?... ca să fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută?... A! dacă ar fi fost o femee cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui..."
Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburându-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte ghiare invizibile îi zgâriau gâtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă. Târziu, când coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare.
Cu faţa în pernă, cu ochii închişi, pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate.
A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă.
Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici la masă în
careu nu s-a arătat. În cabina lui strâmtă şi întunecată s-a frământat ca o fiară în cuşcă.
La amiază un soldat îi aduse un plic. Îşi aruncă surprins ochii pe adresă. Îi tremurau mâinile rupând febril plicul. Se uită în josul paginii la iscălitură:
"O binevoitoare
"... Un scris stângaci de femee...
În câteva cuvinte, îl anunţa "să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îl înşeală în fiecare noapte întâlnindu-se la plajă cu amantul ei, căpitanul D."
"Ha! ha!" explodă Neagu, "asta-i frumos, va să zică lucrul e public... toată lumea ştie."
"Ce ridicol! Ce stupidă situaţie! Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură!..."
"Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care l-a compromis în aşa hal". Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit în acelaşi timp de un ciudat amestec de mândrie, ruşine şi dorinţă.
"Şi cât am iubit-o". îşi zise deodată învins de un plâns copilăresc. Merită oare atâta iubire creatura asta? Cum e posibil să existe asemenea făpturi? Perfidie? Capriciul unui suflet femeesc? E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege..."
Nu, e un chin pe care el nu-l poate suporta.
Trebuie să verifice faptele; să aibă o explicare, să se lumineze.
"Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat".
Începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav.
Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare – răspunsurile primite aveau să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea.
"Îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromisurilor. Ori tot, ori nimic" A dat scrisoarea în mâna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după câteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi l-a ajuns pe caporal care abia plecase. A rupt scrisoarea aruncând bucăţile în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărât.
"Va lua taurul de coarne, trebuie să fie tare, stăpân pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea".
Când începu să însereze, ieşi neobservat pe chei. Era turburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată.
E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe? Cum să înceapă? Şi ce ton trebuia să aibă?... "Nu-i nevoie; momentul oportun o să-l inspire. Va proceda bărbăteşte".
Sună hotărât la scară.
— Domnişoara Evantia e bolnavă; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţia, fata proprietăresei.
În faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorât, cu buzele strânse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mânie absurdă se hotărî să plece. Unde? Ce trebuia să facă? În loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe chei. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adânci. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodământ onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amar, până la disperare.
Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos: "o copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriciilor acestui om care n-a iubit nici o femee în viaţa lui... "şi eu care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa", îşi zicea el, îndurerat, c-o naivitate copilărească.
Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută, îl irita până la furie. Îi venea să alerge, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atâtea victime nenorocite.
O seară de toamnă, umedă, rece. La Cercul Marinei era lumină.
Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişcându-se în jurul biliardului. Neagu se opri. Impins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră.
Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el Deliu. Mândru, zâmbitor, cu tacul în mână, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia fie biliard.
Câţiva ofiţeri urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-l putea egala.
Neagu tulburat îi observă gesturile pe furiş ca o fiară la pândă.
Inima îi zvâcnea. Îl privea pe Deliu, c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atâtea calităţi.
"Ce impresie trebuie să facă femeilor?"
"Desigur e o făptură deosebită de a mea... el e din rasa cuceritorilor... abil, hotărât, tare", recunoscu Neagu, clasificând în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte.
"O îmbinare armonică, îşi zise în sine, trebuie să dea omul ideal, complet".
Abătut, înjosit, de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridica din străfundul sufletului, învingând orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blândă şi onestă.
*
Doctorul Barbă Roşie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgâlţâia cu asprimea lui prefăcută.
— Ce-i cu tine, băiete? Ai căzut într-o melancolie cronică... nu vezi că te topeşti ca lumânarea... cât are să mai ţină febra asta sentimentală? Să ştii de la mine că morbul lui Cupidon, e cea mai păcătoasă boală microbiană, pentru-ca
ataca în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă.
— Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zâmbet forţat.
— Mă băiete! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţei; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti prea tânăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeea este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită.
Când îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit.
— Neagule, băiete! te-afunzi într-o neagră mizerie sentimentală. Te-ai împotmolit de la prima decepţie; te-ai sfărâmat de primul colţ. de stâncă ce ţi-a ieşit în cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capricioasă, că are flux şi reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă. În viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere: "în fiecare port câte-o iubită", zice un cântec napolitan: "ancorează, debarcă, iubeşte, şi iute ridică ancora şi du-te... Marinarii nu fac purici nicăieri. Fi bărbat, Neagule, nu copil"
C-o milă părintească pentru fiul adoptiv cum spuneau în glumă camarazii – Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată.
Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă.
— Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore? întrebă Mincu închizând uşa şi deschizând ochiul de geam rotund al cabinei ca să intre aerul proaspăt al mării.
— Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu.
— Dar cum? Care-i terapeutica iubirii?
— Cred că trebuie să-l faci să nu se mai gândească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aşi prescrie în doze mari un extract de matematici superioare.
— Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altă dată le migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă până la capăt, se poticneşte de la început.
— Atunci nu ne rămâne decât omiopatia. Cui pe cui scoate – trebuie încurcat cu alta...
— Un surogat? întrebă Mincu. Asta nu-l poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, proza nu poate înlocui poezia iubirii. El suferă din cauza poetizării, idealizării – e prima lui iubire...
Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital...
— Dar el suferă rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică vicioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţii...
— Sunt sigur că şi ea l-a iubit la fel, şi că-l iubeşte încă. Fata era un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit. A venit la timp altul şi l-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare vicioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura. Câte victime n-au făcut poeţii şi romancierii. Nu ştiu care filosof a propus ca poeţii romantici să facă un stagiu de studii pe lângă hergheliile
de reproducţie a cailor de rasă. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă.
Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecând fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit, pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească. să-l ascundă întotdeauna.
— Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Când te gândeşti că sunt oameni care trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la care prima iubire le devastează viaţa şi rămân cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe când mă
aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femee care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lângă care treci indiferent, numai una te opreşte în ioc? De ce dintre toate săgeţile care ţi se aruncă, numai una – cea otrăvită – te loveşte drept în inimă? De ce din întâlnirea a două priviri se produce scânteia ce electrizează
două fiinţe care niciodată nu se cunoscuseră? Ce banal şi ce misterios lucru. Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească, face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa; luptam cu mine însumi; presimţind parcă un pericol mă ţineam pe marginea unei prăpăstii – un pas şi eram pierdut. Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încât – mi-a spus ea în urmă – era hotărâtă să vină singură la mine dacă mai întârziam! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor? Pe când femeea devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o criză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa,
stăpânindu-i gândirea şi simţirea. Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. În acea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cucerirea femeii; hotărârea bărbatului de a răzbate până la capăt, pe viaţă sau pe moarte.
E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie.
Bărbatul ei, un levantin abil – care nu ştia dacă se însurase din calcul sau din dragoste – încercase la început să lupte; dându-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemnă cuminte.
După trei luni s-a pronunţat divorţul.
Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi.
Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeea asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi despre viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea.
Pe lângă simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei.
Armonia care o radia o simt şi acum în mine.
Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este un lucru de care trebuie totdeauna să te temi.
Dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri care nu se pot explica.
Să-ţi arăt contrastul firii femeieşti la două epoci diferite. Nici până azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în câţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză – din omidă fluture? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. Îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urât, îşi neagă trecutul – schimbată complet ajunge o străină, altă făptură pe care n-o mai recunoşti.
— Cunoşti teoria, îl întrerupse doctorul, asupra reînnoirii continue a corpului omenesc? Preschimbarea completă se face în curs de câţiva ani. Materia cerebrală ca şi carnea trupului se preschimbă....
— Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gândirii rămâne acelaşi. Eu de când mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gândi, pe când ea...
— Ea e femee. Nu trebuie să judecăm femeea după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Asta-i greşeala pe care toţi o repetăm mereu. Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului.
— Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femee?
— Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe când la femee gândirea şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea.
— Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de...
— Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica până la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul femeea îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură. Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup de mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femee, dacă trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competenţa despre cai, iepe şi armăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitatea.
Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte. Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. În atmosfera încărcată a Capitalei, în vârtejul acesta tulburător începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj
distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată.
Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti.
Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne.
Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa.
Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete.
Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie.
Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest.
Simţul pudorii dispăruse. "Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul", era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Oamenii pe care îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adâncea între noi, deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gândi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam.
Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite.
Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez.
Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferata.
Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti.
Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne.
Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa.
Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete.
Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie.
Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest.
Simţul pudorii dispăruse. "Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul", era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite.
Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez.
Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferată.
Unde ajunsese îmi era indiferent. Destul că a putut să facă primul pas. Legătura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruseră. Totul era pierdut... ireparabil. Mă durea gândul trecutului. Visasem o legătură ideală întemeiată numai pe iubire, nu pe calcule şi compromisuri. Era tovarăşa vieţei, jumătatea mea, soţie nu amantă. Puteam să iert, dar nu puteam să uit.
Într-o zi, din întâmplare, dau de o carte cu dedicaţie: "Celei mai bune prietene – prietenia este anticamera amorului". Am cunoscut scrisul. Un junghi dureros mi-a oprit răsuflarea. Să intru în pământ de ruşine. Totdeauna am avut groază de ridicol. Întunecat, dar stăpânit, am întrebat-o:
"Ce găseşti tu în tipul ăsta pe care acum trei luni îl ironizai, socotindu-l o perfectă secătură?"
— Mă amuză. E un om interesant când îl cunoşti mai bine, îmi răspunse ea înţepată. Şi deodată se încorda, îşi dădu capul pe spate şi adaogă, şuierând cuvintele:
— Tu, care vezi totul în negru şi iei viaţa în tragic, rămâi un burghez fatalist. Eu ştiu să mă ridic... să-mi trăiesc viaţa... să mă descătuşez –... fiecare pentru sine...
— A! ha! zic, am înţeles, aceleaşi banale vorbe late pe care femeea modernă le repetă ca un papagal când vrea să iasă din jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o să mă cramponez de fustele tale... eşti liberă... ne despărţim.
În fine, ce să-ţi mai înşir, ne-am despărţit. O uram şi o iubeam încă. Una îmi spunea mintea şi alta inima. Mă zbăteam între demnitate şi umilinţă. Mă învinuiam singur. Aşteptam un cuvânt, un gest. Nimic. Eram doi nenorociţi care pierduserăm ceea ce niciodată nu mai puteam găsi.
Atunci am putut vedea că memoria durerei e mai intensă decât a plăcerei.
Ce luptă cu tine însuţi ca să alungi din minte imaginea care te obsedează. Simţi că s-a rupt o parte din sufletul tău, rămâi între viaţă şi moarte, vrei să sfârşeşti odată, să scapi într-un fel de tortura şi amărăciunea care te apasă veşnic.
Convalescenţa a fost lungă. Am suferit grozav până m-am regăsit. Dar nu eram acelaşi. Rana o cred azi vindecată, dar cicatricea e aşa de sensibilă că uneori se deschide şi supurează încă.
Trebuie să ştii, doctore, că unele regrete sunt mai dureroase decât remuşcările, sfârşi Mincu tremurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i se oprise în gât. Şovăind, căutând un sprijin, îşi rezemă greoi capul pe mână. Doctorul, ascunzându-şi emoţia, îşi freca fruntea privind pieziş.
După câteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un gest mângâitor îşi trecu mâna prin păr şi începu cu glas schimbat, rar, domol:
— În fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă; un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu atâta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decât îmi poate da? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi o absurditate, totuşi mă uit în urmă cu regret; spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe un străin.
Caut în zadar factorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb de ce femeea pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu mâna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot să mi-o explic. Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa...
Cele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dureri îţi vin din partea aceleiaşi fiinţe.
Ca o tragică ironie a căsniciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe care natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi nu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se despart. Ea, o femee distinsă, se împacă bine cu un imbecil; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă sau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă.
— Pe mine, zise doctorul, mă chinuieşte mereu această metafizică a amorului, misterul naturei care deosebeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai observat la femei lipsa de memorie a sentimentelor?
În structura gândirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa.
Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămâne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbârnâie când o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru-că nu are memorie şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea în depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femee poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit cu gândul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovadă că omenirea n-a dat până azi nici un geniu feminin.
— Poate să dea în viitor, întrucât încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale.
— Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decât o imitaţie masculină. Ştiinţa nu priveşte femeea decât sub aspectul unei maşini de perpetuare a speciei. Aceasta este crudul adevăr ştiinţific. Natura a înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui scop. Arta, literatura, religia, cultura, nu servă în fond decât ca nişte accesorii de toaletă pentru femei.
Femeia este sau maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amantă. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amândouă în aceeaşi făptură. Se întâmplă, cum e şi natural ca amanta ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-o voia să-ţi fie amantă şi nu soţie. După o formulă strict ştiinţifică, femeea nu este decât sexualitatea pură.
— Cum? făcu Mincu scandalizat, nu există un ideal de femee...
— Ha! ha! îl întrerupse doctorul cu râsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femee, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-şi aleagă ca obiect de cult o femee pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică. De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decât o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decât început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decât o iluzie.
— Dar din toate iluziile de pe pământ, singura adevărată; setea de viaţă, puterea creatoare, cum zice poetul, unica iluzie care încântă sufletul omenirei de la facerea lumei şi până azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi?
— Himera a fost totdeauna mai frumoasă decât realitatea. Dar eu fac ştiinţă nu literatură.
— Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la paradoxuri. În schimb rămâi un misogin înăcrit...
— Şi tu, care ţi-ai ars aripile odată, rămâi acelaşi romantic, fără să poţi zbura.
O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia.
Timonierul de serviciu aducea caietul de ordine cu însemnările comandantului.
"Astăzi, până la ora 5, toată provizia de rezervă, pe 7 zile, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să stea la posturile de plecare".
*
Seara de toamnă cădea mohorâtă, jilavă de umezeala sărată a mării. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari cu pânzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. Stoluri de goelanzi, veneau grăbiţi din larg atingând crestele valurilor cu vârful aripilor. Şi ţipetele lor stridente anunţau în port furtuna care venea din urmă.
Evantia, de câteva zile, sta în casă. Singură, abătută, bolnavă. De două ori luase condeiul în mână să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul.
Amâna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui.
În casă o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. Încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul.
Un vapor făcea manevră mergând înapoi cu pupa în curent.
Sări în picioare. Se repezi la fereastră.
Un vas cu pânze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţând un răcnet răguşit începu să vorbească singură ca o nebună: "e Mircea, pleacă... pleacă Mircea... se duce... Neagu... Îl pierd pentru totdeauna"
La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe chei după vapor. Pe drum îşi reveni. În minte îi încolţea o vagă speranţă: "poate nu pleacă, îşi schimbă numai locul de ancoraj".
Bricul-şcoală "Mircea", acostase la capătul cheiului, în faţa palatului C. E. D. în locul rezervat anume vapoarelor pentru manevra de plecare.
Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era urâtă, lumea ca de obicei, se strângea pe chei ca să privească manevra vaporului care pleca.
În clipa supremă a despărţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrimi, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambilor părţi. Pe mal, fără de larmă, apar batiste fluturând, pe bord câteva şepci se ridică discret, şi nimeni parcă n-ar vrea să ştie cu cine a schimbat salutul despărţirii.
Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrânul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pânză cernită, şi după ce mirosi aerul îşi scarpină ciuful de barbă albă:
"Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urât la mare, zice privind spre puntea lui "Mircea". Echipajul la posturile de manevră, gata să înceapă "rondoul". Corpul vasului, urmând să se învârtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o parâmă enormă, cât braţul de groasă, frânghie de sârmă împletită, fixată de o puternică baba făcută dintr-o coloană de fontă îngropată adânc în pământ. Vase încărcate până la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix.
Numai ochiul sigur al Capului-pilot ştie să prindă clipa în care trebuie să strige:"Mola!"... Un moment de emoţie.
Dacă s-ar da drumul prea devreme parâmei care zbârnâie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat, dacă ar întârzia, vasul s-ar zdrobi de chei.
Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse când manevra lui "Mircea" era pe sfârşite. Se opri gâfâind înfierbântată. Sprijinită de un felinar de pe chei, sfredelea cu ochii mari pâcla ce se lăsa încet.
Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni, care umblau pe punte. "Unde era Neagu? O va recunoaşte el? îşi va arunca ochii spre dânsa? Dacă vaporul ar mai sta câteva zile?... Poate s-ar împăca..."
După statură i se părea că recunoaşte silueta lui Neagu care se profila în provă. Îşi amintea că îi spuse odată că la ancoră e locul lui la postul de plecare.
Vaporul se dezlipi uşor de chei şi începu cu încetul să gireze; apoi din ce în ce mai iute până ce se auzi tunând vocea de bas a omului de mare: "Mola peste tot". La comanda lui Barba Spiro toţi ochii se aţintiră asupra parâmei care vibra metalic, până ce scăpă încolăcită în inele ca un şarpe uriaş rănit de moarte – "Mircea" plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei.
O comandă scurtă, urmată de triluri de filiere prelungite, răsuna pe puntea navei înghiţită de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul.
Apa Dunărei plumburie; marea un vid negru, nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintr-un sul ascuns, perdele de pânze cenuşei din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vântului din larg norii negri veneau goniţi, aşa de jos încât păreau turme de monştri marini care se încălecau târându-se pe faţa apei.
"Mircea" îşi întindea velele. Proiectat în văzduh lua forme bizare – Vasul fantomă – o pasăre gigantică gata să zboare.
Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei.
Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută. În jurul ei erau mai multe femei decât bărbaţi.
Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stăpâneau să nu izbucnească în plâns; altele vesele, zglobii, se agitau chicotind, cătându-şi cu ochii sclipitori amanţii de care abia se despărţiseră.
Pătrunsă până la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. "Mircea" în larg schimbând direcţia, ca să-şi ia capul de compas, îşi arătă încă odată felinarele de drum, doi ochi – unul verde, altul roşu – licăreau ca două candele în noaptea glacială.
Nava se depărta făcându-se din ce în ce mai mică – o umbră... o pată... un punct... nimic.
Şi când nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plâns sfâşietor. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată ca nişte sfârcuri de bice, cădeau în vârtejurile vântului de Nord. Lumea îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla greu, înăbuşită, trăgând până în fundul pieptului aerul rece, îngheţat. Dinţii îi
clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mâna s-o tragă înăuntru:
"Încotro, fetiţo, alergi aşa turburată?... Nu-i timp de randevouri ... Vino la interes aici..."
Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tremurând, cu trupul ud până la piele, cu inima strânsă de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă: un glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-l mai revadă pe Neagu niciodată. Cazu bolnava la pat.
La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un
Aviz Navigatorilor:
"Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi.
Ofiţerul popotar este învestit cu puterea executivă".
În schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea.
Uneori câte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă:
Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ,
Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ.
La zile mari, când comandantul cobora din turnul său de fildeş, ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic.
Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tânăr. Făcându-şi de lucru prin birou în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din "La Grande Encyclopédie": Năvălirea Avarilor.
El citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea Avarilor.
Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tânărului ofiţer.
— N-aş fi crezut, şopti secundului, să aibă o cultură aşa de serioasă băiatul ăsta.
— E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat până acum, îi răspunse secundul stăpânindu-şi râsul.
*
Într-o seară, pe la sfârşitul mesei, Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de serviciu.
Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbâcsit din careu, se plimba singur căutând să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuseră o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice.
Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse jurnalul de bord, în care trebui să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiralul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, râs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table.
Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit într-un hohot de râs. Instinctiv îşi ascuţi auzul; se aplecă atent spre geamul deschis.
"Neagu îi ageamiu, domnilor... nu v-am spus... eram sigur... am câştigat pariul.... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu... cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu. Faptul e consumat.... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţii la plajă"...
Ca lovit de un glonte, Neagu se frânse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mână la frunte frecându-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuseră pariuri pentru cucerirea Evantiei.
El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbântă capul, fără să poată reacţiona.
Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă că-i dăduseră lacrimile în ochi.
"...Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicol, să ajungă de râsul lumei, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragi-comedii de care toţi îşi băteau joc..."
C-o extremă sforţare se ridică. Era copleşit de ruşine; simţea mândria lui rănită, şi o mânie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea? I se păruse că timonierul de serviciu l-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii în careu. "Ei şi?" încordat începu să se plimbe călcând apăsat cu
tocurile în puntea de lemn. Îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţii. În agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier îi tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sânge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire.
"Cum? adică trebuia numai decât să abuzeze de naivitatea unei minore?... să-şi bată joc de ea?... ca să fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută?... A! dacă ar fi fost o femee cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui..."
Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburându-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte ghiare invizibile îi zgâriau gâtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă. Târziu, când coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare.
Cu faţa în pernă, cu ochii închişi, pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate.
A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă.
Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici la masă în
careu nu s-a arătat. În cabina lui strâmtă şi întunecată s-a frământat ca o fiară în cuşcă.
La amiază un soldat îi aduse un plic. Îşi aruncă surprins ochii pe adresă. Îi tremurau mâinile rupând febril plicul. Se uită în josul paginii la iscălitură:
"O binevoitoare
"... Un scris stângaci de femee...
În câteva cuvinte, îl anunţa "să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îl înşeală în fiecare noapte întâlnindu-se la plajă cu amantul ei, căpitanul D."
"Ha! ha!" explodă Neagu, "asta-i frumos, va să zică lucrul e public... toată lumea ştie."
"Ce ridicol! Ce stupidă situaţie! Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură!..."
"Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care l-a compromis în aşa hal". Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit în acelaşi timp de un ciudat amestec de mândrie, ruşine şi dorinţă.
"Şi cât am iubit-o". îşi zise deodată învins de un plâns copilăresc. Merită oare atâta iubire creatura asta? Cum e posibil să existe asemenea făpturi? Perfidie? Capriciul unui suflet femeesc? E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege..."
Nu, e un chin pe care el nu-l poate suporta.
Trebuie să verifice faptele; să aibă o explicare, să se lumineze.
"Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat".
Începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav.
Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare – răspunsurile primite aveau să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea.
"Îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromisurilor. Ori tot, ori nimic" A dat scrisoarea în mâna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după câteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi l-a ajuns pe caporal care abia plecase. A rupt scrisoarea aruncând bucăţile în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărât.
"Va lua taurul de coarne, trebuie să fie tare, stăpân pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea".
Când începu să însereze, ieşi neobservat pe chei. Era turburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată.
E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe? Cum să înceapă? Şi ce ton trebuia să aibă?... "Nu-i nevoie; momentul oportun o să-l inspire. Va proceda bărbăteşte".
Sună hotărât la scară.
— Domnişoara Evantia e bolnavă; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţia, fata proprietăresei.
În faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorât, cu buzele strânse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mânie absurdă se hotărî să plece. Unde? Ce trebuia să facă? În loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe chei. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adânci. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodământ onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amar, până la disperare.
Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos: "o copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriciilor acestui om care n-a iubit nici o femee în viaţa lui... "şi eu care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa", îşi zicea el, îndurerat, c-o naivitate copilărească.
Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută, îl irita până la furie. Îi venea să alerge, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atâtea victime nenorocite.
O seară de toamnă, umedă, rece. La Cercul Marinei era lumină.
Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişcându-se în jurul biliardului. Neagu se opri. Impins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră.
Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el Deliu. Mândru, zâmbitor, cu tacul în mână, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia fie biliard.
Câţiva ofiţeri urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-l putea egala.
Neagu tulburat îi observă gesturile pe furiş ca o fiară la pândă.
Inima îi zvâcnea. Îl privea pe Deliu, c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atâtea calităţi.
"Ce impresie trebuie să facă femeilor?"
"Desigur e o făptură deosebită de a mea... el e din rasa cuceritorilor... abil, hotărât, tare", recunoscu Neagu, clasificând în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte.
"O îmbinare armonică, îşi zise în sine, trebuie să dea omul ideal, complet".
Abătut, înjosit, de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridica din străfundul sufletului, învingând orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blândă şi onestă.
*
Doctorul Barbă Roşie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgâlţâia cu asprimea lui prefăcută.
— Ce-i cu tine, băiete? Ai căzut într-o melancolie cronică... nu vezi că te topeşti ca lumânarea... cât are să mai ţină febra asta sentimentală? Să ştii de la mine că morbul lui Cupidon, e cea mai păcătoasă boală microbiană, pentru-ca
ataca în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă.
— Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zâmbet forţat.
— Mă băiete! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţei; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti prea tânăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeea este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită.
Când îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit.
— Neagule, băiete! te-afunzi într-o neagră mizerie sentimentală. Te-ai împotmolit de la prima decepţie; te-ai sfărâmat de primul colţ. de stâncă ce ţi-a ieşit în cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capricioasă, că are flux şi reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă. În viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere: "în fiecare port câte-o iubită", zice un cântec napolitan: "ancorează, debarcă, iubeşte, şi iute ridică ancora şi du-te... Marinarii nu fac purici nicăieri. Fi bărbat, Neagule, nu copil"
C-o milă părintească pentru fiul adoptiv cum spuneau în glumă camarazii – Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată.
Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă.
— Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore? întrebă Mincu închizând uşa şi deschizând ochiul de geam rotund al cabinei ca să intre aerul proaspăt al mării.
— Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu.
— Dar cum? Care-i terapeutica iubirii?
— Cred că trebuie să-l faci să nu se mai gândească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aşi prescrie în doze mari un extract de matematici superioare.
— Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altă dată le migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă până la capăt, se poticneşte de la început.
— Atunci nu ne rămâne decât omiopatia. Cui pe cui scoate – trebuie încurcat cu alta...
— Un surogat? întrebă Mincu. Asta nu-l poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, proza nu poate înlocui poezia iubirii. El suferă din cauza poetizării, idealizării – e prima lui iubire...
Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital...
— Dar el suferă rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică vicioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţii...
— Sunt sigur că şi ea l-a iubit la fel, şi că-l iubeşte încă. Fata era un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit. A venit la timp altul şi l-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare vicioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura. Câte victime n-au făcut poeţii şi romancierii. Nu ştiu care filosof a propus ca poeţii romantici să facă un stagiu de studii pe lângă hergheliile
de reproducţie a cailor de rasă. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă.
Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecând fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit, pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească. să-l ascundă întotdeauna.
— Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Când te gândeşti că sunt oameni care trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la care prima iubire le devastează viaţa şi rămân cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe când mă
aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femee care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lângă care treci indiferent, numai una te opreşte în ioc? De ce dintre toate săgeţile care ţi se aruncă, numai una – cea otrăvită – te loveşte drept în inimă? De ce din întâlnirea a două priviri se produce scânteia ce electrizează
două fiinţe care niciodată nu se cunoscuseră? Ce banal şi ce misterios lucru. Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească, face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa; luptam cu mine însumi; presimţind parcă un pericol mă ţineam pe marginea unei prăpăstii – un pas şi eram pierdut. Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încât – mi-a spus ea în urmă – era hotărâtă să vină singură la mine dacă mai întârziam! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor? Pe când femeea devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o criză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa,
stăpânindu-i gândirea şi simţirea. Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. În acea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cucerirea femeii; hotărârea bărbatului de a răzbate până la capăt, pe viaţă sau pe moarte.
E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie.
Bărbatul ei, un levantin abil – care nu ştia dacă se însurase din calcul sau din dragoste – încercase la început să lupte; dându-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemnă cuminte.
După trei luni s-a pronunţat divorţul.
Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi.
Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeea asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi despre viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea.
Pe lângă simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei.
Armonia care o radia o simt şi acum în mine.
Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este un lucru de care trebuie totdeauna să te temi.
Dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri care nu se pot explica.
Să-ţi arăt contrastul firii femeieşti la două epoci diferite. Nici până azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în câţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză – din omidă fluture? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. Îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urât, îşi neagă trecutul – schimbată complet ajunge o străină, altă făptură pe care n-o mai recunoşti.
— Cunoşti teoria, îl întrerupse doctorul, asupra reînnoirii continue a corpului omenesc? Preschimbarea completă se face în curs de câţiva ani. Materia cerebrală ca şi carnea trupului se preschimbă....
— Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gândirii rămâne acelaşi. Eu de când mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gândi, pe când ea...
— Ea e femee. Nu trebuie să judecăm femeea după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Asta-i greşeala pe care toţi o repetăm mereu. Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului.
— Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femee?
— Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe când la femee gândirea şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea.
— Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de...
— Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica până la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul femeea îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură. Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup de mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femee, dacă trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competenţa despre cai, iepe şi armăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitatea.
Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte. Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. În atmosfera încărcată a Capitalei, în vârtejul acesta tulburător începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj
distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată.
Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti.
Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne.
Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa.
Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete.
Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie.
Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest.
Simţul pudorii dispăruse. "Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul", era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Oamenii pe care îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adâncea între noi, deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gândi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam.
Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite.
Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez.
Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferata.
Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti.
Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne.
Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa.
Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete.
Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie.
Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest.
Simţul pudorii dispăruse. "Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul", era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite.
Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez.
Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferată.
Unde ajunsese îmi era indiferent. Destul că a putut să facă primul pas. Legătura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruseră. Totul era pierdut... ireparabil. Mă durea gândul trecutului. Visasem o legătură ideală întemeiată numai pe iubire, nu pe calcule şi compromisuri. Era tovarăşa vieţei, jumătatea mea, soţie nu amantă. Puteam să iert, dar nu puteam să uit.
Într-o zi, din întâmplare, dau de o carte cu dedicaţie: "Celei mai bune prietene – prietenia este anticamera amorului". Am cunoscut scrisul. Un junghi dureros mi-a oprit răsuflarea. Să intru în pământ de ruşine. Totdeauna am avut groază de ridicol. Întunecat, dar stăpânit, am întrebat-o:
"Ce găseşti tu în tipul ăsta pe care acum trei luni îl ironizai, socotindu-l o perfectă secătură?"
— Mă amuză. E un om interesant când îl cunoşti mai bine, îmi răspunse ea înţepată. Şi deodată se încorda, îşi dădu capul pe spate şi adaogă, şuierând cuvintele:
— Tu, care vezi totul în negru şi iei viaţa în tragic, rămâi un burghez fatalist. Eu ştiu să mă ridic... să-mi trăiesc viaţa... să mă descătuşez –... fiecare pentru sine...
— A! ha! zic, am înţeles, aceleaşi banale vorbe late pe care femeea modernă le repetă ca un papagal când vrea să iasă din jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o să mă cramponez de fustele tale... eşti liberă... ne despărţim.
În fine, ce să-ţi mai înşir, ne-am despărţit. O uram şi o iubeam încă. Una îmi spunea mintea şi alta inima. Mă zbăteam între demnitate şi umilinţă. Mă învinuiam singur. Aşteptam un cuvânt, un gest. Nimic. Eram doi nenorociţi care pierduserăm ceea ce niciodată nu mai puteam găsi.
Atunci am putut vedea că memoria durerei e mai intensă decât a plăcerei.
Ce luptă cu tine însuţi ca să alungi din minte imaginea care te obsedează. Simţi că s-a rupt o parte din sufletul tău, rămâi între viaţă şi moarte, vrei să sfârşeşti odată, să scapi într-un fel de tortura şi amărăciunea care te apasă veşnic.
Convalescenţa a fost lungă. Am suferit grozav până m-am regăsit. Dar nu eram acelaşi. Rana o cred azi vindecată, dar cicatricea e aşa de sensibilă că uneori se deschide şi supurează încă.
Trebuie să ştii, doctore, că unele regrete sunt mai dureroase decât remuşcările, sfârşi Mincu tremurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i se oprise în gât. Şovăind, căutând un sprijin, îşi rezemă greoi capul pe mână. Doctorul, ascunzându-şi emoţia, îşi freca fruntea privind pieziş.
După câteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un gest mângâitor îşi trecu mâna prin păr şi începu cu glas schimbat, rar, domol:
— În fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă; un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu atâta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decât îmi poate da? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi o absurditate, totuşi mă uit în urmă cu regret; spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe un străin.
Caut în zadar factorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb de ce femeea pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu mâna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot să mi-o explic. Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa...
Cele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dureri îţi vin din partea aceleiaşi fiinţe.
Ca o tragică ironie a căsniciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe care natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi nu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se despart. Ea, o femee distinsă, se împacă bine cu un imbecil; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă sau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă.
— Pe mine, zise doctorul, mă chinuieşte mereu această metafizică a amorului, misterul naturei care deosebeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai observat la femei lipsa de memorie a sentimentelor?
În structura gândirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa.
Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămâne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbârnâie când o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru-că nu are memorie şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea în depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femee poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit cu gândul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovadă că omenirea n-a dat până azi nici un geniu feminin.
— Poate să dea în viitor, întrucât încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale.
— Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decât o imitaţie masculină. Ştiinţa nu priveşte femeea decât sub aspectul unei maşini de perpetuare a speciei. Aceasta este crudul adevăr ştiinţific. Natura a înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui scop. Arta, literatura, religia, cultura, nu servă în fond decât ca nişte accesorii de toaletă pentru femei.
Femeia este sau maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amantă. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amândouă în aceeaşi făptură. Se întâmplă, cum e şi natural ca amanta ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-o voia să-ţi fie amantă şi nu soţie. După o formulă strict ştiinţifică, femeea nu este decât sexualitatea pură.
— Cum? făcu Mincu scandalizat, nu există un ideal de femee...
— Ha! ha! îl întrerupse doctorul cu râsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femee, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-şi aleagă ca obiect de cult o femee pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică. De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decât o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decât început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decât o iluzie.
— Dar din toate iluziile de pe pământ, singura adevărată; setea de viaţă, puterea creatoare, cum zice poetul, unica iluzie care încântă sufletul omenirei de la facerea lumei şi până azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi?
— Himera a fost totdeauna mai frumoasă decât realitatea. Dar eu fac ştiinţă nu literatură.
— Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la paradoxuri. În schimb rămâi un misogin înăcrit...
— Şi tu, care ţi-ai ars aripile odată, rămâi acelaşi romantic, fără să poţi zbura.
O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia.
Timonierul de serviciu aducea caietul de ordine cu însemnările comandantului.
"Astăzi, până la ora 5, toată provizia de rezervă, pe 7 zile, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să stea la posturile de plecare".
*
Seara de toamnă cădea mohorâtă, jilavă de umezeala sărată a mării. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari cu pânzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. Stoluri de goelanzi, veneau grăbiţi din larg atingând crestele valurilor cu vârful aripilor. Şi ţipetele lor stridente anunţau în port furtuna care venea din urmă.
Evantia, de câteva zile, sta în casă. Singură, abătută, bolnavă. De două ori luase condeiul în mână să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul.
Amâna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui.
În casă o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. Încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul.
Un vapor făcea manevră mergând înapoi cu pupa în curent.
Sări în picioare. Se repezi la fereastră.
Un vas cu pânze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţând un răcnet răguşit începu să vorbească singură ca o nebună: "e Mircea, pleacă... pleacă Mircea... se duce... Neagu... Îl pierd pentru totdeauna"
La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe chei după vapor. Pe drum îşi reveni. În minte îi încolţea o vagă speranţă: "poate nu pleacă, îşi schimbă numai locul de ancoraj".
Bricul-şcoală "Mircea", acostase la capătul cheiului, în faţa palatului C. E. D. în locul rezervat anume vapoarelor pentru manevra de plecare.
Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era urâtă, lumea ca de obicei, se strângea pe chei ca să privească manevra vaporului care pleca.
În clipa supremă a despărţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrimi, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambilor părţi. Pe mal, fără de larmă, apar batiste fluturând, pe bord câteva şepci se ridică discret, şi nimeni parcă n-ar vrea să ştie cu cine a schimbat salutul despărţirii.
Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrânul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pânză cernită, şi după ce mirosi aerul îşi scarpină ciuful de barbă albă:
"Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urât la mare, zice privind spre puntea lui "Mircea". Echipajul la posturile de manevră, gata să înceapă "rondoul". Corpul vasului, urmând să se învârtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o parâmă enormă, cât braţul de groasă, frânghie de sârmă împletită, fixată de o puternică baba făcută dintr-o coloană de fontă îngropată adânc în pământ. Vase încărcate până la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix.
Numai ochiul sigur al Capului-pilot ştie să prindă clipa în care trebuie să strige:"Mola!"... Un moment de emoţie.
Dacă s-ar da drumul prea devreme parâmei care zbârnâie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat, dacă ar întârzia, vasul s-ar zdrobi de chei.
Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse când manevra lui "Mircea" era pe sfârşite. Se opri gâfâind înfierbântată. Sprijinită de un felinar de pe chei, sfredelea cu ochii mari pâcla ce se lăsa încet.
Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni, care umblau pe punte. "Unde era Neagu? O va recunoaşte el? îşi va arunca ochii spre dânsa? Dacă vaporul ar mai sta câteva zile?... Poate s-ar împăca..."
După statură i se părea că recunoaşte silueta lui Neagu care se profila în provă. Îşi amintea că îi spuse odată că la ancoră e locul lui la postul de plecare.
Vaporul se dezlipi uşor de chei şi începu cu încetul să gireze; apoi din ce în ce mai iute până ce se auzi tunând vocea de bas a omului de mare: "Mola peste tot". La comanda lui Barba Spiro toţi ochii se aţintiră asupra parâmei care vibra metalic, până ce scăpă încolăcită în inele ca un şarpe uriaş rănit de moarte – "Mircea" plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei.
O comandă scurtă, urmată de triluri de filiere prelungite, răsuna pe puntea navei înghiţită de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul.
Apa Dunărei plumburie; marea un vid negru, nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintr-un sul ascuns, perdele de pânze cenuşei din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vântului din larg norii negri veneau goniţi, aşa de jos încât păreau turme de monştri marini care se încălecau târându-se pe faţa apei.
"Mircea" îşi întindea velele. Proiectat în văzduh lua forme bizare – Vasul fantomă – o pasăre gigantică gata să zboare.
Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei.
Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută. În jurul ei erau mai multe femei decât bărbaţi.
Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stăpâneau să nu izbucnească în plâns; altele vesele, zglobii, se agitau chicotind, cătându-şi cu ochii sclipitori amanţii de care abia se despărţiseră.
Pătrunsă până la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. "Mircea" în larg schimbând direcţia, ca să-şi ia capul de compas, îşi arătă încă odată felinarele de drum, doi ochi – unul verde, altul roşu – licăreau ca două candele în noaptea glacială.
Nava se depărta făcându-se din ce în ce mai mică – o umbră... o pată... un punct... nimic.
Şi când nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plâns sfâşietor. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată ca nişte sfârcuri de bice, cădeau în vârtejurile vântului de Nord. Lumea îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla greu, înăbuşită, trăgând până în fundul pieptului aerul rece, îngheţat. Dinţii îi
clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mâna s-o tragă înăuntru:
"Încotro, fetiţo, alergi aşa turburată?... Nu-i timp de randevouri ... Vino la interes aici..."
Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tremurând, cu trupul ud până la piele, cu inima strânsă de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă: un glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-l mai revadă pe Neagu niciodată. Cazu bolnava la pat.
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 623 ori.