Autori > Alecu Russo

Cugetari - Partea 01 - 02

02.

Cand isi arunca cineva ochii pe ceea ce se cheama literatura romana, putine si rari productii pot a-i opri cu placere; putine indestuleaza mintea si inima: cele multe sunt copilarii, cercari fara forma, a carora pret sta numai in costul tipografiei si in incredereace au autorii lor ca nu se pot gasi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a intelege pe altii, trebuie gramaticile si lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astazi, sau de nu, esti silit a ghici, ca cimiliturile dlui R. , intelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.

Cand ma astept la vreo idee noua, lamurita, izvorata din mintea romana si scoasa la lumina in limba romana, imi aduc aminte ca ideea aceea am citit-o in autori francezi sau nemti, cu deosebirea insa ca acestia o exprimasera lina, frumoasa, fara sila, si ai nostri o prefac in logogrif. Unul preface toata limba in iune, altul in tie, altul in iu, altul in int... de nu stii cum sa te intorci intre aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor.

Nu mai este iertat romanilor a grai romaneste, sub osanda de ignoranta; o mare parte din acei ce se incerc a scrie si-au dat cuvantul a schimosi ce este, si multi vroiesc a face o limba noua: cei procopsiti, sub cuvant ca sunt procopsiti si au idei, cei neinvatati pentru ca doresc sa para invatati; nici unul nu gandeste ca limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, dupa randul si spiritul nationalitatilor! Adevarat, nevoile noua cer mijloace noua, si ideile noua au trebuinta de cuvinte noua, dar nevoia trebuie sa le deie la iveala, sa le creeze si sa le impamanteneasca. Sa fim siguri ca unde ne-a trebui un cuvant, nevoia il va iscodi, nu dupa sistem a cutaruia sau a cutaruia, dar dupa logica limbii, pe care nu o fac nici invatatii, nici lexicoanele.

in veacul al XVI-lea, cand Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douazeci de ani, la renasterea stiintelor si-a artelor, pedantismul ameninta limbile de o soarta ce are multa asemanare cu soarta limbii noastre. Latinismul ineca spiritele; neologismul tinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cat o carte era plina de sisteme, cu cat era mai neinteleasa, cu atata se parea mai frumoasa si mai sublima! Pedantii se felicitau unii pe altii... era epoca lor!! Pe acea vreme traia Rabelais, un om care stia latineste, dar vorbea curat frantuzeste; cum s-ar zice astazi la noi, un om ce ar sti frantuzeste, dar ar vorbi, cu toate acestea, romaneste. Acest Rabelais radea de pedanti, care despoia mereu latineasca vrand a schimosi frantuzeasca. De s-ar ivi pe tarmurile Dunarii un Rabelais, nu s-ar rusina sa zica si de noi ca despoiem frantuzeasca, ca sa schimosim romaneasca.

Nu este din cale-afara a inmana autorii ardelo-romano-moldoveni la limba franceza din veacul al XVI-lea; multi din dlor vor socoti ca-i o furatura sau o imprumutare din sistemele si scrierile vestite de astazi; de pilda:

"— Mon ami, d'ond viens-tu a ceste heure?

L'escholier lui repondit: De l'alme, inclyte et célèbre accademie que l'on vocite Lutèce.

— Qu'est-ce à dire? dict Pantagruel à un de ses gents.

— C'est, repondit-il, de Paris.

— Tu viens donc de Paris? dict-il. Et à quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?

Repondit l'escholier: Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l'urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimiles amorabonds, captons, la bénévolence de l'omnijuge, omniforme omnigène sèxe féminin."

Au trebuit limbii franceze doua veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un sir de oameni ca Rabelais, Pascal si autorii al XVII-lea si al XVIII--lea veac, pentru a securati de latinism si de italienism, si a se pune pe calea ei.

Ce este literatura de nu chiar expresia vietii unei natii? inraurirea literaturilor, ca sa fie dreapta si legiuita, trebuie sa iasa din gradul civilizatiei, din aplecarea nationala, din inraurirea starii morale, sociale si politice; toate aceste elemente trebuie sa se insire delaolalta. Cand un popor moare, puterea literaturii lui este moarta; ramane numai o rezerva de idei, care nu sunt ale nici unui popor indeosebi, ci ale omenirii intregi, fara deosebire de timpuri; iar forma veche intrebuintata la lucrul nou nu-i alta decat o jucarie. Cine intrebuinteaza forma literaturilor vechi invie poporul acel mort cu gandul si cu naravurile lui, caci literatura nu poate fi decat haina unei fiinte.

Dar ce este pentru natiile ce se ratacesc in intreitul pedantism al formei, al cuvintelor si al momitariei strainilor?

De mirare este ca romanii au inceput cu pedantismul, cand pilda natiilor putea sa le fie de invatatura. Italienii, spaniolii, frantuzii s-au dezbatut veacuri intregi in fasele pedantismului de tot felul, pana ce, in sfarsit, si-au luat de seama ca al XIX-lea veac dupa Hristos nu seamana cu al XIX-lea veac inainte de Hristos; ca credintele au luat prefacere si intindere, ca amestecarea noroadelor a amestecat ideile si a alcatuit odata cu noi natii si limbi noi, dupa intamplarile noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renasterii, nu-i alta decat reactia lumii in limbi, stiinte si credinte, si rascoala spiritului popoarelor in contra pedantismului. Ce ni s-ar parea oare sa intalnim pe uliti o manina cu mestii turcesti, cu frac, si pe cap cu coif roman? Pe teatru aseminea imbracaminte se cheama anacronism, in literatura pedantism.

Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru ca-i cel mai usor... Cuvantul e bogatia celor saraci, fara de invatatura. Iata cateva randuri dintr-o brosura frantuzeasca scrisa de un roman vestit, dupa o talmacire si o comparatie a doua limbi, in chipul urmator:

italieneste romaneste

Campidoglio Capitoliu
Nazione Natio
Razione Ratio

Urmeaza brosura astfel: "Quelques citations mettront à même de comparer et d' apprécier les ressources de la langue roumaine"; de pilda:

Italien

Chiama gli abitator' delle ombre eterne
Il rauco suon della tartarea tromba!

Romaneste

Cheama locuitorii eternelor umbre
Raucul sunet tartareei trombe!

Alta pilda:

"Lorsque du créateur la parole féconde
Dans une heure fatale eut enfanté le monde
Des germes du chaos..." (Lamartine — Le Désespoir)

Romaneste

Cand vorba mundifera c-o ura creatoare
A zis sa fie lumea intr-o fatala oare
Din germenii lui Haos... (Eliad — traductie)

"En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux languesétait la plus capable d'exprimer sa pensée, lorsqu'il entonna le chant du Désespoir..." etc. (sic!).

Cred ca cea mai inteleapta limba este limba care agiuta pe om a-si talmaci gandul intr-un chip ca toti ascultatorii sa-l poata intelege.Nu stiu daca dl Lamartine s-a patruns de frumusetea talmacirii, dar multi din noi, care suntem romani, marturisim in cuget curat si in frica lui Dumnezeu, ca nu intelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul si nascocitorul unei limbi scoasa la lumina din germenii lui Haos, intemeiata pe o gramatica in io si un lexicon de asemene... Alte natii au lexicoane ca arhive a limbilor;noua, romanilor, ne trebuie lexicon ca sa putem intelege ce se tipareste in romaneste, si cand zic lexicon ma insel: avem limba, gramatica, operele si lexiconul dlui E.; avem limba, gramatica, operele si lexiconul dlui L.; avem gramatica si limba dlui B.; avem gramatica si operele dlui S. si alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere si lexicoane...

Ratacirea dlui Lamartine prin literatura romana imi aduce aminte de o productie care a facut oarecare senzatie in vreme: istoria unei calatorii prin salbaticimile Ceahlaului. Autorul spune cu o mirare naiva ca a gasit, sub un munte, o fantana frumoasa, cu apa limpede ca cristalul, in care se jucau naiadele; care fantana o cheama pastorii cu pietate, fantana Lamartina. Noi, cu mai mare pietate inca, am calatorit pe urmele calatoriei si ne-am incredintat ca autorul, plimbandu-se pe Ceahlau, l-a prefacut in Parnas, si ca pe Martin, un urs vestit in munti, l-a luat drept dl Lamartine. Limba si pilda dlui I. R., fantana lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheama o voinica iubire de faptele sale, cu o nemarginita dragoste pentru copiii sistemului ce a nascut cu o ura creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetica, ce miroase de departe a mitologie.