Autori > Alecu Russo

Cugetari - Partea 01 - 10

10.

In istoria limbii franceze, doi oameni ar putea sa ne slujeasca romanilor de povatuire si de comparatie vie a luptei intre neogalimatio-latini si cei ce cred ca nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreapta nu ne poate indemna a stramuta temelia limbii ce s-a nascut cu neamul. Argumente latinesti nu dovedesc nimica in contra rezonului romanesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc ca romanii care au spunere sunt datori a zice spusaciune mai bine decat expozitie, sau expozitie decat expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decat urechile gramaticale, o eufonie aplicata de cel intai moldo-roman la cuvinteluate din limbi straine, eufonie sfintita prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decat regulile, in acel instinct de tie, decat logica ablativului sau a altui mod.

Acesti doi oameni vestiti prin cercarile lor, unul cu idei, cu foc, inima si talent, al doilea cu judecata dreapta numai si constiinta naturii limbii sunt Ronsard si Malherbe . Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amandoi au intrebuintat materia ce aveau sub mana dupa ideea ce-i impingea; publicul si posteritatea au mers nu dupa teorii fantastice, desi sprijinite de talent, dar au mers dupa cela care raspundea la constiinta intregului neam.

Romanii inca nu au luat bine seama ce au vrut sa zica cand au vestit si descoperit ca Ardealul in veacul trecut a restaurat limba; propovaduirea aceasta nevoieste o raspicare si o talmacire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se intelege a se intocmi unlucru ce a fost sau a se intoarce la principiile nemuritoare. Careoare erau principiile nemuritoare ale romanilor amenintate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba romaneasca ce din zi in zi grecismul si slavonismul o infasurau in prejitoarea mortii; grecismul si slavonismul mancau limba cronicarilor, limba romana pretutindene, limba iubita a lui Klein, a lui sincai si a lui Petru Maior. Daca Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a inceput cu veacul, daca combatea aplecarile catre strainism ori dincotro veneau, fara a introduce alt strainism si inca un strainism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; daca Ardealul ar fi avut viata si miscare in lume, va putea inca sa impuna si o limba. Gandim insa ca limba acolo isi are temelia unde a trait mai slobod neamul, unde limba a prins radacini in legi, ininstitutii, in istorie, in monumentele scrise, in miscarea zilnica, insuflarea obsteasca, in obiceiurile sale si a ajuns a produce macar comedioare. Sa indreptam dar propovaduirea si sa spunem adevarul ce-l avem toti in minte ca Principatele au scapat romania. Cand restauratia incepu, adica reactia in contra ratacirilor straine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restauratia, aveau ochii nu la turma nacajita de sasi, de unguri si de sarbi, dar la cei romani de la poalele Carpatilor ce sta in picioare cu steagul si sabia romaniei in mana; acei romani care au facut traditia romaneasca, revendicata de veacul al XVIII-lea si au prelungit-o pana in zilele noastre, dand vreme si ardelenilor a se trezi, a se cunoaste si a aduce sprijinul lor fratesc. Propovaduirea restauratiei acestii a ademenit multa tinerime a crede ca romania incepe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fara a se patrunde de istorie cu mai multa fierbinteala decat cumpana; elevi ce cunosc numai slova scoalei cearca a indemna pe romani a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos in nr. 22 publica, sub cuvant de limba, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca sa se poata serios ocupa de speculatii filozofice si limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei ca cine zice sistema zice presupunere, nu temei; toate sistemele isi asaza o idee buna sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevaruri necontestate. Nu denumirea de reactionari poate mahni pe roman, dar greselile ce impestriteaza acel panegeric. Una, greseala este ca incepe neamul cu scoalele Ardealului, si nu cu scoala limbii hrisoavelor, limba publica, cu scoala limbii cantecelor populare, limba inimii neamului, cu scoala limbii traducatorilor cartilor bisericesti, limba credintei, cu scoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care scoale isi dau mana din veac in veac, pana la scoala ardeleneasca de astazi, ce nu seamana nici cu una si nu se leaga in nimica cu traditiile scrise si orale. Al doilea, greseala este de a propovadui ca limbile se reformeaza, cand dimpotriva limbile se formeaza zi pe zi. A treia pata este acrimonia catre "nenorocitii hraniti cu literaturi straine ce nu sunt nici buni straini, nici buni romani". Cunoastem insa o epoca, unde mai ca romanii gasisera forma cea mai buna a limbii, o epoca in care inteligenta pretutindene era desteptata, in care din toate partile si intr-o unire de glas, de spor, si de tel, acel al nationalitatii, se da la lumina numeroase jurnale si publicatii, in care au iesit la iveala colectii istorice ca Letopisitele, s-au adunat cantecele poporale etc., etc. Aceasta epoca a fost pe la 1840; si acei ce erau in capul acestei miscari intelectuale erau tocmai de acei romani, rataciti de straini, precum ii califica neofitul din Patria! in literatura adevarata nu se zice: scrieti, ca sa invatam si noi cum se scrie, dar fiecare scrie, si critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru romani sa se fi inadusit toate inimile in cartile latinesti; ar fi crezut toti romanii ca romania incepe cu scoalele din Blaj, cum zice tanarul neofit, si in loc de o inmultire de idei, de o desteptare a duhului, am avea o ochire marginita, un duh micsorat si o inmultire de pedanti. De la cine a invatat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut mustrii (modele), dar ei aveau talent si ... giudecata.

Ar trebui istoria critica a limbii de la formarea neamului roman, spre a putea reduce la drepte proportii propovaduirea de restauratie ardeleneasca. Pe adeverirea scoalelor moderne si a neofitilor iuti, desi nu iscusiti, romanii nu pot pune temei. Cine mai mult decat romanii sunt plecati a slavi oamenii lor, ce se indeletnicesc cu lucruri ale obstii? Care neam altul slaveste, fara alegere si critica, orice nume de ai sai ce pluteste in istorie, in literatura sau in functii civile si religioase? Daca, de pilda, in traitorii de astazi sunt oameni vrednici, de talent, de inima si de judecata, care cu dreptul sunt pretuiti, cati altii traiesc numai din fala romanului, iar nu de meritele lor? Daca sunt oameni cu ochii deschisi si inaintiti peste orizontul mic al unei gramatici si al unei scoli, cati altii traiesc de prietenia magulitoare a unor mici pedanti redactori de jurnale, redactori si discipli umiliti, ce fac din sistema o dogma si din propagatorii dogmei niste fetici literati si politici? in umilinta lor, ei ameninta de urgia focului reactionar pe necredinciosi: critica secheama batjocura si cer conferinte mature despre limba; nu pot lua aminte ca lumea e satula de conferinte si ca decadinta limbilor, a artelor a inceput cand s-au ridicat sisteme, grameriani si retori, ce au starnit si iscodit pedantismurile felurite, de au ratacit cugetul si judecata dreapta a neamurilor. Daca sistemele sunt rele si consecintele ridicole, trebuie oare neamul orbeste sa le urmeze, pentru ca doi, trei sau o mie de oameni si-au jertfit viata lor a produce acele sisteme? Cainam oamenii, ii pretuim pentru gandul bun sicredem ca cu cat sunt mai de inima romani, cu atata mai mult se vor pune la munca de iznoava: errare humanum est.

Critica nu are vreme a raspica marimea restauratiei din veacul trecut, dar poate in treacat inregistra faptele si datele traditiei romanesti. Gasim intr-un jurnal aducerea-aminte a adunarii de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbata de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, in care serbare se inchinau cu entuziasm inaintea fratilor ardeleni care nu au primit decoratii rusesti si ziceau : "Ardealul este matca romaniei; in muntii sai trebuie sa punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt atasati la pamantul lor; ei cu anevoie peregrineaza; iubesc caoasele lor sa se odihneasca in pamantul parintilor lor, si aceasta le da o mare virtute de rezistenta; ei, cand se ridicara si iesira din cuiburile lor, trecura muntii si formara gemenele Principate... Sa nu ne indoim, si la noi in Principate sentimentul national este in adancul inimilor, tot asa de inradacinat ca in Ardeal. Ideea unitatii romane, inainte de a fi propovaduita de scriitorii romani al veacului acestuia de desteptare, a fost in inima capitanilor si a domnilor viteji si in neobosita munca si straduinta a taranului. Din inceputul deosebirii si al despartirii in provincii, romanii nostri cautara totdeodata de a le lati si intinde spre rapile Dunarii, catre Mare de o parte, si de alta de a nu se dezlipi si a se instraina de ciuburile, de locurilelor de intaia ocupare. Asa miscarea literara veni tarziu in urma atator straduinte eroice facute in tara Romaneasca si Moldova pentru necurmarea traditiunilor istorice. Asa, inainte de parintele Petru in Ardeal, logofatul Miron in Moldova priveste pe romanii toti de laolalta ca o singura familie; si mai inainte de el, Mihai-voda Viteazul voieste sa uneasca pe romani intr-un singur stat; mai inainte de Mihai chiar Petru Rares, bastard al marelui stefan, reclama mosia parinteasca in Ardeal. si de ne-am afunda mai inainte in istorie, spre a cata sentimentele de fratie romana, am vedea ca Ioanitiu cerea de la papa coroana pentru el si urmasii lui intemeiat numai pe titlul de roman. intr-un cuvant, cu cat vom deslusi mai binesirul faptelor romanesti de la inceput, cu atata mai tare ne vom incredinta ca ai nostri s-au luptat pentru ideea unitatii mai inainte chiar de a fi singura idee fecunda si adevarat sublima in literatura."

Ostasii mari ai Moldovei si ai tarii Romanesti incearca unitatea politica prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce razbate peste codri si peste dealuri: cronicarii, stalpii literaturii, atata unitatea morala prin aducerea-aminte a legaturii limbii si a sangelui, si unii domni prin scoale inflorite deschise tot neamului. Unitatea si traditia in Ardeal se dezvaluiesc prin durerea lui sincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. incotro si cand isi intorc romanii ochii si gandul lor, dau de Principate, centrul vietii neamului. in zadar ar vrea fratii ardeleni sa respinga influenta veche si noua a Principatelor. Existenta politica a tarilor, cat de mica este sau a fost, era si este un punct stralucitor; si inimile romanilor nu puteau fi aiurea; de aceea dupa aspiratiile politice a venit influenta ideilor si a civilizatiei. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadenta pentru Principate, marii ardeleni ce stiau Moldova si Valahia mai bine decat Banatul si Ardealul, opun strainismului, ivit sub forma greceasca, scrierile lor scrise cu pana picata a cronicarilor si a traducatorilor. Astazi, cand Principatele traiesc in sirul ideilor franceze, astazi, cand limba umbla sovaind intre multe sisteme, astazi, cand forma veche a stilului este uitata si ratacita fara intoarcere, iar forma noua romana inca scriitorii nu au nimerit-o, totusi scoala ardeleana nu are putere de a trai nici de traditiile restauratiei, nici de viata ei insasi. Sub sistemele latine prin care schimba limba nu poate mistui stilul frantuzit al Principatelor; deosebirea este ca bucurestenii putin, iesenii mai mult isi adapa inspiratia de vitele vii ale neamului, cauta a-si ascunde strainismul macar sub cuvinte romane sau invechite in romanie, pe cand ardelenii, saraci ca si taranii de stilul limbii, cearca a-si ascunde saracia cu mitologia si cuvinte latinizate. Multi Ronsard avem, dar Malherbii intarzie a sosi. stim ca gandul a fost bun, stim in Bucuresti, in Iasi si in Blaj ca oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost si sunt patrunsi de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este pastrat; stim ca din ei multi ar muri si multi au suferit pentru marirea si marturisirea romaniei, stim inca si vedem ca, oricand scriitorii vor a patrunde la inima, la auzul si la vazutul romanului, uita sistemele. Raul este ca pe langa dascalii noutatilor, care au cumpana in aplicatia sistemelor, vin ucenicii care isi pun silinta si fala nesocotita si nestiutoare a intrece pe dascali. De la gandul restauratorilor de a intemeia gramatica latina, de la gandul de a starpi cuvintele de extractie straina am ajuns a schimba tot glosarul. Exageratiile scoalelor combatem, nu scoalele, nu munca, nu imbunatatirea. Sunt o seama de oameni care se sprijina pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar daca, de pilda, este carte in iune, sunt alte carti tot de o vechime, ce suna altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimica, de nu ca limbile au reguli si exceptii, ca nimica in lume nu este nou, si s-au aflat visuri si cercari limbistice romanesti si in veacul al XVII-lea. si noi am vrea sa cladim o sistema de limba, dar de unde sa pornim? — De la Traian imparatul, cum zice Patria in nr. 26 de mai sus, sau de la cronicari? Care-i limba neamului roman? Limba lui Ciceron si a lui Traian, sau limba soldatilor lui Traian?...

Pana ce Patria va dezlega publicului roman aceasta chestie, socotim ca sistemele nu au temelie, pentru ca rezultaturile nu sunt in armonie cu neamul; si ramanem in increderea ca limba romana e o limba deosebita acum si a fost osebita pururea de limba latina, ca cuvintele ei s-au format si se formeaza dupa reguli inca necunoscute, ce isi au logica in istoria noastra.