Autori > Jean Bart
Europolis - Capitolul 05
Capitolul 05
Ce senzaţie făcuse în tot portul apariţia Evantiei!
Oriunde se arăta: pe stradă, pe chei, la plajă, atrăgea toate privirile pe urmele ei – plantă exotică, animal de specie rară.
O siluetă fină, mlădioasă; deşi copilă încă, dezvoltată bine, crescută din plin ca o plantă de Sud, cu sevă bogată, tropicală.
O frumuseţe aproape sălbatică. Pielea de culoarea şocolatei. În ochi avea scântei de fosfor, ca ochii de pisică. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre.
Un zâmbet candid, copilăresc, îi flutura veşnic pe buzele cărnoase, vişinii. Şi când râdea îi sclipea albeaţa şiragului de dinţi mărunţi ca unui pui de lup. Umbla îmbrăcată c-o graţie bizară.
Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau roşu. În loc de pălărie, îşi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban de mătase aurie cu bande verzi; colţurile ridicate ca două corniţe, îşi schimbau direcţia la fiecare pas.
Când apărea pe chei, în ritmul unui pas elastic, poleită de lumina aurie a zilelor de toamnă, cucerea toate privirile în drumul ei spre plajă. Ochii lacomi o măsurau prin geamurile birourilor din port. Binoclurile se îndreptau de pe puntea vapoarelor de-a lungul cheiului. Femeile curioase şi fetele geloase, o spionau după perdele, cu ochii celor pizmaşi. Bărbaţii tineri şi
bătrâni, cărora ea le furase fără să le ştie somnul, o sorbeau c-o voluptate ascunsă.
Şi toţi, cu ochii avizi, o dezbrăcau din mers. Iar ea, neştiutoare de furtuna dezlănţuită în urmă, trecea senină, sigură pe sine, păşind c-o armonie, graţioasă şi mândră ca o regină orientală.
Turbanul da frumuseţii sale un aer biblic.
La plajă, pe patul cald de nisip, se dezbrăca liniştită, c-o impudică şi senină candoare. Aproape goală, cu tricoul lipit, întins pe rotunzimile trupului; cu sânul viu, fraged, abia format, apărea în picioare, pozând lucie sub razele soarelui, în decorul mării ca o statuie sacră antică, sculptată în marmoră neagră.
Cu îndrăzneală şi siguranţă, dintr-un singur salt, se arunca în apă. O clipă dispărea în mijlocul unui vârtej de spumă, şi apărea departe spintecând ritmic valurile, ca un delfin în larg. După ea, pe faţa mării, se deschidea ca în urma unei torpile vii un evantai imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse până la ţărm.
Cei mai buni înotători încercau zadarnic s-o ajungă. Plecaţi în grupe, ca la curse, se întreceau înot până ce oboseau pe rând şi renunţau; storşi de puteri se înapoiau la mal.
Ea singură, departe, rămânea în larg. Culcată, întinsă ca o planşă, cu mâinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul cerului, fără să mişte un deget plutea ceasuri întregi – era în elementul ei – lumea-i spunea Sirena Neagră.
Mai greu era pe uscat decât în apă. Sirena Neagră sau Miss Şocolat, cum îi spuneau alţii, căzuse parcă din lună pe pământ. Intrase într-o lume nouă, străină şi neînţeleasă. Privea la început în jurul ei sfioasă, nesigură, căutând să pătrundă cu mintea ei fragedă lumea văzută prin vălul magic al tinereţii. Atâtea enigme avea de delegat. Cu ce frică intrase în lumea asta nouă, străină şi neînţeleasă. Nu cunoştea limba ţării în care debarcase. Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un uşor accent creol. Româneşte învăţă repede. Greceşte mai greu. În patria ei, peste ocean, Evantia fusese crescută în şcoala catolică franceză a călugăriţelor misionare.
Şi după atâta vreme scursă, ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfârşit al internatului în care-şi trecuse copilăria.
Paturile albe, înşirate la rând. Lumina pală a candelei pâlpâind la picioarele Fecioarei de ipsos din perete. O umbră cu voalul alb al surorilor păşea mută alunecând pe luciul parchetului – rondul de noapte al maicii de serviciu.
Copilă, se trezi la mânăstirea-şcoală a misionarelor, n-avea nici patru ani când îi murise mama, muşcată de un scorpion.
Tată-său, neştiind ce să facă, o adusese în braţe la mănăstire. Fu primită în secţia orfanelor.
Crescuse acolo de mică, îngăduită, mângâiată şi răsfăţată de toate maicile, ca un mic animal sălbatic şi drăguţ.
"Păpuşa de şocolată", ageră, îndrăzneaţă, şi de o sănătate voioasă, era la carte ca şi la jocuri cea dintâi. Sora Augustina o ocrotise c-o dragoste de mamă. Ea se legase instinctiv de maica asta duioasă, cu chipul de mucenică, tocmai ca icoana sfintei Varvara.
Într-o zi, pe când mergeau în cârd cu şcoala la plimbare, afară din oraş, un păzitor beat, la capul unui pod, le tăiase drumul. Sora Augustina era în primejdie. Beţivul îi pusese mâinile în piept şi o zgâlţâi înjurând. Fetele, înspăimântate o luară la fugă ţipând. Singura mica Evantia sări în ajutor. Se repezi ca o pisică sălbatică zgâriind cu unghiile şi muşcând cu dinţii până la sânge.
Vioaie, deşteaptă, învăţase cu uşurinţă. Sârguinţa îi fusese răsplătită cu micile distincţii. Păstra cu pietate cordoane, panglici şi medalii cu sfinţi. Creşterea religioasă îi rafinase sufletul.
Fermecată de legendele din "viaţa sfinţilor", prinsese gustul cititului. Trecuse de la cărţile religioase la literatura romanelor, mai mult sau mai puţin inocente, pe care le devora, luându-le adesea pe ascuns din biblioteca şcoalei.
Ce emoţie în toată şcoala când a plecat fata asta. Superioara, maica stareţă, văzu cu durere planurile ei risipite. Fata asta, care părăsea comunitatea ca să se piardă în lume, fusese de mică anume educată pentru rolul de misionară creştină în colonii. Câte iluzii... şi Evantia visase ca să ajunga odata sa obtina si ea voalul de mireasa a lui Christos. Schimbând brusc macazul vieţei
fata intrase într-o lume nouă. Trăia visând. Se lăsa dusă plutind pe valurile vieţei, măgulită, adulată, înota cu desfătare în farmecul eternei iluzii. Căci din prima zi, fără să cunoască limba şi ţara în care debarcase, un lucru sigur înţelesese bine; era frumoasă, făcea efect.
Instinctiv simţise că are preţ, că-i admirată. Cota ei la bursă urca din zi în zi.
O droaie de tineri, de felurite naţii, roiau în jurul ei. Agenţii de vapoare, curtierii levantini, din lumea comerţului maritim, n-o mai slăbeau din ochi. Toţi băeţii mai fercheşi de la birouri s-apucaseră să înveţe franţuzeşte. Amploiaţii spilcuiţi şi gravi, din lumea diplomatică a Comisiunii Europene a Dunărei, îi serveau regulat reviste ilustrate şi flacoane de parfum, venite fără vamă direct de la Paris.
Subprefectul, un burlac prezentabil, cărunt dar bine conservat, o plimba cu barca, discret şi cam jenat, în nopţile cu luna plină. Judele de instrucţie, un tânăr magistrat integru şi băţos, sedus şi el la urmă, se îndulcise în conversaţii lungi ţinute în franţuzeşte pe când o acompania la plajă.
Doctorul Lascu îşi neglija ţânţarii. O pândea de cum ieşea din casă. Şi când nu reuşea s-o prindă, trecea atras ca de-un magnet la fiecare oră pe sub balconul ei.
Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului, spre stradă.
Doctorul, foarte miop, saluta respectuos, convins că acolo-i Evantia, în colţul ei favorit.
Păcăleala doctorului fusese răspândită în tot portul de "Leoaica", nevasta şefului vamei, care nu-l mai putea suferi pe doctor de când venise în vacanţă băiatul ei cel mare: Ovidiu; fiindcă era în anul întâi de medicină, familia îi spunea doctorul. De aci o regretabilă confuzie de titluri şi o răceală în raporturile dintre biroul vamal şi laboratorul bacteriologic din port.
În jurul fetei se formase un fel de suită, o curte de cavaleri rivali, care o însoţea pretutindeni.
"Prinţesa Dolarilor", cum îi spuneau mulţi, atrăgea ca vraja de necunoscut, cu un ţinut străin şi misterios. În escorta adoratorilor constanţi se distingea dintre toţi un tânăr brunet, c-un nobil nas grecesc.
Fifachi Papagalanis, pentru că debutase urât la cluburile din Atena, după o aventură galantă în lumea mare, fusese expediat de familie, la loc de pocăinţă în Valahia, trimis pe lângă unchiul său în colonii, ca diplomat de carieră, secretar la consulatul elen la Dunărea de jos.
Din prima zi în care debarcase îşi cuceri titlul de arbitru al eleganţei. Cravata şi-o schimba de două ori pe zi. Sacoul turnat pe trup şi pantalonii albi, de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul.
Volubil, graţios, avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. Vorbea curent o franţuzească de salon şi nu-l trăda decât accentul nelipsit al veşnicului ţe grecesc.
Unchiul, curtezan tomnatic, c-o lungă experienţă în viaţă, îl dăscălea mereu:
"Asigură-te de tânăr, băieţel. Odată îţi bate norocul la uşă. "Comoara neagră" îţi stă la dispoziţie. Numai să întinzi mâna. Mergi repede la ţintă. Îndrăzneala, voinţa cuceresc femeea cea mai tare. Americanul e un vulpoi bătrân, dar n-o să aibă încotro, va fi forţat la urmă să cedeze.
Evantia însă rămânea aceeaşi. Cu zâmbetul ei dulce, cu aceeaşi francheţe şi candoare le vorbea la toţi, fără să arate vreo preferinţă niciunuia din suspinătorii care-i compuneau escorta. Şi ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată.
Nimic nu ascundea, pentru că nu avea nimic de ascuns.
*
Mult s-a minunat tot portul când într-o bună zi a văzut pe American bând cafea turcească pe bordul iahtului Comisiei europene a Dunărei, iar pe fată jucând tenis pe terenul de sport în faţa palatului Comisiunii.
Un fapt banal şi fără importanţă, ar zice străinul care niciodată nu s-a oprit la poarta Dunărei.
Dar cine a debarcat măcar un ceas aci, pe limba asta îngustă de pământ, înţelegea prea bine importanţa şi raritatea cazului, eveniment unic poate în protocoalele Comisiunii şi în viaţa micului port cosmopolit de la gura marelui fluviu.
Americanul şi fata lui primiţi la Comisie...
Minunea asta se comenta în felurite chipuri. Era o favoare deosebită. Se trecea o barieră, se nesocotea o tradiţie, se călca un protocol.
Nimeni din afară nu putea pătrunde în Comisie.
Stamati, nedumerit, auzind de cinstea neaşteptată ce i se făcuse fratelui său, trimise băiatul la fugă după Logaridi. Simţea nevoia să-l consulte. Şi amândoi plecară în grabă spre palatul Comisiei să cerceteze cazul la faţa locului.
De pe chei se vedea ca în palmă pe puntea iahtului.
Vaporul Comisiunii "Carlus Primus", sau cum i se zicea pe scurt; "Comisionu", alb ca o lebădă, plutea acostat în faţa palatului.
Numai de două ori pe an, primăvara şi toamna, venea aci regulat cu delegaţii Statelor la gura Dunărei, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional.
Tot timpul iahtul sta la Galaţi, ancorat în faţa Bursei, sau plimba cu rândul pe delegaţii Comisiunii şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi un bucătar excelent, francez, foarte priceput în meseria lui.
Pe puntea curată, lustruită, în jurul unei mese, trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adânci, englezeşti. Era la vremea cafelei, la taifas şi la fumat.
În mijloc, Americanul cu pipa lui scurtă între dinţi. În dreapta, cu fesul roşu dat pe ceafă, sta delegatul otoman, scoţând pe nări fumul unei ţigări egiptene, piperat parfumată. În stânga inginerul-rezident c-o havană veritabilă între degete.
Chivork Saradunghian, consul general la Galaţi, era şi delegat în Comisia Dunărei.
Turcia lui Abdul Hamid măcelărea pe Armeni, dar tot dintre ei îşi alegea diplomaţii – Chivork era scund, buhăit, măsliniu; un corb bătrân, cu nişte ochi mici, vicleni, care sclipeau prin sticla ochelarilor.
Diplomatul negustor era băgat în toate afacerile dunărene.
Grecii nu aveau delegat în comisie, dar îşi făceau prin el toate interesele.
Legenda Americanului îi ajunsese la ureche. Sub pretextul unei plimbări venise cu familia să pipăie singur terenul.
Carbyz, fiul delegatului, era un lungan deşirat, făcuse Roberts Cologiu, liceul american din Stambul, fiind destinat şi el diplomaţiei orientale.
Cele două fete mari erau gemene: Zarui şi Aighenuş; oacheşe, cu nasul adus în formă de plisc.
Umblau totdeauna la fel îmbrăcate: jachete verzi, berete roşii, Băieţii le porecliseră: Cei doi papagali.
Pe puntea iahtului rămaseră numai bătrâni serioşi, gravi. Chivork făcuse un semn discret băiatului să ia fetele şi să le conducă în parc: spera să rămână singur cu Americanul, ca să-l descoase cum ştia el între patru ochi.
Domnul Brull însă, grăbit, desfăcuse pe masă un imens sul de hârtie de planuri şi planşe.
Şeful, inginer hidraulic, purta titlul pompos de rezident!
Pivotul Comisiei. Cheia şi lacătul de la poarta Dunărei erau ţinute de jumătate de secol în mâna lui de fier, corect înmănuşată.
El, de origină danez, crescut în Anglia, era un bătrân monumental – capul lui Bismark – faţa cărămizie, întretăiată de o reţea fină de vinişoare albăstruie, ca o hartă hidrografică.
Înfăţişarea impunătoare, glacială. Ochi albaştri, privire rece de oţel. Sub masca unei extreme politeţe ascunde o aspră autoritate şi cel mai profund dispreţ pentru ultimii stăpânitori ai Deltei. Pe vremea turcilor era suveran în toată regiunea asta. Pescarii se închinau la numele lui.
"Ce! eşti Brull? Ce faci pe grozavul? Parcă ai fi Brull", aşa îşi ziceau când se certau între ei lipovenii din baltă.
S-au dus frumoasele timpuri... şi rezidentul, deprins să guverneze ca în colonii, era nevoit la bătrâneţe să facă mai multă diplomaţie decât inginerie în lupta de culise, care se ducea în acest vechi teatru internaţional, sprijinit numai de proptelele guvernului român ca să nu se prăbuşească.
*
După o serie de explicări tehnice, destul de complicate, rezidentul făcu semn unui marinar din provă.
Un semnal scurt de fluier şi o comandă răguşită răsună în postul de pilotaj.
"Moulette" să acosteze în tribord la iaht".
"Moulette" era o elegantă şalupă de inspecţie a rezidentului – un fel de automobil de apă – purtând un steguleţ triunghiular care fâlfâia în vânt ca un ghidon de amiral.
Rezidentul cobora rar pe pământ, din turnul lui de fildeş, de unde conducea imensa maşinărie a Comisiei. În oraş nu descindea niciodată. Umbla mai mult pe apă decât pe uscat.
Şalupa ţâşni ca o săgeată sub forfoteala elicei. Americanului i se dase locul de cinste la mijloc, în fundul şalupei, pe bancheta bogat capitonată în pluş vişiniu.
Viteza şalupei nu scăzu decât la gura fluviului, unde o dragă gigantică lucra adâncind canalul navigabil.
În faţa valurilor de apă şi nămol, vânzolite într-un huruit asurzitor, supte şi debordate de tuburile dragei, Americanul văzu clar o imagine demult rămasă, uitată, în fundul minţei sale.
Se văzu, copil, muss pe o dragă primitivă, desculţ, cu braţele goale, cu părul năclăit, împotmolit în noroiul clisos pe care cupele dragei îl scoteau scrâşnind din fundul apei.
Zadarnic căuta bătrânul să şteargă din minte icoana copilăriei care îl chinuia stăruitor.
Rezidentul, ocrotindu-şi capul sub o cască de plută colonială, asemenea unui explorator saharian, arăta întinderea bancului de nisip care forma bara ce tindea să astupe gura fluviului.
C-o superbă mândrie descria lupta dârză ce trebuia dusă zilnic ca să învingă formidabila forţă a naturei, care ameninţa cu închiderea canalului de navigaţie. Trebuiau prelungite digurile în larg şi intensificat dragajul; lucrări amânate mereu din lipsă de fonduri.
Şi totuşi opera trebuia continuată cu orice preţ, sfârşi rezidentul cu obişnuita lui peroraţie asupra Dunărei, "cea mai importantă arteră care taie în două continentul, unind Orientul cu Occidentul... drumul civilizaţiei şi al comerţului... veritable mer en marche vers l'Orient"...
Americanul, care asistase absent la toate explicările date, simţi că se cuvine să deschidă şi el gura. Puse o întrebare banală asupra chipului cum lucrează dragele de tip nou. Rezidentul, neobosit, începu o nouă serie de explicări tehnice asupra dragelor moderne.
Faima Americanului se răspândise în aşa proporţii că ajunsese să-l preocupe şi pe Rezident, om pozitiv, ponderat şi neîncrezător. Fără să-şi dea pe faţă planurile ce le clocea, profită de vizita delegatului otoman.
Explicările date erau mai mult ca să pipăie terenul, să tenteze şi să dezlege limba Americanului mut şi opac.
*
Stamati şi Logaridis se plimbau pe chei spionând de la distanţă toate mişcările. Mândria pe care o simţeau în fundul sufletelor lor pentru onorurile făcute Americanului, era înăbuşite de o teamă vagă, grija de a nu-l scăpa din mână.
Nu putuseră auzi nici o vorbă, dar văzuseră de la distanţă, hărţile şi planurile desfăcute pe masă, urmăriseră drumul şalupei de inspecţie până la gura canalului. Simţeau că ceva grav se pune la cale. Degeaba n-a fost chemat Americanul în Comisie.
— Tu ce zici? întrebă Stamati pe înţeleptul portului care tăcea îngândurat.
— Mie nu-mi place. Nu-i lucru curat. Se cloceşte ceva aici. Trebuie să fim cu ochii pe el. Te pomeneşti că-l încurcă în lucrările Comisiei... să împrumute... ori să ia el în antrepriză facerea digurilor... mai ştii în ce mâini cade...
— Eu nu pricep ce caută să se bage Comisia în afacerile noastre, izbucni încruntat şi neputincios Stamati.
*
Pe terenul de sport al Comisiei, un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali cu pingele de azbest.
Evantia în mijlocul lor, surâzătoare şi zglobie. Avântul jocului o rumenea, făcând-o şi mai atrăgătoare. Toţi ochii îi urmăreau mişcările. Privirile lacome se lipeau parcă de braţul ei gol, care mânuia racheta cu o graţie şi siguranţă neîntrecută. Lumea se întorcea de la plajă. Mulţi se opreau în drum privind cu mirare şi admiraţie spre locul de sport.
Câteva fete din lumea bună trecură repede, cătând geloase pe sub gene spre jucători. Una mai îndrăzneaţă izbucni:
"Cu ce neruşinare se agaţă negroaica asta de gâtul bărbaţilor..."
Alta adaugă indignată:
— "Când te gândeşti că noi care suntem născute şi crescute aci, încă n-am călcat pe terenul Comisiei, şi pocitura asta neagră venită de câteva zile..."
O doamnă consuleză, poreclită de băieţi doamna Moralescu, şopti unei nepoate care nu se mai sătura privind: "e nostimă, negresa, dar e complet lipsită de pudoare".
Atina Ziside se opri brusc pe trotuar, cu ochii ţintă la terenul de sport. Cu mâna îşi apăsă pieptul ca să-şi stăpânească golul inimei. Nu-i venea să creadă. Visa?
Era chiar el: Alfons al ei care învârtea surâzător racheta sub nasul obraznic al fetei.
"Asta-i culmea! Ce falsitate!" murmură printre dinţi şi trecu înainte mândră, cu sprâncenele încruntate.
Atina era o brunetă picantă cu-n veritabil profil grecesc. Vanitatea şi cochetăria o împiedecaseră să se plaseze încă.
Proclamată Regina frumuseţii la câteva baluri, nu se împăca uşor cu ideea că poate fi detronată aşa de repede. Rece, măreaţă, privea pe toţi de sus. Nu vorbea niciodată. Calcula numai.
Un ofiţer o numise "Virgina fără inocenţă".
Mult timp oscilase între marină şi diplomaţie. La urmă se hotărâse şi, după o abilă manevră, reuşise să capteze pe un francez, care avea dubla calitate de ofiţer şi diplomat.
Situaţia şi titlul îi măguleau vanitatea.
Alfons Briquet, mărunţel, vioi, cu mustaţa aurie, galică, fusese secund pe un vapor de marfă, dar în Comisie avea titlul pompos de "cancelier" pe lângă căpitanul de port.
Cuprinsă de un fel de disperare, Atina vedea cu ochii prăbuşirea tuturor planurilor şi iluziilor ei.
Dezastrul general venise pe negândite, într-o clipă. Iuţi pasul ducându-se întins la Penelopa Marulis, să-şi spună tot paraponul ce-o ardea.
Jos, în săliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochi în oglindă. Se opri îngrozită. Arăta foarte rău. Fanată complet. Ochii înroşiţi. Obrajii tăiaţi de urmele a două mici torente care-i umeziseră pudra de pe faţă.
Îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin.
Plânsese. Explodase de indignare. Îi era necaz că nu se putea stăpâni.
Penelopa Marulis o ascultă tăcută, cu ochii în jos, pe o broderie la care lucra de câţiva ani. Pe faţă, nu arăta nimic deşi era chinuită de ideea că Americanul şi fata îi scăpă din mână, încurcându-i toate planurile.
— Dar pe Fifache Papagalinis nu l-ai văzut? o întrebă la urmă.
— Dar l-am văzut umblând singur pe chei.
Negroaica nici nu se mai uită la el.
După câteva clipe de tăcere Atina întrebă suspinând:
— Oare ce-o fi având negroaica asta că toţi bărbaţii umblă după ea?
Ascultă dragă, şi crede ce-ţi spun eu: toţi bărbaţii sunt la fel, porci şi lacomi... zise apăsat şi convingător Penelopa Marulis.
Leoaica, mergând spre plajă, îşi întâlni soţul tocmai în faţa palatului Comisiunii. Conul Tudorache, răsucindu-şi o ţigară, sta de vorbă cu perceptorul Marcu.
— Ei, văzuşi? Ce-ţi spuneam eu? Au pătruns şi în Comisie. Se lăfăiesc ca la ei acasă. Iaca ce înseamnă să fii american. Iaca ce înseamnă puterea banului...
— Bine, făcu domnul Marcu, dar n-a intrat singur, a fost omul poftit...
— Apoi tocmai de asta turbez de necaz, zise şeful. Care va să zică eu, autoritate de stat, funcţionar superior, vechi în serviciu, stau ca viţelul la poartă, iar un venetic se bucură de favoruri şi onoare...
Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. O flamură albă c-o bulă roşie se înălţă la farul mare: "vase de război în vedere".
Pilotina de serviciu se dezlipi de ponton şi se îndreptă spre gura Dunărei, ca să întâmpine navele ce se zăreau proiectate pe linia orizontului.
Toată lumea de pe chei îşi îndreptă ochii spre larg.
Pale de fum cenuşiu pluteau suspendate în azurul cerului..
— Să ştii că-i flota noastră Tudorache, făcu Leoaica emoţionată.
— Da bine, domnule, că s-a hotărât şi escadra română să mai vie încoace, să ne mai ridice şi nouă prestigiul, să ne mai afirmăm suveranitatea, mă înţelegi, naţională, faţă de străinismul de aici...
Ce senzaţie făcuse în tot portul apariţia Evantiei!
Oriunde se arăta: pe stradă, pe chei, la plajă, atrăgea toate privirile pe urmele ei – plantă exotică, animal de specie rară.
O siluetă fină, mlădioasă; deşi copilă încă, dezvoltată bine, crescută din plin ca o plantă de Sud, cu sevă bogată, tropicală.
O frumuseţe aproape sălbatică. Pielea de culoarea şocolatei. În ochi avea scântei de fosfor, ca ochii de pisică. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre.
Un zâmbet candid, copilăresc, îi flutura veşnic pe buzele cărnoase, vişinii. Şi când râdea îi sclipea albeaţa şiragului de dinţi mărunţi ca unui pui de lup. Umbla îmbrăcată c-o graţie bizară.
Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau roşu. În loc de pălărie, îşi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban de mătase aurie cu bande verzi; colţurile ridicate ca două corniţe, îşi schimbau direcţia la fiecare pas.
Când apărea pe chei, în ritmul unui pas elastic, poleită de lumina aurie a zilelor de toamnă, cucerea toate privirile în drumul ei spre plajă. Ochii lacomi o măsurau prin geamurile birourilor din port. Binoclurile se îndreptau de pe puntea vapoarelor de-a lungul cheiului. Femeile curioase şi fetele geloase, o spionau după perdele, cu ochii celor pizmaşi. Bărbaţii tineri şi
bătrâni, cărora ea le furase fără să le ştie somnul, o sorbeau c-o voluptate ascunsă.
Şi toţi, cu ochii avizi, o dezbrăcau din mers. Iar ea, neştiutoare de furtuna dezlănţuită în urmă, trecea senină, sigură pe sine, păşind c-o armonie, graţioasă şi mândră ca o regină orientală.
Turbanul da frumuseţii sale un aer biblic.
La plajă, pe patul cald de nisip, se dezbrăca liniştită, c-o impudică şi senină candoare. Aproape goală, cu tricoul lipit, întins pe rotunzimile trupului; cu sânul viu, fraged, abia format, apărea în picioare, pozând lucie sub razele soarelui, în decorul mării ca o statuie sacră antică, sculptată în marmoră neagră.
Cu îndrăzneală şi siguranţă, dintr-un singur salt, se arunca în apă. O clipă dispărea în mijlocul unui vârtej de spumă, şi apărea departe spintecând ritmic valurile, ca un delfin în larg. După ea, pe faţa mării, se deschidea ca în urma unei torpile vii un evantai imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse până la ţărm.
Cei mai buni înotători încercau zadarnic s-o ajungă. Plecaţi în grupe, ca la curse, se întreceau înot până ce oboseau pe rând şi renunţau; storşi de puteri se înapoiau la mal.
Ea singură, departe, rămânea în larg. Culcată, întinsă ca o planşă, cu mâinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul cerului, fără să mişte un deget plutea ceasuri întregi – era în elementul ei – lumea-i spunea Sirena Neagră.
Mai greu era pe uscat decât în apă. Sirena Neagră sau Miss Şocolat, cum îi spuneau alţii, căzuse parcă din lună pe pământ. Intrase într-o lume nouă, străină şi neînţeleasă. Privea la început în jurul ei sfioasă, nesigură, căutând să pătrundă cu mintea ei fragedă lumea văzută prin vălul magic al tinereţii. Atâtea enigme avea de delegat. Cu ce frică intrase în lumea asta nouă, străină şi neînţeleasă. Nu cunoştea limba ţării în care debarcase. Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un uşor accent creol. Româneşte învăţă repede. Greceşte mai greu. În patria ei, peste ocean, Evantia fusese crescută în şcoala catolică franceză a călugăriţelor misionare.
Şi după atâta vreme scursă, ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfârşit al internatului în care-şi trecuse copilăria.
Paturile albe, înşirate la rând. Lumina pală a candelei pâlpâind la picioarele Fecioarei de ipsos din perete. O umbră cu voalul alb al surorilor păşea mută alunecând pe luciul parchetului – rondul de noapte al maicii de serviciu.
Copilă, se trezi la mânăstirea-şcoală a misionarelor, n-avea nici patru ani când îi murise mama, muşcată de un scorpion.
Tată-său, neştiind ce să facă, o adusese în braţe la mănăstire. Fu primită în secţia orfanelor.
Crescuse acolo de mică, îngăduită, mângâiată şi răsfăţată de toate maicile, ca un mic animal sălbatic şi drăguţ.
"Păpuşa de şocolată", ageră, îndrăzneaţă, şi de o sănătate voioasă, era la carte ca şi la jocuri cea dintâi. Sora Augustina o ocrotise c-o dragoste de mamă. Ea se legase instinctiv de maica asta duioasă, cu chipul de mucenică, tocmai ca icoana sfintei Varvara.
Într-o zi, pe când mergeau în cârd cu şcoala la plimbare, afară din oraş, un păzitor beat, la capul unui pod, le tăiase drumul. Sora Augustina era în primejdie. Beţivul îi pusese mâinile în piept şi o zgâlţâi înjurând. Fetele, înspăimântate o luară la fugă ţipând. Singura mica Evantia sări în ajutor. Se repezi ca o pisică sălbatică zgâriind cu unghiile şi muşcând cu dinţii până la sânge.
Vioaie, deşteaptă, învăţase cu uşurinţă. Sârguinţa îi fusese răsplătită cu micile distincţii. Păstra cu pietate cordoane, panglici şi medalii cu sfinţi. Creşterea religioasă îi rafinase sufletul.
Fermecată de legendele din "viaţa sfinţilor", prinsese gustul cititului. Trecuse de la cărţile religioase la literatura romanelor, mai mult sau mai puţin inocente, pe care le devora, luându-le adesea pe ascuns din biblioteca şcoalei.
Ce emoţie în toată şcoala când a plecat fata asta. Superioara, maica stareţă, văzu cu durere planurile ei risipite. Fata asta, care părăsea comunitatea ca să se piardă în lume, fusese de mică anume educată pentru rolul de misionară creştină în colonii. Câte iluzii... şi Evantia visase ca să ajunga odata sa obtina si ea voalul de mireasa a lui Christos. Schimbând brusc macazul vieţei
fata intrase într-o lume nouă. Trăia visând. Se lăsa dusă plutind pe valurile vieţei, măgulită, adulată, înota cu desfătare în farmecul eternei iluzii. Căci din prima zi, fără să cunoască limba şi ţara în care debarcase, un lucru sigur înţelesese bine; era frumoasă, făcea efect.
Instinctiv simţise că are preţ, că-i admirată. Cota ei la bursă urca din zi în zi.
O droaie de tineri, de felurite naţii, roiau în jurul ei. Agenţii de vapoare, curtierii levantini, din lumea comerţului maritim, n-o mai slăbeau din ochi. Toţi băeţii mai fercheşi de la birouri s-apucaseră să înveţe franţuzeşte. Amploiaţii spilcuiţi şi gravi, din lumea diplomatică a Comisiunii Europene a Dunărei, îi serveau regulat reviste ilustrate şi flacoane de parfum, venite fără vamă direct de la Paris.
Subprefectul, un burlac prezentabil, cărunt dar bine conservat, o plimba cu barca, discret şi cam jenat, în nopţile cu luna plină. Judele de instrucţie, un tânăr magistrat integru şi băţos, sedus şi el la urmă, se îndulcise în conversaţii lungi ţinute în franţuzeşte pe când o acompania la plajă.
Doctorul Lascu îşi neglija ţânţarii. O pândea de cum ieşea din casă. Şi când nu reuşea s-o prindă, trecea atras ca de-un magnet la fiecare oră pe sub balconul ei.
Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului, spre stradă.
Doctorul, foarte miop, saluta respectuos, convins că acolo-i Evantia, în colţul ei favorit.
Păcăleala doctorului fusese răspândită în tot portul de "Leoaica", nevasta şefului vamei, care nu-l mai putea suferi pe doctor de când venise în vacanţă băiatul ei cel mare: Ovidiu; fiindcă era în anul întâi de medicină, familia îi spunea doctorul. De aci o regretabilă confuzie de titluri şi o răceală în raporturile dintre biroul vamal şi laboratorul bacteriologic din port.
În jurul fetei se formase un fel de suită, o curte de cavaleri rivali, care o însoţea pretutindeni.
"Prinţesa Dolarilor", cum îi spuneau mulţi, atrăgea ca vraja de necunoscut, cu un ţinut străin şi misterios. În escorta adoratorilor constanţi se distingea dintre toţi un tânăr brunet, c-un nobil nas grecesc.
Fifachi Papagalanis, pentru că debutase urât la cluburile din Atena, după o aventură galantă în lumea mare, fusese expediat de familie, la loc de pocăinţă în Valahia, trimis pe lângă unchiul său în colonii, ca diplomat de carieră, secretar la consulatul elen la Dunărea de jos.
Din prima zi în care debarcase îşi cuceri titlul de arbitru al eleganţei. Cravata şi-o schimba de două ori pe zi. Sacoul turnat pe trup şi pantalonii albi, de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul.
Volubil, graţios, avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. Vorbea curent o franţuzească de salon şi nu-l trăda decât accentul nelipsit al veşnicului ţe grecesc.
Unchiul, curtezan tomnatic, c-o lungă experienţă în viaţă, îl dăscălea mereu:
"Asigură-te de tânăr, băieţel. Odată îţi bate norocul la uşă. "Comoara neagră" îţi stă la dispoziţie. Numai să întinzi mâna. Mergi repede la ţintă. Îndrăzneala, voinţa cuceresc femeea cea mai tare. Americanul e un vulpoi bătrân, dar n-o să aibă încotro, va fi forţat la urmă să cedeze.
Evantia însă rămânea aceeaşi. Cu zâmbetul ei dulce, cu aceeaşi francheţe şi candoare le vorbea la toţi, fără să arate vreo preferinţă niciunuia din suspinătorii care-i compuneau escorta. Şi ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată.
Nimic nu ascundea, pentru că nu avea nimic de ascuns.
*
Mult s-a minunat tot portul când într-o bună zi a văzut pe American bând cafea turcească pe bordul iahtului Comisiei europene a Dunărei, iar pe fată jucând tenis pe terenul de sport în faţa palatului Comisiunii.
Un fapt banal şi fără importanţă, ar zice străinul care niciodată nu s-a oprit la poarta Dunărei.
Dar cine a debarcat măcar un ceas aci, pe limba asta îngustă de pământ, înţelegea prea bine importanţa şi raritatea cazului, eveniment unic poate în protocoalele Comisiunii şi în viaţa micului port cosmopolit de la gura marelui fluviu.
Americanul şi fata lui primiţi la Comisie...
Minunea asta se comenta în felurite chipuri. Era o favoare deosebită. Se trecea o barieră, se nesocotea o tradiţie, se călca un protocol.
Nimeni din afară nu putea pătrunde în Comisie.
Stamati, nedumerit, auzind de cinstea neaşteptată ce i se făcuse fratelui său, trimise băiatul la fugă după Logaridi. Simţea nevoia să-l consulte. Şi amândoi plecară în grabă spre palatul Comisiei să cerceteze cazul la faţa locului.
De pe chei se vedea ca în palmă pe puntea iahtului.
Vaporul Comisiunii "Carlus Primus", sau cum i se zicea pe scurt; "Comisionu", alb ca o lebădă, plutea acostat în faţa palatului.
Numai de două ori pe an, primăvara şi toamna, venea aci regulat cu delegaţii Statelor la gura Dunărei, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional.
Tot timpul iahtul sta la Galaţi, ancorat în faţa Bursei, sau plimba cu rândul pe delegaţii Comisiunii şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi un bucătar excelent, francez, foarte priceput în meseria lui.
Pe puntea curată, lustruită, în jurul unei mese, trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adânci, englezeşti. Era la vremea cafelei, la taifas şi la fumat.
În mijloc, Americanul cu pipa lui scurtă între dinţi. În dreapta, cu fesul roşu dat pe ceafă, sta delegatul otoman, scoţând pe nări fumul unei ţigări egiptene, piperat parfumată. În stânga inginerul-rezident c-o havană veritabilă între degete.
Chivork Saradunghian, consul general la Galaţi, era şi delegat în Comisia Dunărei.
Turcia lui Abdul Hamid măcelărea pe Armeni, dar tot dintre ei îşi alegea diplomaţii – Chivork era scund, buhăit, măsliniu; un corb bătrân, cu nişte ochi mici, vicleni, care sclipeau prin sticla ochelarilor.
Diplomatul negustor era băgat în toate afacerile dunărene.
Grecii nu aveau delegat în comisie, dar îşi făceau prin el toate interesele.
Legenda Americanului îi ajunsese la ureche. Sub pretextul unei plimbări venise cu familia să pipăie singur terenul.
Carbyz, fiul delegatului, era un lungan deşirat, făcuse Roberts Cologiu, liceul american din Stambul, fiind destinat şi el diplomaţiei orientale.
Cele două fete mari erau gemene: Zarui şi Aighenuş; oacheşe, cu nasul adus în formă de plisc.
Umblau totdeauna la fel îmbrăcate: jachete verzi, berete roşii, Băieţii le porecliseră: Cei doi papagali.
Pe puntea iahtului rămaseră numai bătrâni serioşi, gravi. Chivork făcuse un semn discret băiatului să ia fetele şi să le conducă în parc: spera să rămână singur cu Americanul, ca să-l descoase cum ştia el între patru ochi.
Domnul Brull însă, grăbit, desfăcuse pe masă un imens sul de hârtie de planuri şi planşe.
Şeful, inginer hidraulic, purta titlul pompos de rezident!
Pivotul Comisiei. Cheia şi lacătul de la poarta Dunărei erau ţinute de jumătate de secol în mâna lui de fier, corect înmănuşată.
El, de origină danez, crescut în Anglia, era un bătrân monumental – capul lui Bismark – faţa cărămizie, întretăiată de o reţea fină de vinişoare albăstruie, ca o hartă hidrografică.
Înfăţişarea impunătoare, glacială. Ochi albaştri, privire rece de oţel. Sub masca unei extreme politeţe ascunde o aspră autoritate şi cel mai profund dispreţ pentru ultimii stăpânitori ai Deltei. Pe vremea turcilor era suveran în toată regiunea asta. Pescarii se închinau la numele lui.
"Ce! eşti Brull? Ce faci pe grozavul? Parcă ai fi Brull", aşa îşi ziceau când se certau între ei lipovenii din baltă.
S-au dus frumoasele timpuri... şi rezidentul, deprins să guverneze ca în colonii, era nevoit la bătrâneţe să facă mai multă diplomaţie decât inginerie în lupta de culise, care se ducea în acest vechi teatru internaţional, sprijinit numai de proptelele guvernului român ca să nu se prăbuşească.
*
După o serie de explicări tehnice, destul de complicate, rezidentul făcu semn unui marinar din provă.
Un semnal scurt de fluier şi o comandă răguşită răsună în postul de pilotaj.
"Moulette" să acosteze în tribord la iaht".
"Moulette" era o elegantă şalupă de inspecţie a rezidentului – un fel de automobil de apă – purtând un steguleţ triunghiular care fâlfâia în vânt ca un ghidon de amiral.
Rezidentul cobora rar pe pământ, din turnul lui de fildeş, de unde conducea imensa maşinărie a Comisiei. În oraş nu descindea niciodată. Umbla mai mult pe apă decât pe uscat.
Şalupa ţâşni ca o săgeată sub forfoteala elicei. Americanului i se dase locul de cinste la mijloc, în fundul şalupei, pe bancheta bogat capitonată în pluş vişiniu.
Viteza şalupei nu scăzu decât la gura fluviului, unde o dragă gigantică lucra adâncind canalul navigabil.
În faţa valurilor de apă şi nămol, vânzolite într-un huruit asurzitor, supte şi debordate de tuburile dragei, Americanul văzu clar o imagine demult rămasă, uitată, în fundul minţei sale.
Se văzu, copil, muss pe o dragă primitivă, desculţ, cu braţele goale, cu părul năclăit, împotmolit în noroiul clisos pe care cupele dragei îl scoteau scrâşnind din fundul apei.
Zadarnic căuta bătrânul să şteargă din minte icoana copilăriei care îl chinuia stăruitor.
Rezidentul, ocrotindu-şi capul sub o cască de plută colonială, asemenea unui explorator saharian, arăta întinderea bancului de nisip care forma bara ce tindea să astupe gura fluviului.
C-o superbă mândrie descria lupta dârză ce trebuia dusă zilnic ca să învingă formidabila forţă a naturei, care ameninţa cu închiderea canalului de navigaţie. Trebuiau prelungite digurile în larg şi intensificat dragajul; lucrări amânate mereu din lipsă de fonduri.
Şi totuşi opera trebuia continuată cu orice preţ, sfârşi rezidentul cu obişnuita lui peroraţie asupra Dunărei, "cea mai importantă arteră care taie în două continentul, unind Orientul cu Occidentul... drumul civilizaţiei şi al comerţului... veritable mer en marche vers l'Orient"...
Americanul, care asistase absent la toate explicările date, simţi că se cuvine să deschidă şi el gura. Puse o întrebare banală asupra chipului cum lucrează dragele de tip nou. Rezidentul, neobosit, începu o nouă serie de explicări tehnice asupra dragelor moderne.
Faima Americanului se răspândise în aşa proporţii că ajunsese să-l preocupe şi pe Rezident, om pozitiv, ponderat şi neîncrezător. Fără să-şi dea pe faţă planurile ce le clocea, profită de vizita delegatului otoman.
Explicările date erau mai mult ca să pipăie terenul, să tenteze şi să dezlege limba Americanului mut şi opac.
*
Stamati şi Logaridis se plimbau pe chei spionând de la distanţă toate mişcările. Mândria pe care o simţeau în fundul sufletelor lor pentru onorurile făcute Americanului, era înăbuşite de o teamă vagă, grija de a nu-l scăpa din mână.
Nu putuseră auzi nici o vorbă, dar văzuseră de la distanţă, hărţile şi planurile desfăcute pe masă, urmăriseră drumul şalupei de inspecţie până la gura canalului. Simţeau că ceva grav se pune la cale. Degeaba n-a fost chemat Americanul în Comisie.
— Tu ce zici? întrebă Stamati pe înţeleptul portului care tăcea îngândurat.
— Mie nu-mi place. Nu-i lucru curat. Se cloceşte ceva aici. Trebuie să fim cu ochii pe el. Te pomeneşti că-l încurcă în lucrările Comisiei... să împrumute... ori să ia el în antrepriză facerea digurilor... mai ştii în ce mâini cade...
— Eu nu pricep ce caută să se bage Comisia în afacerile noastre, izbucni încruntat şi neputincios Stamati.
*
Pe terenul de sport al Comisiei, un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali cu pingele de azbest.
Evantia în mijlocul lor, surâzătoare şi zglobie. Avântul jocului o rumenea, făcând-o şi mai atrăgătoare. Toţi ochii îi urmăreau mişcările. Privirile lacome se lipeau parcă de braţul ei gol, care mânuia racheta cu o graţie şi siguranţă neîntrecută. Lumea se întorcea de la plajă. Mulţi se opreau în drum privind cu mirare şi admiraţie spre locul de sport.
Câteva fete din lumea bună trecură repede, cătând geloase pe sub gene spre jucători. Una mai îndrăzneaţă izbucni:
"Cu ce neruşinare se agaţă negroaica asta de gâtul bărbaţilor..."
Alta adaugă indignată:
— "Când te gândeşti că noi care suntem născute şi crescute aci, încă n-am călcat pe terenul Comisiei, şi pocitura asta neagră venită de câteva zile..."
O doamnă consuleză, poreclită de băieţi doamna Moralescu, şopti unei nepoate care nu se mai sătura privind: "e nostimă, negresa, dar e complet lipsită de pudoare".
Atina Ziside se opri brusc pe trotuar, cu ochii ţintă la terenul de sport. Cu mâna îşi apăsă pieptul ca să-şi stăpânească golul inimei. Nu-i venea să creadă. Visa?
Era chiar el: Alfons al ei care învârtea surâzător racheta sub nasul obraznic al fetei.
"Asta-i culmea! Ce falsitate!" murmură printre dinţi şi trecu înainte mândră, cu sprâncenele încruntate.
Atina era o brunetă picantă cu-n veritabil profil grecesc. Vanitatea şi cochetăria o împiedecaseră să se plaseze încă.
Proclamată Regina frumuseţii la câteva baluri, nu se împăca uşor cu ideea că poate fi detronată aşa de repede. Rece, măreaţă, privea pe toţi de sus. Nu vorbea niciodată. Calcula numai.
Un ofiţer o numise "Virgina fără inocenţă".
Mult timp oscilase între marină şi diplomaţie. La urmă se hotărâse şi, după o abilă manevră, reuşise să capteze pe un francez, care avea dubla calitate de ofiţer şi diplomat.
Situaţia şi titlul îi măguleau vanitatea.
Alfons Briquet, mărunţel, vioi, cu mustaţa aurie, galică, fusese secund pe un vapor de marfă, dar în Comisie avea titlul pompos de "cancelier" pe lângă căpitanul de port.
Cuprinsă de un fel de disperare, Atina vedea cu ochii prăbuşirea tuturor planurilor şi iluziilor ei.
Dezastrul general venise pe negândite, într-o clipă. Iuţi pasul ducându-se întins la Penelopa Marulis, să-şi spună tot paraponul ce-o ardea.
Jos, în săliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochi în oglindă. Se opri îngrozită. Arăta foarte rău. Fanată complet. Ochii înroşiţi. Obrajii tăiaţi de urmele a două mici torente care-i umeziseră pudra de pe faţă.
Îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin.
Plânsese. Explodase de indignare. Îi era necaz că nu se putea stăpâni.
Penelopa Marulis o ascultă tăcută, cu ochii în jos, pe o broderie la care lucra de câţiva ani. Pe faţă, nu arăta nimic deşi era chinuită de ideea că Americanul şi fata îi scăpă din mână, încurcându-i toate planurile.
— Dar pe Fifache Papagalinis nu l-ai văzut? o întrebă la urmă.
— Dar l-am văzut umblând singur pe chei.
Negroaica nici nu se mai uită la el.
După câteva clipe de tăcere Atina întrebă suspinând:
— Oare ce-o fi având negroaica asta că toţi bărbaţii umblă după ea?
Ascultă dragă, şi crede ce-ţi spun eu: toţi bărbaţii sunt la fel, porci şi lacomi... zise apăsat şi convingător Penelopa Marulis.
Leoaica, mergând spre plajă, îşi întâlni soţul tocmai în faţa palatului Comisiunii. Conul Tudorache, răsucindu-şi o ţigară, sta de vorbă cu perceptorul Marcu.
— Ei, văzuşi? Ce-ţi spuneam eu? Au pătruns şi în Comisie. Se lăfăiesc ca la ei acasă. Iaca ce înseamnă să fii american. Iaca ce înseamnă puterea banului...
— Bine, făcu domnul Marcu, dar n-a intrat singur, a fost omul poftit...
— Apoi tocmai de asta turbez de necaz, zise şeful. Care va să zică eu, autoritate de stat, funcţionar superior, vechi în serviciu, stau ca viţelul la poartă, iar un venetic se bucură de favoruri şi onoare...
Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. O flamură albă c-o bulă roşie se înălţă la farul mare: "vase de război în vedere".
Pilotina de serviciu se dezlipi de ponton şi se îndreptă spre gura Dunărei, ca să întâmpine navele ce se zăreau proiectate pe linia orizontului.
Toată lumea de pe chei îşi îndreptă ochii spre larg.
Pale de fum cenuşiu pluteau suspendate în azurul cerului..
— Să ştii că-i flota noastră Tudorache, făcu Leoaica emoţionată.
— Da bine, domnule, că s-a hotărât şi escadra română să mai vie încoace, să ne mai ridice şi nouă prestigiul, să ne mai afirmăm suveranitatea, mă înţelegi, naţională, faţă de străinismul de aici...
Europolis - Capitolul 01
Europolis - Capitolul 02
Europolis - Capitolul 03
Europolis - Capitolul 04
Europolis - Capitolul 05
Europolis - Capitolul 06
Europolis - Capitolul 07
Europolis - Capitolul 08
Europolis - Capitolul 09
Europolis - Capitolul 10
Europolis - Capitolul 11
Europolis - Capitolul 12
Europolis - Capitolul 13
Europolis - Capitolul 14
Europolis - Capitolul 15
Europolis - Capitolul 16
Europolis - Capitolul 17
Europolis - Epilog
Aceasta pagina a fost accesata de 679 ori.